Geneza – Schita

SCHIŢA CĂRŢII GENEZA

1. I. Evenimentele primare (1 – 11:26)
   1. A. Creaţia (1:1 – 2:3)
   2. B. Succesiunea după creaţia cerurilor şi a pământului (2:4 – 4:26)
   3. Creaţia bărbatului şi a femeii (2:4-25)
   4. Ispitirea şi căderea (cap. 3)
   5. Progresul păcatului prin omorârea de către Cain a lui Abel (4:1-16)
   6. Răspândirea civilizaţiei ne-evlavioasă (4:17-26)
      1. C. Succesiunea după Adam (5:1 – 6:8)
      2. Genealogia de la Adam la Noe (cap. 5)
      3. Corupţia rasei (6:1-8)
         1. D. Succesiunea după Noe (6:9 – 9:29)
         2. Judecata prin potop (6:9 – 8:22)
         3. Legământul cu Noe (9:1-17)
         4. Blestemarea lui Canaan (9:18-29)
            1. E. Succesiunea după fii lui Noe (10:1 – 11:9)
            2. Tabelul naţiunilor (cap. 10)
            3. Împrăştierea la Babel (11:1-9)
               1. F. Succesiunea după Set (11:10-26)
2. II. Naraţiunile legate de patriarhi (1:27 – 50:26)
   1. A. Succesiunea după Terah (11:27 – 25:11)
      1. Facerea legământului cu Avram (11:27 – 15:21)
      2. Asigurarea seminţei promise pentru Avraam, a cărei credinţă a fost dezvoltată prin testare (16:1 – 22:19)
      3. Transmiterea promisiunilor către Isaac prin Avraam cel credincios (22:50 – 25:11)
      4. B. Succesiunea după Ismael (25:12-18)
      5. C. Succesiunea după Isaac (25:19 – 35:29)
         1. Transferul binecuvântării promise la Iacov în loc de Esau (25:19 – 28:22)
         2. Binecuvântarea lui Iacov în călătoria sa (cap. 29-32)
         3. Întoarcerea lui Iacov şi pericolul stricăciunii în ţară (cap. 33-35)
         4. D. Succesiunea după Esau (36:1-8)
         5. E. Succesiunea după Esau, tatăl Edomiţilor (36:9 – 37:1)
         6. F. Succesiunea după Iacov (37:2 – 50:26)
            1. Vinderea lui Iosif în Egipt (37:2-36)
            2. Corupţia familiei lui Iuda şi confirmarea alegerii lui Dumnezeu (cap. 38)
            3. Accesiunea la putere a lui Iosif în Egipt (cap. 39-41)
            4. Mutarea în Egipt (42:1 47:27)
            5. Provizia pentru continuarea binecuvântării promise (47:28 – 50:26)

Geneza – Introducere

INTRODUCERE LA STUDIUL CĂRŢII GENEZA

Geneza este cartea începuturilor; ea ne asigură o relatarea dramatică a originilor umanităţii şi a universului ei, intrarea păcatului în lume, efectele catastrofice asupra rasei ale blestemului lui şi începuturile planului lui Dumnezeu de a binecuvânta naţiunile prin sămânţa Sa.

Cele mai multe cărţi ale Bibliei se apropie de conţinutul Genezei într-un fel sau altul. Pe lângă aceasta, subiectul Genezei şi modul simplu în care aceasta este scrisă a captivat minţile cercetătorilor Biblici de-a lungul veacurilor.

Ca în cazul adevărurilor Biblice în general, această carte a fost o piatră de poticnire pentru mulţi care au abordat-o cu noţiuni preconcepute sau cu tendinţe anti-supranaturale. Pentru cei care o recunosc ca Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îi caută să îl slujească, Geneza este o sursă de mângâiere şi zidire. Şi de către ei, întrebările şi dificultăţile cărţii sunt abordate în mod diferit.

Titlurile Genezei

Titlu Ebraic al cărţii este primul cuvânt b^erēۥšît tradus „la început”. Titlul Englezesc a fost derivat din traducerea Grecească a lui tôl^edôt, cuvântul cheie al cărţii. În Geneza 2:4/a, traducerea Septuagintei este , „Aceasta este cartea geneseōs cerului şi pământului”.

Autorul Genezei

Atât Scriptura cât şi Tradiţia atribuie Pentateuhul lui Moise. Lucrul acesta a fost destul pentru a satisface pe cei mai mulţi oameni din sinagogă şi biserică de-a lungul veacurilor, prima carte a Pentateuhului, poate fi atribuită cu siguranţă lui Moise.

Într-adevăr nimeni nu ar fi putut fi mai bine calificat să scrie cartea. Pentru că „Moise a învăţat toată înţelepciunea egiptenilor” (Fapte 7:22), abilităţile sale literare l-ar fi făcut, pe el, apt să colecteze tradiţiile lui Israel şi să înregistreze şi să compună lucrarea. Comuniunea sa cu Dumnezeu la Horeb şi în întreaga lui viaţă –ar fi dat indicaţii pentru sarcina aceasta. Geneza a asigurat fundamentul teologic şi istoric pentru Exod şi legământul de la Sinai.

Cu toate acestea, cercetătorii critici neagă calitatea de autor a lui Moise atât în ce priveşte Geneza cât şi în ce priveşte restul Pentateuhului. Aceasta nu este o părere recentă; devreme în era Creştină, teologii au oscilat între Moise şi Ezra ca autori ai Pentateuhului. Dar părerea modernă, conform căreia Pentateuhul a fost compilat din diferite surse, pare a fi produsul scepticismului raţionalist. Benedict Spinoza ( 1632-1677 î.Hr.) a crezut că Pentateuhul a fost scris de Ezra, care a folosit o mulţime de tradiţii (inclusiv unele de a lui Moise).

Prima încercare cu privire la teoria documentară a originii Pentateuhului a fost făcută în 1753 de Jean Astruc (1684-1766). El a promovat ideea că Geneza a fost compusă din două documente majore şi câteva documente minore. În următorii 124 de ani cercetătorii au dezbătut şi dezvoltat aceea idee până când în final Julius Wellhausen (1844-1918) a reafirmat abordarea documentară cu mai multă forţă şi în mod mai meticulos în 1877.

Wellhausen a împărţit Pentateuhul în 4 surse literare, reprezentate de literele, J, E, D, şi P. Materialul „J” (numit aşa datorită preferinţei lui pentru numele lui Yahweh [Jehova]) se presupune că a fost scris în Împărăţia de Sud aproximativ în 850 î.Hr.. Acesta este personal, biografic şi antropomorfic. El includea etică asemănătoare profeţiei şi reflecţii teologice. Materialul „E” (numit aşa datorită preferinţei lui pentru numele lui Elohim [Dumnezeu]) a fost scris în împărăţia de Nord aproximativ în anul 750 î.Hr. Acesta era mult mai obiectiv, mai puţin preocupat cu etica şi cu reflecţia teologică şi oferea mult mai multe particularităţi concrete.

Conform acestei păreri, elaborată de cercetătorii ulteriori, aceste două documente au fost combinate în jurul anului 650 î.Hr. de un redactor sau editor necunoscut. Rezultatul a fost „JE”.

Compoziţia a fost complectată cu materialul „D” şi „P”. „D” a fost compus sun Hilkiah în jurul anului 621 î.Hr. ca parte din reformele lui Iosia. Această şcoală Deuteronomică a fost de asemenea responsabilă pentru re-lucrarea cărţilor de la Iosua la Împăraţi. Sursa „P” (Ezra şi Codul Sfinţeniei cunoscut ca H) datează undeva între 570 la 445 î.Hr. se spune că este preocupat cu originile şi instituţiile teocraţiei, genealogii, ritualuri şi jertfe.

Ce a realizat această abordare a fost un studiu analitic a textului care a observat dificultăţile aparent ireconciliabile. Cercetătorii critici au observat schimbări la numele divine (Yahweh vs. Elohim). Ei nu au putut reconcilia relatările paralele (adică, punerea în pericol a Sarei relatată în Geneza 12:10-20; şi cap. 20). Mai mult, diferenţele lingvistice s-au arătat că ar coincide cu alte particularităţi ale diferitelor surse (adică I ar fi putut folosi Sinai şi E Horeb). În final, diversele idei teologice păreau să se armonizeze cu diferitele surse în apariţie.

Această teorie documentară, fiind foarte dezvoltată şi în mod înşelător plauzibilă, a capta în mod înşelător lumea cercetătorilor timp de câteva decade[1]. Cartea lui J. Skinner, Genesis[2], este un exemplu al modului în care această teorie în mod greşit influenţează exegeza Genezei.

Criticismul teoriei documentare trebuie cu certitudine să înceapă cu baza sa anti-supranaturală. Susţinătorii teoriei au supus Biblia criticii ca şi cum ea ar fi fost numai o carte umană şi deci nedemnă de încredere. Abordarea teoriei era antropomorfică şi evoluţionistă (adică, monoteismul văzut în Geneza, avea origine umană şi s-a dezvoltat gradat din stadiile primitive). Dialectica Hegeliană a fost folosită pentru a arăta modul în care învăţătura s-a dezvoltat până când ea a atins forma sa finală a „adevărului”.

Separat de presupunerile sale fundamentale care subminează revelaţia, abordarea este plină de probleme. Una este aceea că ea nu are unanimitate cu privire la cele 4 surse (J, E, P, D) şi care pasaje aparţin fiecăreia din ele. O altă problemă este subiectivitatea implicată. Prea deseori apare raţionamentul circular. De exemplu, un pasaj ar fi atribuit lui J pentru că în mod frecvent foloseşte cuvântul yālad („a purta, a genera”); prin urmare s-a argumentat că yālad este caracteristic lui J. Cu toate că abordarea se pretinde a fi analitică, ea prea deseori este evazivă, amendabilă sau a şters un text atunci când acesta a contrazis sistemul.

Descoperirile arheologice au contribuit cu material care nu numai că pune sub semnul întrebării criteriul ipotezei documentare, dar de asemenea împrumută culoare literaturii Pentateuhului în aşezarea sa timpurie. În ţara Canaan, literatura Ugaritică (ca. 1400 î.Hr.) arată o folosire la scară largă a termenilor cultici (atribuiţi lui P), clişee poetice, cuvinte rare care la origine au fost considerate ”Aramaice” târzii, o varietate de nume divine şi nume compuse, la fel ca şi repetiţia în stil. Descoperirea recentă a tablelor de la Ebla din Siria de asemenea asigură o documentaţie foarte timpurie cu privire la nume, locuri şi ideile prezentate în Pentateuh[3].

Mult mai la est, Tablele de la Nuzi, descoperite în 1925 şi Tablele de la Mari aduse la lumină în 1933 înregistrau multe obiceiuri şi legi care sunt comparabile cu cele reflectate în naraţiunile patriarhale din Geneza.

Cu toate că acestea şi multe alte contribuţii din arheologie nu „dovedesc” existenţa patriarhilor sau data timpurie a naraţiunilor, ele mai degrabă se potrivesc bine cu materialul din Pentateuh şi cu modul în care naraţiunile sunt prezentate în Geneza. Odată cu creşterea continuă a numărului de descoperiri arheologice există tot mai puţine motive pentru o datare târzie pentru material.

Criticismul formei, avându-l ca pionier în Vechiul Testament pe Hermann Gunkel, a recunoscut antichitatea tradiţiilor (adică că Geneza 1-11 trebuie comparată cu literatura Sumeriano-Akkadiană din mileniul III şi II î.Hr. şi că patriarhii ar fi în mod straniu nepotriviţi într-un fundal Asirian al primei jumătăţi a primului mileniu). Criticismul formei a căutat să determine genul, structura, aşezarea şi intenţia fiecărei unităţi literare dincolo de materialul existent cu scopul de a reconstrui unitatea originală şi de a relaţiona textele cu oamenii din Israelul antic.

Această metodă izolează unităţile literare, deseori urmând un aranjament al surselor JEDP. Apoi aceasta identifică forma (sau genul) unităţii (adică, binecuvântare, jurământ, cântare, legende, etc) şi compară motivele comune, vocabularul comun şi structurile comune. Apoi ea caută să stabilească aşezarea unităţii în viaţa Israelului antic pentru a determina scopul său original. Pentru a face aceasta, criticismul formei trebuie deseori să caute să determine modul în care unitatea a fost transmisă.

Gunkel a făcut o listă de 6 tipuri narative în Geneza care reflectau un stadiu timpuriu poetic, oral al materialului[4]. Ele sunt:

a)    Etiologice (adică, o naraţiune care explică de ce omul este păcătos);

b)    Etnologice (adică, o naraţiune care explică de ce Canaanul a fost înrobit);

c)    Etimologice (adică, o naraţiune care explică un nume bine cunoscut cum ar fi Babel).

d)    Ceremonial (adică, o naraţiune care explică Sabatul);

e)    Geologic (adică, o naraţiune care explică sarea din apropierea Sodomei; şi

f)     Un grup de tipuri neclasificate.

Criticismul formei a produs multe lucruri care sunt valoroase în studiile din Vechiul Testament. În general, acesta adoptă păreri mult mai precaute cu privire la text, deseori fiind preocupat de forma finală, fixă a textului ca o parte a studiului. Accentul său pe tipurile literare şi tradiţia orală antică arată dezvoltarea literaturii antice a Israelului.

Cu toate acestea, cercetarea criticismului formei este deseori bolnav de aceleaşi slăbiciuni ca şi abordarea documentară. Presupunerea că literatura s-a dezvoltat mai degrabă natural decât supra-natural duce la concluzii false: că monoteismul lui Israel s-a dezvoltat din politeism, că miracolele erau explicaţii ulterioare ale evenimentelor timpurii şi că înregistrările s-ar putea să nu spună istoria reală.

Ideea că saga a existat ca o unitate literară orală distinctă înainte ca ele să fi fost colectate ar putea fi corecte în unele cazuri, dar ar fi dificil de dovedit. Ideea că aceste tradiţii orale au fost editate şi înfrumuseţate până când au atins forma lor finală este una cu probleme. Prea deseori interpretarea critică consideră această înfrumuseţare ca fiind re-modelare extensivă şi o re-interpretare a tradiţiei. Prin urmare mare parte a exegezei criticismului formei este preocupată cu reconstruirea tradiţiei originale – o procedură care este deseori destul de subiectivă şi probabil imposibilă.

Oricum, accentul în criticismul formei pe unităţile literare, tipurile de literatură, structură şi situaţia din viaţa Israelului antic sunt importante pentru exegeză. Exegeza este preocupată de forma finală a textului Biblic, nu cu formele posibilele stadii pre-literare ale tradiţiilor[5].

Din criticismul formei s-au dezvoltat un număr de accente în studiul Pentateuhului. Cel mai notabil a fost criticismul tradiţio-istoric. Câţiva cercetători au criticat vechea abordare literar analitică (JEDP) din diferite perspective. Ei au crezut că o abordare complet analitică era necesară – una care ţinea cont de tradiţia orală, mitologia comparativă şi psihologia Ebraică – pentru a descoperi formarea şi transmiterea tradiţiei Israelite în stadiile ei preliminarii.

Cu toate că subiectivitatea unei asemenea abordări a dus la o mare diversitate printre critici, elementele esenţiale în teorie sunt cele care urmează: Povestea a fost transmisă din memorie într-un stadiu pre-literar; ea a fost însoţită de o interpretare; ea a fost re-formualtă în acord cu diferite forţe (probabil, adică, o etiologie Canaanită, sau un motiv descriptiv în perioada monarhiei). Ciclurile de poveşti au fost apoi redactate într-o unitate literară de un editor creator. Colecţiile de poveşti apoi au devenit normative pentru credinţă în perioada post-exilică.

Cele două colecţii de tradiţii, contemporane, care s-au dezvoltat în termen lung, pe care criticismul tradiţio-istoric le afirmă sunt colecţiile P şi D. Prima este în mare parte de la Geneza la Numeri; ea se centrează pe paşte în care Sărbătoarea este legată de istorie. Lucrarea D este Deuteronom până la 2 Împăraţi. Deci, deşi sursele literare ale vechi abordări documentare sunt respinse, este păstrată o analiză similară a sursei. Prea deseori istoria tradiţiei este considerată mult mai importantă decât tradiţia în sine.

Criticismul tradiţio-istoric pune un accent prea mare pe tradiţia orală. Nu există nici o îndoială că a existat o tradiţie orală, dar aceasta a fost, de obicei, însoţită de documente scrise[6]. Dovada arheologică[7] relevantă pentru Palestina accentuează mare grijă pe care o aveau copiştii documentelor în lumea antică[8].

Accentul pe mitologia comparativă presupune că religia lui Israel era comparabilă cu religiile păgâne. Există similarităţi, dar în esenţă Yahweh-ismul (închinarea lui Israel la Dumnezeu, Yahweh) este distinct. Urmând această abordare, cineva este lăsat fără o explicaţie a originii credinţei Ebraice.

În final, concentrării pe presupusa reformare a tradiţiilor îi lipseşte controlul ştiinţific, un adevăr evidenţiat de lipsa de acord cu privire la reconstrucţii. Reconstrucţiile sunt, într-adevăr, deseori produsul predispoziţiei criticilor.

Cu toate că au fost făcute multe contribuţii la studiul Vechiului Testament prin aceste abordări, ei toţi falimentează în a pune accentul corect asupra formei finale a textului, forma canonică a materialului Biblic. Dacă cineva ar putea trasa aceste nivele de dezvoltare cu certitudine – lucru care este imposibil – şi dacă cineva a folosit sursele pentru a explica dificultăţile, tot va fi lăsat cu întrebarea cu privire la motivul pentru care materialul a fost înregistrat în forma în care acum există.

Prin urmare, un accentul mult mai mare se pune acum pe forma prezentă a textului. Repetiţia, diversitatea de stiluri, variaţiile de vocabular şi altele asemenea lucruri sunt deseori considerate dovezi ale unităţii textului de către cercetătorii care urmează un structuralism modificat sau criticism retoric.

Părerea tradiţională că Geneza (şi Pentateuhul) posedă unitate şi este lucrarea lui Moise nu a fost distrusă. Dimpotrivă, dovada arată tot mai mult înspre antichitatea şi unitatea lucrării. Aceasta nu înseamnă a spune că forma prezentă a cărţii nu a fost editată de scriitorii care au urmat a căror lucrare a fost călăuzită de inspiraţia Duhului Sfânt; aceasta afirmă larga răspândire a reformării relatărilor este nefondată şi nenecesară. Orice reformare a tradiţiilor Genezei ar fi fost făcută de Moise sub inspiraţie divină, având ca rezultat faptul că cartea relatează evenimente reale şi oferă interpretări teologice corecte ale acestora.

Natura Genezei

Mare parte din discuţia în legătură cu istoricitatea şi originii Genezei este legată de o considerare a naturii conţinutului ei, în special evenimentele primordiale înregistrate în capitolele 1-11.

1. 1. Este Geneza un mit?

Mulţi scriitori descriu conţinutul Genezei ca un mit sau îi atribuie originea unui mit. Literatura mitologică caută să explice originile lucrurilor în forme simbolice. Mitul înregistrează aşa numita „istorie sacră”, mai degrabă decât o istorie reală; el relatează modul în care realitatea a venit în existenţă prin acţiunile zeilor şi a creaturilor supranaturale. El are drept scop să stabilească realitatea, natura universului, funcţionarea statului şi valoarea vieţii[9].

Literaturile păgâne care înregistrează activităţi supranaturale cum ar fi Creaţia, Potopul şi alte intervenţii divine în lumea oamenilor sunt comparate cu Geneza. Unii cercetători întrevăd o întreagă masă care este împrumutată din asemenea mitologii de către Israel, cu demitologizare ulterioară (înlăturarea elementelor păgâne) pentru a le face satisfăcătoare pentru Yahweh-ism. Dar atunci când mitologia semitică este înţeleasă corect, este clar că lucrul acesta nu este posibil.

Miturile nu au fost numai simple limbaje simbolice sau reflecţii ale mentalităţii primitive. Ele au fost exprimări antice ale oamenilor şi a părerilor lor despre realitate. În centrul unui mit este doctrina lui corespunzătoare (adică, formele lui dumnezeu; prin urmare formele vegetaţiei). Prin urmare ritualul bazat pe magismul simpatetic a fost adoptat pentru a asigura forţele vitale ale vieţii şi fertilităţii.

Vechiul Testament face o ruptură radicală cu această filozofie a lumii antice. Cineva nedretăţeşte Vechiului Testament spunînd că Israel a împrumutat mitul, sau a folosit un limbaj mitologic pentru a-şi descrie credinţa sa. Pentru Evreu, un Dumnezeu absolut suveran i-a adus în existenţă ca o naţiune. Conceptul lor despre timp nu era unul ciclic ci escatologic; ritualul lor la templu nu era cosmic şi magic ci o legiferare a răscumpărării lor; şi conceptul lor cu privire la spaţiu nu a fost limitat la lumea primară ci a fost actualizat în istorie. Într-un cuvânt, realitatea pentru Israel a fost în interiorul conceptului lui despre istorie[10].

Prin urmare Geneza nu este un mit. Credinţa Ebraică a fost o îndepărtare radicală de caracteristicile gândirii mitice a păgânilor. James Bart spune, „Lupta principală a credinţei Ebraice este lupta împotriva confuziei dintre uman şi divin, dintre Dumnezeu şi natură” atât de predominantă în mitul păgân[11]. Dacă Vechiul Testament păstrează vreun vestigiu de mit, este pentru a arăta că asemenea lucruri au fost înlăturate din Yahweh-ism. Gerhard Hasel spune că Geneza foloseşte anumiţi termeni şi motive, în parte luaţi de la predecesorii nearmonioşi din punct de vedere teologic şi în parte aleşi în contrast deliberat cu conceptele comparabile din Orientul Apropiat, şi îi foloseşte cu un înţeles care este armonios cu şi exprimarea credinţei în Yahweh. Aceasta reprezintă o separare a modurilor spirituale determinate de o polemică deliberat anti-mitologică care subminează părerile mitologice dominante[12]. Deci Vechiul Testament în general şi Geneza în particular sunt un cimitir pentru miturile şi dumnezeii fără viaţă.

1. 2. Este Geneza etiologie?

Naraţiunile Genezei au fost de asemenea clasificate ca etiologii, poveşti care explică anumite fenomene date, o realitate topografică, etnologică, cultică sau care ţine de obiceiuri[13].

Dacă naraţiunea etiologică este tradiţia şi nu numai un motiv, adică, dacă ea este în primul rând etiologie, atunci îndoiala este aruncată peste istoricitatea evenimentului. John Bright observă în mod corect că este imposibil să dovedeşti că o etiologie este forţa creativă a tradiţiei[14]. Naraţiunile, fără îndoială, înregistrează evenimente reale. Dacă există un element etiologic adăugat în folosire, făcut de tradiţie, acesta este de obicei responsabil pentru un singur detaliu sau aplicaţie a poveşti. A spune că povestea explică motivul pentru care ceva există este un lucru; dar a spune că o poveste foloseşte anumite episoade mitologice pentru a forma tradiţia este cu totul altceva.

Motivele etiologice apar în general în Biblie, în special în Geneza care explică începuturile multor lucruri. Dar la aceste naraţiuni nu se poate face referire ca basme etiologice care au venit în existenţă pentru a răspunde la anumite întrebări.

1. 3. Este Geneza istorie?

Toate acestea ridică întrebarea cu privire la istoricitatea relatărilor. Cercetătorii nu au vrut să folosească termenul „istorie” numai dacă acesta este în mod corect clarificat ca distinct de filozofiile moderne ale istoriei. Norman Porteous explică, „Faptul că tradiţiile religioase ale lui Israel fac referire frecvente la intervenţiile supranaturale este de obicei destul pentru a-l face pe istoric să se uite strâmb la ele şi să presupună că cursul actual al evenimentelor trebuie să fi fost foarte diferit”[15].

Pentru mulţi, mărturia Genezei cu privire la evenimente nu este demnă de încredere ca istorie. Fără surse exterioare pentru a verifica evenimentele, istoricii trebuie să depindă de înregistrările Biblice însele. Chiar şi mulţimea descoperirilor arheologice, cu toate că confirmă cadrul cultural al evenimentelor, nu dovedesc cu adevărat existenţa unui Avram sau a unui Iosif. Deci, cercetătorii critici ezită să desemneze Geneza ca o istorie adevărată.

Cu toate acestea, cineva trebuie să-şi aducă aminte că Biblia este o carte unică. Geneza nu a fost intenţionată a fi o simplă cronică a evenimentelor, o istorie de dragul istoriei, sau nici chiar o biografie complectă a naţiunilor. Ea este o interpretare teologică a înregistrărilor selectate despre strămoşii lui Israel. Aşa cum este cu toate istoriile, Geneza explică cauzele din dosul evenimentelor – dar cauzele ei sunt atât divine, cât şi umane. Pentru că ea este parte din Cuvântul revelat al lui Dumnezeu, şi nu numai simplă o istorie comparabilă cu mitologiile păgâne antice, atât evenimentele cât şi interpretările sunt adevărate.

Pentru Israeliţi unele din chestiunile fundamentale în legătură cu viaţa au primit răspuns în interpretarea teologică a evenimentelor istoriei lor. Aceste evenimente au fost recunoscute ca părţi integrale al cursului istoriei planificat de Dumnezeu şi îndrumat de Dumnezeu, care se extinde de la Creaţie până în zilele de la urmă. Între acest punct de început şi punctul final este istoria Biblică. Deci, credinţa a fost o parte esenţială a înţelegerii evenimentelor naţionale şi internaţionale.

În centrul istoriei Biblice era legământul lui Dumnezeu. El a început cu alegerea – Dumnezeu l-a ales pe Israel prin Avram. Poporul lui Dumnezeu se poate uita înapoi şi să vadă ce a făcut Dumnezeu, şi pe această bază ei se pot uita înainte înspre împlinirea promisiunilor. Chiar dacă promisiunile şi împlinirea erau motivele predominante ale istoriei Biblice, ascultarea de legământ a fost superioară în mintea naratorilor. Deci, evenimentele din trecut au fost relatate pentru motive apologetice, polemice şi didactice.

Faptul că Geneza este o interpretare teologică a evenimentelor antice nu îi distruge istoricitatea. Aşa cum spune Porteous, „S-ar părea rezonabil să presupunem că interpretarea este un răspuns la ceva care cere interpretare”[16]. E. A. Speiser spune că în timp ce materialul s-ar putea să nu fie istorie în sensul convenţional al termenului, „el nu poate fi înlăturat ca fantezie. Autorul re-spune evenimentele în modul său neimitabil; el nu le inventează. Deci ceea ce este încredinţat scrierii este tradiţia, în grija plină de reverenţă a geniului literar. Acolo unde tradiţia poate fi în mod independent verificată, ea se dovedeşte a fi autentică. Acest lucru a fost evident cel mai mult, pentru o vreme, cu privire la un număr de detalii secundare. Acesta dovedeşte acum că cadrul principal al relatării patriarhale a fost prezentat cu acurateţe”[17]. Desigur, pentru evanghelici nu pare o surpriză faptul că naraţiunile Biblice se dovedesc a fi autentice.

1. 4. Este Geneza tradiţie?

Mulţi cercetători Biblici preferă să descrie naraţiunile din Geneza ca „tradiţii” sau ”saga”[18]. Prin aceşti termeni ei înţeleg amintiri ale oamenilor cu privire la evenimentele istorice. În această părere, istoricitatea nu este în pericol, ea doar că nu este asigurată. Gerhard von Rad spune că saga este mai mult decât istorie pentru că subiectul este Dumnezeu, nu omul[19].

Cercetătorii conservatori nu împărtăşesc această ezitare în a privi naraţiunile ca adevărate. Cu certitudine relatarea primară şi genealogiile ar fi putut fi aduse din Mesopotamia de către strămoşi. La acestea ar fi fost adăugate înregistrările de familie ale patriarhilor. Toate tradiţiile – orale şi scrise – ar fi putut fi păstrate în Egipt de către Iosif, împreună cu propriile înregistrări. Deci, Moise ar fi putut avea o lucrare redactată în forma esenţială în care ea există astăzi, fiind protejată de greşeli şi călăuzită în adevăr prin inspiraţia divină a Duhului Sfânt[20]. Deci indiferent că naraţiunile sunt numite tradiţii sau istorie, ele înregistrează adevărata revelaţie a lui Dumnezeu şi prin urmare corespunde cu ceea ce în realitate s-a întâmplat.

Geneza este prima carte a Torah-ei, cele 5 cărţi ale Legii. Ar fi cel mai bine să clasificăm lucrarea ca „literatură Torah”. Ea s-ar putea să nu fie literatură legală în mod special, adică, legi şi porunci, dar ea aşează fundamentul Legii. Ea este o interpretare teologică a tradiţiilor istorice din dosul formării legământului cu Israel la Sinai. În toată Geneza, cineva va putea discerne că Moise îşi pregăteşte cititorii pentru revelarea Legii. Acesta este modul în care Geneza îşi realizează natura didactică.

Dar materialul din Geneza este strâns legat şi de literatura de înţelepciune, în special în naraţiunea despre Iosif. Accentul din carte pe binecuvântarea lui Dumnezeu pentru aceia care umblă în ascultare credincioasă sugerează multe paralele cu Cărţile dee Înţelepciune, aşa cum seva observa. Deci, Geneza este o carte unică, dar ea este şi o carte care este ca şi celelalte ale Bibliei în multe feluri. De aici începe teologia şi istoria.

Compoziţia literară a Genezei

Geneza este o unitate literară, aranjând tradiţiile din trecut în acord cu „relatările” (tôl^edôt, în Ebraică) care dezvoltă motivele binecuvântării şi a blestemului. De asemenea, ea prezintă, în tradiţie, baza istorică pentru alegerea lui şi promisiunile de legământ făcute lui Avraam şi urmaşilor săi.

1. 1. Scopul Genezei

Geneza asigură bazele istorice pentru legământul lui Dumnezeu cu poporul Său. Acest lucru poate fi trasat în întregul Pentateuh, pentru că, aşa cum spune Moses Segal, „Adevărata temă a Pentateuhului este alegerea lui Israel din rândul naţiunilor şi consacrarea sa pentru slujirea lui Dumnezeu şi Legilor Sale într-o ţară stabilită în mod divin. Evenimentul central în dezvoltarea acestei teme este legământul divin cu Avram şi promisiunile lui… de a face din urmaşii lui un popor al lui Dumnezeu şi să le dea ţara Canaanului ca o moştenire veşnică”[21].

În dezvoltarea acestei teme, Geneza formează un prolog indispensabil pentru drama care se desfăşoară în Exodul. Ca un pandantiv litera şi explicativ la adunarea pentru a pleca din Egipt înspre Ţara Promisă, Geneza demonstrează că o asemenea poruncă era în împlinirea unui legământ cu Avraam, Isaac şi Iacov, părintele fondator al acelor triburi. Wilhelm M. L. DeWette a afirmat că Geneza a fost temelia teocraţiei, arătând că poporul lui Dumnezeu a fost în mod gradat separat de alte popoare pentru că întreaga lor istorie a fost penetrată de planul clar şi constant al guvernării divine în lume, căruia situaţiile individuale îi sunt subordonate[22].

Realizarea planului divin începe cu Creaţia suverană şi se dezvoltă înspre alegerea lui Israel în omul Avraam. Geneza 1-11 pare să fie destinată să explice „motivul pentru păstrarea unei a închinării lui Dumnezeu în lume, într-un popor special, Israel, într-o ţară specială, Canaan”[23].

Două posibile progresii apar în prolog:

a)    Creaţia ordonată a lui Dumnezeu cu punctul său culminant în binecuvântarea Sa asupra omului, şi

b)    Lucrarea de stricăciune totală a păcatului cu cele două mari blesteme ale lui care sunt Potopul şi împrăştierea la Babel[24].

Prima progresie demonstrează planul lui Dumnezeu pentru a realiza ordinea perfectă de la început în ciuda a ceea ce cititorul ar putea şti din experienţa umană. A doua progresie demonstrează marea nevoie de intervenţie a lui Dumnezeu pentru a asigura soluţia pentru rasa umană coruptă.

Deteriorarea morală a umanităţii a fost legată de progresul civilizaţie; şi când aceasta a fost coruptă dincolo de posibilitatea recuperării, ea a fost distrusă prin Potop. Totuşi, chiar şi după noul început, viciile s-au înmulţit şi insolenţa umană a avut efecte pe termen lung. Ea nu s-a manifestat într-un grup ci în întreaga umanitate. Aroganţa şi încăpăţînarea în rasă a adus împrăştierea universală.

Prin urmare, Geneza a luat aceste evenimente şi a construit o imagine teologică a revoltei omului împotriva Făcătorului Său şi teribilele ei consecinţe. Aceste naraţiuni, întreţesute în prologul din Geneza, îl preced, în timp, pe Avraam şi pregătesc cititorul pentru el. Omul răzvrătit este lăsat căutând o soluţie la dilema sa.

Întreaga istorie primară ar putea fi descrisă ca o continuă pedeapsă şi o provizie plină de har. Totuşi cu o umanitate răzvrătită blestemată prin împrăştiere în toată lumea, cititorul se întreabă despre relaţia lui Dumnezeu cu rasa blestemată. După judecata Babelului, când oamenii s-au împrăştiat în întreaga lume, a fost ruptă relaţia lui Dumnezeu cu rasa umană?

Aceea este întrebarea intenţionată de întregul plan al istoriei primare. Numai apoi este cititorul gata pentru alegere şi programul binecuvântării pentru toată umanitatea. Lucrul acesta s-a făcut prin focalizarea asupra omului şi a seminţei lui. Voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu a fost extinsă la naţiunile împrăştiate prin unul care a fost dezlegat de legăturile sale tribale dintre naţiuni şi a fost făcut fondatorul unei noi naţiuni, destinatarul promisiunilor ajungând chiar dincolo de Israel. Numai odată cu Geneza 12:1-3 semnificaţia prefeţei universale la istoria mântuirii devine inteligibilă şi numai cu acest prolog 12:1-3 devine deplin clar[25].

1. 2. Motivele Genezei

Întreaga carte a Genezei se concentrează pe motivele binecuvântării şi blestemului. Binecuvântarea promisă va fi dată seminţei patriarhilor şi ţara va fi dată seminţei; blestemul va aliena, va văduvi şi dezmoşteni sămânţa. Mai târziu, profeţii şi istoricii au extins aceste motive şi le-au aplicat la evenimentele viitoare. Nu este o surpriză că aceste motive văzute în întreaga Scriptură se inspiră din cartea începuturilor. Binecuvântarea şi blestemul învăluie omul de la începutul său.

În Vechiul Testament, verbul „a blestema” înseamnă a impune o interdicţie sau o barieră, o paralizie asupra mişcării sau a altor capacităţi[26]. O asemenea putere aparţine numai lui Dumnezeu sau unui agent înzestrat de El cu putere specială. Oricine poate ocărî, dar ocara este mai puternică atunci când invocă o putere supranaturală. Blestemul implică separarea de locul binecuvântării sau chiar de aceea care sunt binecuvântaţi. Prologul la Geneza (cap. 1-11) în mod predominant zugrăvesc blestemul chiar de la primul păcat până la blestemul lui Canaan.

Pe de altă parte, verbul „a binecuvânta” – fiind cel mai mare cuvânt de benedicţie din Biblie – în esenţă înseamnă „a îmbogăţi”. Şi aici Dumnezeu este sursa lui, chiar şi atunci când omul o oferă. Aşa cum este folosit în Geneza, promisiunea binecuvântării este în mare preocupată de urmaşii în ţara Canaan[27]. Binecuvântarea promisă includea prosperitate în ceea ce priveşte fertilitatea (atâta ţării cât şi a patriarhilor). Binecuvântarea reflecta aprobarea divină; prin urmare, ea era în final spirituală. Contrastul dintre binecuvântare şi blestem reflectă ascultarea omului prin credinţă sau neascultarea prin necredinţă şi descrie aprobarea lui Dumnezeu sau dezaprobarea Lui în forme grafice.

1. 3. Structura Genezei

Structura Genezei este marcată de o secţiune iniţială şi apoi de 11 secţiuni cu titluri. Cuvântul structural major este tôl^edôt („Iată cartea neamurilor lui…”). Acesta este un substantiv feminin de la yālad (de la forma cauzală a verbului „a purta, a genera”). Substantivul este deseori tradus „generaţii, istorii” sau „descendenţi”. Francis Brown, S. R. Drive şi Charles A. Briggs îl explică ca „prezentarea bărbaţilor şi a descendenţilor lor”[28]. NIV îl traduce cu „prezentarea”.

1. Creaţia (1:1 – 2:3)
2. tôl^edôt al cerurilor şi pământului (2:4 – 4:26)
3. tôl^edôt al lui Adam (5:1 – 6:8)
4. tôl^edôt al lui Noe (6:9 – 9:29)
5. tôl^edôt al lui Sem, Ham şi Iafet (10:1 – 11:9)
6. tôl^edôt al lui Sem (11:10-26)
7. tôl^edôt al lui Terah (11:27 – 25:11)
8. tôl^edôt a lui Ismael (25:12-18)
9. tôl^edôt a lui Isaac (25:19 – 35:29).

10.  tôl^edôt a lui Esau (36:1-8)

11.  tôl^edôt a lui Esau, Tatăl Edomiţilor (36:9 – 37:1).

12.  tôl^edôt a lui Iacov (37:2 – 50:26)

Părerile cu privire la acest aranjament diferă. De exemplu, Speiser ia tôl^edôt ca un titlu în toate locurile cu excepţia lui 2:4; 25:19 şi 37:2. În aceste locuri el sugerează că el înseamnă „poveste” sau „istorie” şi că el se referă la naraţiunea care îl precede, nu la ceea care îi urmează[29]. Oricum Skinner se îndoieşte de faptul că acest cuvânt ar putea fi folosit cu referinţă la ceea ce îl precede; el spune că el a slujit ca un titlu[30].

Aşa cum s-a spus mai devreme, din moment ce tôl^edôt este derivat din yālad („a purta, a genera”) el se referă la ceea ce este „generat”. Deci, acest cuvânt formulă pentru Geneza, marchează un punct de pornire, combinând naraţiunea cu genealogia pentru a se muta de la un punct (tôl^edôt) spre sfârşit (următorul tôl^edôt). Acest mijlocul al lui Moise de a se mişca de-a lungul liniei istorice de la un început la un sfârşit, incluzând produsul sau rezultatul punctului de pornire. S. R. Driver explică că se referă la „particularităţile cu privire la un om şi descendenţii [săi]”[31].

Unii nu sunt de acord cu abordarea tradiţională că fiecare tôl^edôt este un titlu. P.J. Wiseman şi R. K. Harrinson sugerează că acestea sunt similare cu colofonul de pe tăbliţele de lut şi se referă la materialul precedent din naraţiune[32]. Ei cred că tradiţiile Genezei au fost înregistrate pe tăbliţe de lut şi în final au fost colectate în forma prezentă a Genezei.

Wiseman argumentează că tôl^edôt din Geneza sunt ca colofonul Babilonian prin aceea că fiecare conţine un titlu, data scrieri, un număr serial şi formularea de terminare a seriilor (dacă ea este una complectă) şi numele scribului sau a proprietarului[33].

Oricum, această părere este ne-convingătoare. Colofonul de pe table nu sunt ca tôl^edôt din Geneza[34]. În tablele cuneiforme fiecare titlu este repetiţie a primului rând din tablă şi nu o descriere a conţinutului ei. De asemenea numele proprietarului pare să se refere la proprietarul prezent, nu la proprietarul original. Mai mult, echivalentul Akkadian a lui tôl^edôt nu este folosit în formulă.

Dacă în Geneza tôl^edôt sunt referinţe la ceea ce precede imediat expresia, atunci afirmaţia din Geneza 5:1 ar fi trebuit să vină în 4:16, la încheierea povestirii despre Adam şi nu mai târziu după materialul care intervine din 4:17-26. Un alt pasaj la care ar fi neverosimil ca o formă de concluzie este 10:1, tôl^edôt al fiilor lui Noe. Dar este puţin probabil că el încheie Potopul şi blestemul, având în vedre în mod special 10:32. Dincolo de aceste probleme de armonizare este dificultatea de a avea povestea lui Avraam care l-a păstrat pe Ismael (tôl^edôt a lui Ismael ar fi colofonul care încheie istoria precedentă), avându-l pe Isaac care ţine arhivele lui Ismael; Esau pe cele ale lui Iacov şi Iosif pe cele ale lui Iacov.

Nicăieri în Vechiul Testament tôl^edôt nu se referă în mod clar la ceea ce îl precede; în fiecare loc el poate şi deseori trebuie să se refere la ceea ce urmează (adică în Rut 4:18 cuvântul priveşte înainte la Linia genealogică a lui Perez şi în Numeri 3:1, tôl^edôt a lui Aron şi Moise nu poate face referire la numărătoarea precedentă din Numeri 1-2). În Geneza, atunci când tôl^edôt este luat ca făcând referire la secţiunea care urmează, atunci tôl^edôt se potriveşte bine.

De asemenea Geneza 2:4 include un titlu pentru următoarea secţiune. Wiseman însuşi recunoaşte că 2:1-3 formează o concluzie naturală pentru relatarea Creaţiei. Geneza 2:4/a ar fi atunci titlul şi 2:4/b ar fi propoziţia subordonată de început. (În mare măsură ca începutul la Enuma Elish: „Când de mai sus…”). Această structură este similară cu 5:1, aş acum se vede în aceste două versete:

”Iată tôl^edôt cerurilor şi a pământului, când au fost făcute. Când Yahweh a făcut un pământ şi ceruri…” (2:4, traducerea autorului). „Iată cartea tôl^edôt a lui Adam. Când Dumnezeu a făcut pe om…” (5:1, traducerea autorului).

Faptul că ”Dumnezeu Yahweh” este folosit peste tot în 2:4 – 3:24 face pe cineva să facă legătura dintre conţinutul acelui pasaj cu titlul din 2:4. (Cu toate acestea, dovezi din aceeaşi baghetă – expresii altele decât tôl^edôt, care sunt realmente colofoniu – în Geneza – există în 10:5, 20; 31-32. De asemenea 25:16 încheie v. 12-16; 36:19 încheie v. 1-19; 36:30/b încheie v. 20-30; şi 36:43 încheie tot capitolul 36). Titlul tôl^edôt introduce rezultatul istoric al unui strămoş şi ar putea fi exprimat cam aşa, „Iată ce s-a întâmplat…” sau „Iată de unde au început acestea” (cu referinţă la termenul următor)[35]. Atunci, în Geneza 2:4, tôl^edôt introduce rezultatul istoric al cosmosului şi 2:4 – 4:26 ne prezintă ce au ajuns cerurile şi pământul. Desigur, ceea ce urmează este povestea căderii, uciderea lui Abel şi dezvoltarea păcatului în interiorul civilizaţiei. Povestea nu prezintă o altă relatare a Creaţiei; mai degrabă, duce mai departe relatarea din punctul culminant al Creaţiei (reiterat în cap. 2) înspre Corupţia păcatului. Aceasta este, „ceea ce a ajuns”.

Atunci când pasajele cruciale din Vechiul Testament sunt privite în felul acesta, această definiţie este mult mai satisfăcătoare. Termenul nu poate fi restricţionat să însemne o „genealogie” pentru că contextele sunt în mod frecvent mai mult decât atât. Cuvântul, nici nu descrie numai biografii sau istorii pentru că naraţiunile nu urmează aceasta în totul. Naraţiunile descriu ce a ajuns ”cutare şi cutare” în detalii care sunt relevante pentru scopul Genezei. Tôl^edôt a lui Terah, nu este despre Terah, ci este în primul rând preocupat de ceea ce a ajuns Terah, adică, Avraam şi rudele lui. Tôl^edôt a lui Isaac, îl are Iacov în centru cu alte părţi în legătură cu Esau. Tôl^edôt a lui Iacov trasează familia de la el până în timpul vieţii lui Iosif. Numele care urmează după tôl^edôt este de obicei punctul de pornire, nu caracterul central, în naraţiune. Deci în acest comentariu expresia va fi tradusă, „Aceasta este succesiunea de la…”.

Încă două observaţii în plus ar putea fi făcute cu privire la materialul din fiecare secţiune care urmează. Una este că în trasarea fiecărei linii există şi o reducere a progresului. După noile începuturi cu Noe, scriitorul a asigurat tôl^edôt a lui Sem, Ham şi Iafet. Dar imediat după aceea, este selectat tôl^edôt a lui Sem. Următorul tôl^edôt este cel al lui Terah, un descendent din Sem. Această relatare este preocupată cu viaţa lui Avraam. Apoi linia se reduce la Isaac, fiul lui Avraam, dar tôl^edôt a lui Ismael, linia celui ne-ales, este dată prima. Aceeaşi dezvoltare rămâne valabilă şi în generaţia următoare; înainte de a fi dezvoltat tôl^edôt a lui Iacov, se lucrează cu Esau.

O a doua observaţie este că materialul din fiecare tôl^edôt este un microcosmos al dezvoltării Cărţii Geneza însăşi, cu motivele binecuvântării şi blestemului jucând un rol dominant. În interiorul fiecăruia din primele tôl^edôt există o deteriorare înspre blestem până în 12:1-2, unde mesajul se mişcă înspre promisiunea binecuvântării. Din acest punct înainte există o constantă strădanie după locul binecuvântării, dar totuşi odată cu fiecare naraţiune succesivă există deteriorare, pentru că Isaac şi Iacov nu se ridică la înălţimea lui Avraam. Prin urmare la încheierea Genezei, familia nu este în ţara binecuvântării, ci în Egipt. Kidner exprimă această dezvoltare afirmând „omul a călătorit departe de Eden înspre un coşciug, şi familia aleasă departe de Canaan înspre Egipt”[36].

Dezvoltarea mesajului Genezei

Titlurile tôl^edôt sunt „însuşi scheletul în jurul căruia întregul Genezei a fost construit”[37]. Fiecare tôl^edôt explică ce a ajuns linia genealogică, arată în îngustare şi o deteriorare în dezvoltarea teologiei binecuvântării.

1. Creaţia. Prima secţiune (1:1 – 2:3) nu are ca titlu un tôl^edôt şi este logic să fie aşa. Fiind începutul, nu este necesar să araţi ce a ajuns creaţia. Mai degrabă, propriul ei titlu în 1:1 descrie conţinutul capitolului. Semnificaţia secţiunii este că lucrarea este înfăşurată în aprobarea şi binecuvântarea divină asupra împlinirii planului. Viaţa animală (v. 22-25), viaţa umană (v. 27) şi ziua a şaptea (2:3), toate au fost binecuvântate în mod specific. Această trilogie este importantă pentru argument: omul, făcut după chipul lui Dumnezeu, bucurându-se de suveranitate asupra creaturilor pământului şi ţinând odihna de Sabat a lui Dumnezeu, are un început binecuvântat.
2. Tôl^edôt al cerurilor şi pământului. În această secţiune (2:4 – 4:26), Geneza ne spune ce a ajuns Cosmosul. Secţiunea începe cu o descriere a creaţiei lui Adam şi Eva şi prezintă păcatul, blestemul lui Dumnezeu peste păcat şi extinderea păcatului în descendenţii lor. Ne mai fiind în odihnă, umanitatea a experimentat fugă şi frică, făcându-şi drumul prin lume, supravieţuind şi dezvoltând civilizaţia. Ca şi cum ca răspuns la binecuvântările Creaţiei, acest pasaj asigură un întreit blestem (al lui Satan [3:14], al pământului datorită omului [3:17] şi al lui Cain [4:11]).

Totuşi în această viaţă care se deteriorează există un semn de har (4:15) şi o rază de speranţă (omul începe să-l cheme pe Yahweh).

1. Tôl^edôt al lui Adam. Şi aici, în această genealogie centrală a liniei genealogice de la Adam la Noe se vede alunecarea în jos a omului (5:1 – 6:8). Secţiunea începe printr-o reiterare a Creaţiei şi se încheie cu nemulţumirea intensă a lui Dumnezeu în legătură cu existenţa umană. Geneza 5:1-2 reaminteşte de creaţie prin folosirea lui bārak („a binecuvânta”); v. 29 înregistrează naşterea lui Noe ca un semn al harului pentru a găsi o consolare în blestem prin folosirea lui ۥārar (a blestema). Binecuvântarea cu care a început rasa a fost învăluită prin notarea tuturor descendenţilor morţi. O singură excepţie la blestemul morţii (Enoh) asigură o rază de speranţă că blestemul nu era final.
   1. Tôl^edôt a lui Noe. Această secţiune (6:9 – 9:29) este una a judecăţii (blestem) şi a binecuvântării prin aceea că Dumnezeu nici odată nu va mai blestema pământul în felul acesta (8:21). Cu toate acestea, povestea lui Noe începe cu faptul că el a găsit har şi se încheie cu blestemarea lui Canaan.

Totuşi în această secţiune există un nou început din lumea acoperită de apă, paralel în multe feluri cu capitolul 1: distrugerea unei lumi violente în haos, asigurarea plină de har a răscumpărării aşa încât omul să poată naviga într-o lume nouă, apariţia pământului uscat pentru un nou început, Legământul cu Noe şi binecuvântarea lui Noe (paralelă cu ceea a lui Adam). Aici rasa a început din nou, şi din acest punct de început motivul binecuvântării devine proeminent în antiteză cu blestemul. Sem a fost binecuvântat.

1. Tôl^edôt a lui Sem, Ham şi Iafet. În măsura în care populaţia creşte în linia prorociei mondiale a lui Noe, direcţia cărţii se întoarce înspre naţiuni. Scriitorul în mod consistent dezvoltă mesajul că tendinţa omului este înspre ruină şi haos. Această secţiune începe cu populaţia roditoare din Sem, Ham şi Iafet, dar se încheie cu explicarea originii naţiunilor prin împrăştierea la Babel (10:1 – 11:9). Aceasta este o mişcare a geniului, să pui o asemenea poveste de tip punct culminant la încheiere, în special atunci când aceasta o precede în mod cronologic. Aceasta lasă cititorul căutând un răspuns la decăderea continuă a omului. Aceasta îl pregăteşte pentru binecuvântarea promisă.
2. Tôl^edôt a lui Sem. Accentuând pe o concepţie mondială de extindere a rasei în secţiunea anterioară, această secţiune (11:10-26) formează o altă tranziţie în carte, îngustând alegerea de la linia lui Sem la Avram. Această listă trasează linia genealogică de la Noe la Avram cu începuturile prosperităţii şi posterităţii (în timp ce cap. 5 trasează linia genealogică de la Adam la Noe şi Potop). Dumnezeu nu va lăsa lumea în mâna unei populaţii care se extinde şi se divide sub blestem fără nici o nădejde; El va alege un om şi va clădi o naţiune care va duce binecuvântare pentru pământ. Oricine îl cunoaşte pe Avraam va prinde imediat semnificaţia acestui tôl^edôt care cuprinde secţiunile despre împrăştiere şi binecuvântarea promisă (11:01-26).
3. Tôl^edôt Terah. În timp ce cap. 1-11 în general zugrăvesc revolta omului, capitolele 12-50 detailează modul în care Dumnezeu aduce pe om într-un loc al binecuvântării. Această secţiune (11:27 – 25:11) ne spune cum a ajuns Terah, ultimul bărbat de pe listă (11:32). Povestea urmăreşte viaţa fiului său şi devine o cheie pentru carte ca şi pentru planul binecuvântării din Vechiul Testament. Dumnezeu a promis lui Avraam, care a fost binecuvântat mai mult ca toţi, o naţiune, o ţară şi un nume. Naraţiunea se dezvoltă pe relatarea creşterii sale în credinţa ascultătoare.
4. Tôl^edôt a lui Ismael. Această secţiune (25:12-18) explică ce a ajuns Ismael pentru că el nu era linia pe care a ales-o Dumnezeu. Scriitorul tratează linia lui Ismael înainte de a se întoarce la linia aleasă.
5. Tôl^edôt a lui Isaac. Pentru a explica ce a ajuns Isaac, fiul promisiunii, această secţiune înregistrează povestea lui Iacov, fiul său, lupta din familie şi apariţia poporului lui Israel (25:19 – 35:29). Promisiunile din 12:2 încep să se desfăşoare. Binecuvântarea dată lui Avraam era acum într-un mod unic transferată lui Iacov (capitolul 27). Şi Iacov s-a dezvoltat în credinţă, dar el a ajuns infirm în proces. El nu a fost bărbatul care a fost străbunicul său; totuşi Israel s-a „născut”.

10.  Tôl^edôt a lui Esau. Încă odată Geneza continuă dezvoltarea de la Isaac. Totuşi înainte de a discuta tôl^edôt-ul fiului succesiuni, această secţiune (36:1-8) discută despre Esau, fratele de la care Esau a furat dreptul de întâi născut şi binecuvântarea. Naţiunea care a venit din Iacov se va întâlni în mod frecvent cu rudeniile lor, Edomiţi, descendenţi din Esau. Această secţiune relatează despre 3 din soţiile lui Esau şi despre cei cinci fi ai săi.

11.  Tôl^edôt a lui Esau, Tatăl Edomiţilor. O altă relatare a dezvoltării din Esau este adăugată datorită mari semnificaţii a căpeteniilor Edomiţilor, Amaleciţilor şi Horiţilor (36:9 – 37:1).

12.  Tôl^edôt a lui Iacov. Ce a ajuns Iacov? Fii lui au devenit părinţii fondatori ai triburilor lui Israel (37:2 – 50:26). Această naraţiune este preocupată de viaţa lui Iosif şi mutarea familiei lui Iacov în Egipt. În esenţă, naraţiunea relatează de ce poporul lui Dumnezeu erau în Egipt şi care este modul în care ei se relaţionau cu binecuvântările promise. În Canaan, familia s-a deteriorat până în punctul de a se amesteca cu Canaaniţii. Pentru a păstra linia binecuvântării, Dumnezeu într-un mod uimitor a mişcat lucrurile prin răul fraţilor lui Iosif pentru a-l aduce la putere în Egipt. Când ţara promisiune a fost blestemată cu o foamete, binecuvântarea a fost asigurată prin puterea şi înţelepciunea lui Iosif. Cu toate acestea, cartea se încheie cu anticiparea unei alte vizitări a binecuvântări de la Dumnezeu.

Concluzie: Pentru că Geneza este baza pentru restul Pentateuhului, Cartea Exodul merge înapoi la Dumnezeu care îşi aduce aminte de legământul Său cu Avraam: „Dumnezeu a auzit gemetele lor şi Şi-a adus aminte de legământul Său făcut cu Avraam, Isaac şi Iacov. Dumnezeu a privit spre copiii lui Israel şi a luat cunoştinţă de ei.“ (Exodul 2:24-25) De fapt, evenimentele finale şi cuvintele de încheiere din Geneza anticipează Exodul: „…Dar Dumnezeu vă va cerceta şi vă va face să vă suiţi din ţara aceasta în ţara pe care a jurat că o va da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov.”“ (Geneza 50:24). Această afirmaţie a fost reiterată de Moise atunci când a luat oasele patriarhului din Egipt (Exodul 13:19).

Prin urmare, Geneza oferă lui Israel bazele teologice şi istorice pentru existenţa lor ca Poporul Ales a lui Dumnezeu. Israel îşi putea stabili strămoşul în patriarhul Avraam, pe care Dumnezeu l-a ales dintre naţiunile împrăştiate şi căruia Dumnezeu ia făcut mari promisiuni de legământ despre posteritate şi ţară.

Datorită importanţei urmaşilor în linie dreaptă (prima binecuvântare promisă) un spaţiu major este destinat preocupărilor familiare ale patriarhilor, cum ar fi soţiile lor, fii, moştenitorii, drepturile de întâi născut şi binecuvântările. Conform prorociei lui Iacov (Geneza 49), Pentateuhul se întinde pe patru secole. Deci Geneza stă ca o afirmaţie a drepturilor prin naştere a triburilor lui Israel în timp ce ei lucrau în Egipt  şi apoi au fost chemaţi să îl prăsească.

Recunoscând că într-adevăr ei au devenit marea naţiune promisă lui Avraam, ei vor recunoaşte că nu exista nici un viitor în Egipt, dau în Sodoma, sau în Babilon. Viitorul lor era în ţara care a fost promisă prin jurământ divin, ţara Canaanului.

Conţinutul Genezei urma să-i asigure pe Israeliţi că Dumnezeu le-a promis un aşa viitor, şi că El este în stare să-şi împlinească promisiunile. Mereu şi mereu cartea ne spune despre modul supranatural al lui Dumnezeu de a lucra în vieţile strămoşilor pentru a-l aduce pe Israel în acest punct. Cu certitudine Dumnezeul care a început această bună lucrare o va termina (Filipeni 1:6). Dacă poporul va recunoaşte că ei îşi datorează existenţa alegerii suverane şi binecuvântării, ei vor răspunde în ascultare. Deci, Geneza este bine îmbrăcată pentru îndatorirea lui Moise de a scoate pe Israel din Egipt.

Teologia Genezei

Geneza este scrisă cu presupoziţiile că Dumnezeu există şi că El s-a revelat pe Sine în cuvânt şi acţiune strămoşilor lui Israel. Cartea nu argumentează pentru existenţa lui Dumnezeu; ea pur şi simplu presupune că totul există datorită lui Dumnezeu.

Tema teologiei din Geneza este cu certitudine lucrarea lui Dumnezeu în stabilirea lui Israel ca mijlocul binecuvântării familiilor pământului. Această carte formează introducerea la tema principală a Pentateuhului a fondării teocraţiei, adică, domnia lui Dumnezeu peste toată Creaţia. Ea prezintă originile din dosul fondării teocraţiei: binecuvântarea promisă că descendenţii lui Avraam vor fi în ţară.

Exodul prezintă răscumpărarea seminţei din robie şi facerea unui legământ cu ei. Leviticul este manualul ritualurilor care permit unui Dumnezeu sfânt să locuiască în mijlocul poporului Său făcându-i sfinţi. Numeri înregistrează aranjamentul militar şi numărătoarea triburilor în pustie şi arată modul în care Dumnezeu a păstrat binecuvântările faţă de ameninţările interne şi externe. Deuteronomul prezintă înnoirea legământului.

În desfăşurarea acestui mare program a lui Dumnezeu, Geneza îi face cunoscut cititorului despre natura lui Dumnezeu ca Domn suveran peste univers care va mişca cerul şi pământul pentru a-şi instaura voia Sa. El caută să binecuvânteze umanitatea, dar nu tolerează neascultarea şi necredinţa. Prin toată această revelaţie, cititorul învaţă că …fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui!…“ (Evrei 11:6)

---

[1] Pentru informaţii suplimentare vezi, R.K. Harrinson, Introduction to the Old Testament, Grand Rapids: Wm B. Eerdmans Publishing Co., 1966; Umberto Cassuto, The Documentary Hypothesis; şi H. Wouk, This is My God. Graden City. N.Y.: Doubleday & Co.. 1959, p. 312-320.

 

[2] J. Skinner, Genesis, Internaţional Critical Commentary. Edinburg: t & T. Clark, 1910

[3] Vezi Giovanni Pettinato, The Archives of Ebla, Graden City, N.Y.: Doubleday & Co., 1981.

[4] Hermann Gunkel, Genesis, Gőttingen: Vandenhoeck und Ruprecht, 1922.

[5] Pentru informaţii suplimentare vezi Gene Tucker, Form Criticism of the Old Testament. Philadelphia: Fortress Press, 1971.

[6] Kenneth A. Kitchen, Ancient Orient and Old Testament, p. 136

[7] E. Nielsen, adică se apropie şi de materialele Hindu şi Vechii Islanda [Oral tradiţion. London: SCM Press, 1954)]

[8] Vezi W. F. Albright, From the Stone Age to Christianity. Garden City, N.Y.: Doubleday & Co., 1957.

[9] Vezi J.W. Rogerson, Myth in Old Testament Interpretation. New York: Wlater de Gruyter, 1974.

[10] Brevard S. Childs, Myth and Reality in the Old Testament, Naperville, III:: Alec R. Allenson, 1960, p. 13.

[11] James Bart, „The Meaning of ‘Mytology’ in Relation to the Old Testament”, Vetus Testamentum 9, 1959:3

[12] Gerhard Hasel, „The Polemic Nature of the Genesis Cosmology”, Evanghelical Quarterly 46. 1974:81-102.

[13] Vezi S. Mowinckel, Tetrateuch-Pentateuch-Hexateuch. Berlin: Verlag Alfred Tőppelmann, 1964, p. 81 şi Brevard S. Childs, „The Etiological Tale Re-examined”, Vetus Tetamentum 24. 1974:387-397.

[14] John Bright, Early Israel in Recent History Writing. London: SCM Press, 1956, p. 90

[15] Norman Porteous, „The Old Testament and History”, Annual of the Swedish Theological Institute 8. 1972:22

[16] Norman Porteous, „The Old Testament and History”, Annual of the Swedish Theological Institute 8. 1972:107

[17] E. A. Speiser, „The Biblica Idea of History in the Common Near Eastern Setting”, Israel Exploration Journal 7. 1957:202

[18] Care ar putea fi folosit în loc de „legende” în traducerea cărţii lui Gunkel, The Legends of Genesis.

[19] Gerhard von Rad, Genesis, Philadelphia: Westminster Press, 1961, p. 13.

[20] Kenneth A. Kitcken, „The Old Testament in its context:1”, Theological Students Fellowship Bulletin 59. 1971:1-9.

[21] Moses Segal, The Pentateuh: Its Composition and Its Authorship and Other Biblical Studies, p. 23, sublinierea îi aparţine.

[22] Wilhelm M. L. DeWette, A Critica land Historical Introduction to the Canonical Scripture of the Old Tesatment, tradusă de Theodore Parker. 2 volume. Boston: Charles C. Little & James Brown, 1850, p. 1-22.

[23] Moses Segal, The Pentateuh: Its Composition and Its Authorship and Other Biblical Studies, p. 28.

[24] Derek Kidner, Genesis, p. 13.

[25] Gerhard von Rad, Genesis, Philadelphia: Westminster Press, 1961, p. 148.

[26] H. C. Brichto, The pronlem of „Curse” in the Hebrew Biblie, Philadelphia: Society of Biblical Literature and Exegesis, 1963, p. 217.

[27] Claus Westermann, Blessing in the Bible and the Life of the Church. Philadelphia: Fortress Press, 1978, p. 18-23.

[28] Francis Brown, S. R. Drive şi Charles A. Briggs, A Hebrew and English Lexicon of the Old Testament, Oxford: Clarendon Press, 1972, p. 410.

[29] Speiser, Genesis, p. XXIV.

[30] Skinner, Genesis, p. 39-40.

[31] S. R. Driver, The Book of Genesis. London: Methuen & Co. 1904, p. 19.

[32] Wiseman, New Discoveries in Babylonia about Genesis. London: Marshall, Morgan & Scott, 1973, p.8; Harrison, Introduction to the Old Testament, p. 548.

[33] Wiseman, Creation Revealed în Six Day. London: Marshall, Morgan & Scott, 1949, p. 46.

[34] Vezi Alexander Heidel, The Babylonian Genesis, Ediţia a II a. Chicago: University of Chicago Press, 1963, p. 25, 30; A. L. Oppenheim, Ancient Mesopotamia. Chicago: University of Chicago Press, 1964, p. 240-241

[35] M.H. Woudstra, „The Toledot of the Book of Genesis and Their Redemptive-Historical Significance”, Calvin Theological Journal 5. 1970:187

[36] Kidner, Genesis, p. 224.

[37] M.H. Woudstra, „The Toledot of the Book of Genesis and Their Redemptive-Historical Significance”, Calvin Theological Journal 5. 1970:188-189.



Geneza 37

D.    Succesiunea după Iacov (37:2 – 50:26)

Povestea lui Iosif în Egipt formează o unitate literară unică în Cartea Genezei. Faptul că există elemente repetate în narațiune nu dovedește că materialul a fost transmis în două tradiții diferite, așa cum sugerează mulți cercetători critici. Repetiția este semnul distinctiv al stilului Ebraic; acesta slujește la accentuarea mesajului, dându-i accente multiple.

Un exemplu de repetiție este analogia dintre povestea lui Iacov și ceea a lui Iosif. Ambele cicluri narative încep cu un tată care este înșelat și frații care sunt trădătorii (cap. 27, 37). Ambele cicluri includ perioade de 20 de ani de separare, cu fratele mai tânăr într-o țară străină. (Pentru Iacov vezi 31:38. În ce îl privește pe Iosif, el a fost 13 ani în casa lui Potifar și în temniță – de la vârsta de 17 ani [37:2] până la vârsta de 30 de ani [41:46] – și după 7 ani de abundență frații lui au venit în Egipt, 41:53-54; 45:1-15). Ambele se încheie cu o reunire și împăcare a fraților (33:1-15; 45:1-15). Așa cum Dumnezeu a lucrat pentru Iacov ca lucrurile să aibă un sfârșit bun, tot așa El va face același lucru cu fiul său, Iosif.

Și poveștile despre Iosif au fost instructive pentru Israel. Așa cum Iosif a petrecut ani în robie în Egipt înainte de a fi eliberat, la fel descendenții lui Iacov vor fi în robie acolo și apoi vor fi eliberați din ea. Pentru Iosif, disciplina îi va testa credința; pentru națiune, șederea în Egipt va fi pentru păstrarea și disciplinarea lor.

În înregistrarea vieții lui Iosif sunt câteva cicluri de evenimente: trei seturi de visuri, patru seturi de relații paralele (Iosif și familia sa, Iosif și casa lui Potifar, Iosif și prizonierii, Iosif și casa lui Faraon), două episoade într-o pușcărie care implică acuzație falsă și folosirea hainei lui ca dovadă și vizitele repetate în Egipt a fraților săi. Aceste cicluri formează structura lui tôl^edôt („relatarea”) lui Iacov (37:2).

Narațiunile diferă în ton de materialul precedent din Geneza. Accentul aici pare să fir strâns legat de literatura de înțelepciune din Proverbe și Eclesiastul, incluzând comentarii incidentale și punctul major că Iosif a fost un conducător înțelept (Geneza 41:39).

Tema suferinței ca un test al caracterului este predominantă, atât pentru Iosif cât și pentru frații săi. Cu toate că Iosif a fost neprihănit, el nu a fost ferit de suferință. El a fost păstrat de credința sa în acestea. La sfârșit, Iosif a putut recunoaște că Dumnezeu a dus totul înspre bine (50:20). Literatura de înțelepciune a Bibliei asigură pe cel credincios că Dumnezeu scoate bine din rău și suferință. Cu toate cei răi s-ar putea să prospere pentru o vreme, cei neprihăniți rămân neclintiți în integritatea lor pentru că există un principiu al vieții mult mai înalt și mai permanent[1]. Cel înțelept recunoaște că Domnul Dumnezeu este suveran peste natură și națiuni și că El cu dreptate face ordine în afacerile poporului Său. Uneori, căile lui Dumnezeu par incorecte și paradoxale, dar dacă sunt răbdate cu credință ele aduc binecuvântare pentru cel neprihănit.

1. 1. Vinderea lui Iosif în Egipt (37:2-36)
   1. Visul lui Iosif (37:2-11)

37:2-4 – După ce titlul introduce această secțiune ca ultimul tôl^edôt, „istoria lui Iacov”, începe povestea lui Iosif. „Iosif” este introdus ca un fiu ascultător de „şaptesprezece ani” care „spunea tatălui lor vorbele… cele rele” ale „fraților” lui vitregi (el nu a adus rapoarte rele despre fratele său adevărat, Beniamin). Conținutul acestui raport nu este dat. Cu toate că a face asta nu a fost nici odată popular, aceasta arată că Iosif era credincios ca un slujitor. Era natural că frații lui „au început să-l urască” pentru aceasta.

Tânărul era de asemenea onorat de Iacov care „i-a făcut o haină pestriţă”, probabil o tunică multicoloră. Acest lucru pare să aibă semnificația că Iacov l-a favorizat mai presus de ceilalți cu intenția de a-i acorda lui totul sau o mare parte din moștenire. Pentru că „Iosif” era primul născut al Rahelei, soția iubită a lui Iacov (30:22-24). Totuși Iacov trebuia să-și amintească ce probleme creează într-o familie favoritismul părinților. Acesta l-a separat pe el de mama sa iubitoare (27:1 -28:5) și îl va separa pe Iosif de Iacov.

37:5-11 – Dumnezeu a confirmat alegerea lui Iacov cu privire la fiul său credincios prin două visuri. Revelația lui Dumenzeu a fost dată în diferite forme în Vechiul Testament. El a folosit visuri atunci când poporul Său părăsea sau era în afara țării, adică, în țările păgâne. Într-un vis Dumnezeu l-a anunțat pe Avraam, mai întâi, despre robia Egipteană (15:13); într-un vis Dumnezeu a promis protecție și prosperitate pentru Iacov în călătoria sa la Laban (28:12, 15) și prin două visuri Dumnezeu a prezis că Iosif va domni peste familia sa.

„Frații… l-au urât” pe Iosif „şi mai mult” (37:5, și „au început să-l pizmuiască”, dar Iacov a gândit lucrurile (v. 11). El știa cum lucrează Dumnezeu; el știa prea bine că Dumnezeu putea alege pe cel mai tânăr să domnească peste cei mai în vârstă și că Dumnezeu își putea anunța alegerea în avans printr-o prorocie sau un vis.

Scena primului „vis” a fost una agrară (v. 7). Acestea s-ar putea să fie aici anumite indicii cu privire la modul în care se va realiza stăpânirea lui Iosif peste frații săi (vezi 42:1-3). „Snopul” de grâu „a stat în picioare” în timp ce „snopii” lor „l-au înconjurat şi s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui”. Scena celui de al doilea „vis” a fost una celestică (v. 10). „Soarele, luna şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pământ înaintea” lui. În culturile antice aceste simboluri astronomice reprezentau domnitorii. Apoi, ”visul” în mod simbolic a anticipat înălțarea lui Iosif peste întreaga casă a lui Iacov („tatăl” lui Iosif, soarele, „mama” sa, luna, și cei 11 „frați”, stelele, v. 10).

Simțind că Iosif urma să fie înălțat mai proeminent peste ei, invidia și ura fraților săi este de înțeles. Cu toate acestea, reacția lor, în contrast cu onestitatea și credincioșia lui Iosif demonstra de ce faptul că Iacov l-a ales pe el era un lucru corect. Alegerea suverană a lui Dumnezeu cu privire la un lider deseori scoate la iveală invidie din partea celor care trebuie să i se supună. În loc să recunoască alegerea lui Dumnezeu, frații lui și-au pus în gând să îl distrugă. Acțiunile lor, deși impulsionate de credința că ei vor conduce, arătau de ce ei nu trebuiau să conducă.

1. Vânzarea lui Iosif (37:12-36)

37:12-17 – Ocazia de a-l vinde pe „Iosif” a venit atunci când el, ascultător fiind, a mers la frații lui „la Dotan” (. 17) pentru a cerceta cu privire la situația lor. În ciuda urii pe care „Iosif” știa că ei i-o poartă, el s-a supus voinței tatălui. De la casa lui Iacov din „valea Hebronului” (v. 14) la nord de „Sihem” (v. 12) erau apropae 50 mile (80 km) și Dotan era la alte 15 mile (24 km) în nord. Cineva s-ar putea întreba dacă ei nu și-au dus turmele la „Dotan” cu o agendă ascunsă, aceea de a păgubi țara Sihem, ai cărui conducători le-au violat sora, Dina (cap. 34).

37:18-24 – Frații au inventat un complot să-l ucidă pe „făuritorul de vise” cu scopul de a face să nu se împlinească „visele lui”. Mai devreme, ei au complotat să ucidă mulți Sihemiți ca răzbunare pentru sora lor (34:24-29); acum, prin contrast, ei au complotat să „omoare” pe propriul lor frate.

„Ruben”, încercând să câștige o oportunitate de a-l readuce pe „Iosif” la Iacov, și-a convins frații să nu facă o asemenea crimă. Ruben a sugerat ca ei să-l „arunce” pe Iosif viu „în groapa aceasta”. Apoi, a crezut Ruben, el ar fi putut „să-l scape” mai târziu. Deci „frații… l-au dezbrăcat de haina lui” și l-au aruncat într-o groapă fără apă pentru a muri.

37:25-28 – Apoi „Iuda” și-a îndemnat frații să-l „vândă” pe Iosif unor „Ismaeliți” care treceau, în drumul lor „din Galaad… în Egipt”. Ismaeliții erau descendenți a lui Avraam prin Agar (161:15) și Madianiții (37:28) coboară din Avraam prin concubina sa Chetura (25:2). Termenul „Ismaeliți” a devenit o desemnare generală pentru triburile din deșert, așa că comercianții „Madianiți” erau și ei cunoscuți ca Ismaeliți. „Iosif” a fost tratat cu duritate de către frații săi; dar fiind vândut cu „douăzeci de sicli de argint” (8 uncii de „argint”) și dus „în Egipt”, și a fost păstrat viu.

37:29-35 – Tema înșelării iese din nou la suprafață în familie; aici Iacov a fost înșelat încă odată – de data aceasta de proprii lui fii. Fii „au înmuiat” haina lui Iosif în „sângele” unui ţap pentru a-l înșela pe patriarh să creadă că Iosif era mort, pentru că „fiară sălbatică l-a mâncat”. „Iacov” a plâns mult pentru pierderea fiului său preaiubit („şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe coapse” [piei de animale neprelucrate], acestea erau semne ale durerii și ale jalei; vezi 44:13; Ioav 1:20; 16:15) și „nu voia să primească nici o mângâiere”. În acest fel toți au fost părtași la suferința pentru această trădare.

37:36 – Scena tristă din Hebron (vezi v. 14) este în contrast cu nota că Iosif a fost „vândut în Egipt lui Potifar, un dregător al lui faraon, şi anume căpetenia străjerilor”.

Aceasta este o poveste a urii și a înșelării. Frații au încercat să-și îmbunătățească relația cu tatăl lor prin mijloace rele. Iacov însuși a încercat ceva similar cu tatăl său. Cu toate acestea, frații aveau să învețe, așa cum a făcut-o și Iacov, că Dumnezeu nu continuă să-și dea binecuvântarea Sa peste cei ce fac asemenea lucruri. Folosirea de către ei a sângelui țapului este ironică, pentru că pieile de țap au fost folosite de Iacov pentru a-și înșela tatăl (27:16). Păcatul lui Iacov cu ani în urmă s-a întors pentru a-l vâna. Atitudinea fraților va fi și ea schimbată de Dumnezeu, sau nu va exista nici o națiune.

Deci, aici este începutul suferinței lui Iosif, slujitorul ascultător. Dumnezeu îi va testa caracterul prin lucrurile pe care le-a suferit, așa încât apoi să poată fi înălțat.

 

---

[1] Vezi Cartea lui Iov.

Descoperit cu numele – EL-SHADAI

10A
EL-SHADDAI
El-Shadai
Geneza 17:1-8
„Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă de ani, Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană.“ (Geneza 17:1)
Acum mergem mai departe pentru a analiza un alt nume al lui Dumnezeu – El-shadai. Acest nume apare pentru prima dată în legătură cu patriarhul Avraam. Ocazia este aceea a confirmării promisiunii făcute mai devreme (Geneza 12:2) cu privire la faptul că va deveni tatăl unei mari naţiuni. Soţia lui Avraam, Sara, era trecută de vârsta naturală a naşterii de copii şi Dumnezeu îi promite un copil cu toate că din punct de vedere uman părea o imposibilitate. Cu toate acestea, Dumnezeu confirmă promisiunea Sa şi îl asigură pe Avraam că ceea ce El a promis, El chiar este în stare să facă.

STUDIU SUPLIMENTAR Geneza 35:9-12; 1 Samuel 1:10-20; Galateni 5:22-23. 1. Care este scopul purtării de grijă a lui Dumnezeu? 2. Ce rol jucăm noi în a deveni roditori?

Promisiunea unui copil, la o asemenea vârstă, trebuie să fi fost aproape incredibilă pentru Avraam şi Sara, dar în urmărirea scopurilor sale, Dumnezeu, în acord cu caracterul Său, se anunţă sub un nou nume. „Eu sunt” spune El, „Dumnezeul Atotputernic” – „El-Shadai”. Sensul cuvântului Ebraic este nesigur, dar titlul pare să însemne, „Dumnezeu Muntele”, comunicând gândul puterii Sale în contrast cu fragilitatea umană.
Noi deja am arătat că deseori în Vechiul Testament, Dumnezeu introduce un stadiu semnificativ de dezvoltare din viaţa poporului Său prin revelarea de Sine sub un nou nume. Şi încă ceva, numele s-a potrivit exact la situaţie. La construirea universului material, Dumnezeu s-a anunţat pe Sine ca Elohim, Cel care posedă toate puterile Divine. Atunci când a suflat din propria viaţă în trupul omului, El se revelează pe Sine ca Dumnezeul personal care este credincios – Iehova Elohim. Acum, când destinul poporului Său, copii lui Israel, este în joc, Dumnezeu intră, atinge sistemul reproductiv al trupului Sarei aşa încât ea este în stare să aibă un copil şi, în acelaşi timp, se anunţă pe sine ca marele El Shaddai – marele fortificator şi alimentator la poporului Său.

O Dumnezeule, cât de asigurator este să realizez că dificultăţile sunt uşa prin care Tu împarţi din propriile Tale surse interioare poporului Tău. Tu asiguri cu o bogăţie atât de nemăsurabilă toate necesităţile umane. Pentru aceasta eu sunt cu adevărat recunoscător. Amin.

11A
„Dumnezeu Deplinul”
Psalmul 145:1-16
„Îţi deschizi mâna şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă.“ (Psalmi 145:16)
Acum vedem că dificultăţile şi prolemele, pentru un Dumnezeu care este infinit şi iubitor, slujesc numai pentru a scoate în relief o caracteristică care, mai înainte ascunsă şi necunoscută, Lui îi place să o reveleze. Când a fost confruntat cu neputinţa fizică a Sarei de a avea copii, Dumnezeu intră, poartă de grijă de situaţie, insuflă o nouă vitalitate în întreaga ei fiinţă şi, în acelaşi timp, foloseşte oportunitatea de a se revela pe Sine sub un nou nume – El Shadai (Geneza 17:1).

STUDIU SUPLIMENTAR Psalmul 104:21-28; Psalmul 107:1-9 1. Cum putem noi să fim satisfăcuţi? 2. Există condiţii pentru provizia lui Dumnezeu?

Interpretarea tradiţională a numelui Evreiesc El-Shadai este aceasta; „Dumnezeu care este suficient” sau ”Dumnezeu care este destul”. Ce minunat cuvânt-imagine care prezintă resursele infinite ale unui Dumnezeu Atotputernic. Există multe lucruri în lumea aceasta despre care oameni gândesc că nu le au din destul. Unele naţiuni, de exemplu, pretind că ele nu au destui bani, petrol, resurse minerale şi putere. Şi în general se presupune că numai dacă este posibil să avem suficient dintr-un lucru care îl ducem lipsă, numai atunci satisfacţia va fi rezultatul imediat. Cu toate acestea. aceea presupunere este una falsă. Problema nu este atât de mult că oamenii nu au destul din aceste lucruri, ci mai degrabă că lucrurile însele nu sunt destule. Există un singur mod în care inima umană să aibă destul. Dr. Henry Van Dyke a exprimat adevărul în felul următor: „Nu există absolut nici un lucru fără de care omul să nu se poată descurca – cu excepţia lui Dumnezeu”.
Probabil în acest moment tu eşti prins într-o situaţie care după părerea şi scopul tuturor oamenilor pare fără nădejde. Nu ştii unde să fugi. Cu toate că s-ar putea să nu realizezi aceasta, dificultăţile şi problemele sunt fundalul pe care Dumnezeu pictează, în culori vibrante şi iluminatoare, frumuseţea griji şi dragostei Sale infinite.

O Dumnezeu, Tatăl meu, mă aplec în adorare acum când Tu îmi vorbeşti despre nevoile noastre astăzi. Iartă-mă că nu totdeauna am recunoscut că resursele Tale atât de infinite depăşesc toate cerinţele mele. Amin.

12A
„Cât de mare este Dumnezeul nostru”
Isaia 40:18-31
„Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel Veşnic, Domnul, a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă.“ (Isaia 40:28)
Ieri am spus că traducerea tradiţională a numelui El Shaddai este ”Dumnezeu Deplinul”. Nu este o asigurare pozitivă faptul de a cunoaşte că suficienţa Dumnezeului etern este nemăsurabil superioară oricărei cereri pe care noi i-am puteau face? Într-o eră în care lumea trebuie să ia în considerare posibilitatea terminării multora din resursele sale naturale, noi avem mângâierea de a fi în stare să ne fixăm privirea asupra lui Dumnezeu care a creat şi plănuit universul – Dumnezeul care este Destul.

STUDIU SUPLIMENTAR Psalmul 34:1-7; Psalmul 123:1-4; Daniel 4:28-37 1. În mod mai exact, cum ne uităm al Dumnezeu? 2. Când a fost regele restaurat?

Soluţia lui Isaia pentru deznădejdea şi disperarea lui Israel, în pasajul pe care l-am citit astăzi, a fost să le atragă atenţia la tăria şi puterea Dumnezeului veşnic. El a făcut ceea ce un bun doctor ar face atunci când intră într-un salon unde perdelele sunt trase şi geamurile închise – el trage perdelele, deschide geamurile şi permite ca soarele să pătrundă în interior. Dacă am putea doar învăţa să ne punem toate problemele în faţa nemărginirii şi măreţiei unui Dumnezeu Atotputernic. Ascultă din nou aceste cuvinte pline de mângâiere: „Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel Veşnic, Domnul, a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă.“ (Isaia 40:28).
Dr. Luccock, un scriitor care a fost foarte preocupat de traficul în creştere pe drumuri, a spus odată, „Dacă mor pe stradă, puteţi pune pe piatra mea funerară, „A murit pentru că s-a uitat în direcţia greşită””. Viaţa este nevoită să te lovească dacă te uiţi la pământ în loc să te uiţi la cer. Mulţi dintre noi mor din punct de vedere spiritual pentru că ne uităm în direcţia greşită. Ne uităm la ruinele pământului în loc să ne uităm la resursele cerului. Noi vedem ceaţa în locul gloriei. Privirea noastră trebuie să fie focalizată în mod continu asupra lui Dumnezeu – Dumnezeu, marele El Shaddai, Dumnezeu Deplinul.

O Dumnezeu Tatăl meu, ajută-mă să nu mai depinde de creaturile Tale, ci numai de Tine, Creatorul. Numai Tu singur ai răspunsurile care cu adevărat rezolvă problemele şi nu mă lasă baltă. Şi pentru aceasta sunt adânc recunoscător. Amin.

13A
”El – posibil”
Geneza 17:15-22
„Dumnezeu a zis lui Avraam: „Să nu mai chemi Sarai pe nevasta ta, Sarai; ci numele ei să fie Sara.“ (Geneza 17:15)
Acum şi din nou, într-o lume care se desface din cusături, trebuie să ne oprim din cea ce facem şi să ne uităm la resursele care sunt la dispoziţia noastră. Aceasta este ceea ce am încercat să descoperim în ultimele câteva zile. Ne-am aţintit privire asupra lui El Shaddai – Dumnezeul Deplin – şi am văzut că El este sigura fiinţă din univers care are resursele şi puterea de a ne satisface fiecare nevoie a noastră.

Şi noi trebuie să ne păstrăm privirile aţintite în mod continu fix asupra Lui, pentru că dacă ne aţintim privirile prea mult asupra problemelor devenim obsedaţi de ele; ele ne vor domina şi nu va dura mult până când vom deveni o problemă pentru noi înşine şi pentru alţii. După ce Dumnezeu i-a promis lui Avraam că el va fi „tatăl multor neamuri” (v. 4), Avram şi Sara luând în considerare limitările lor fizice au găsit, ca incredibilă, ideea de a fi tată şi mamă. Dar vârsta lor nu a fost un obstacol pentru Dumnezeu care este Cel care hrăneşte şi împuterniceşte poporul Său şi ceea ce El a promis, El va împlini. Lucrul interesant din povestea lui Avram şi Sara este acela că în acest punct nu numai că Dumnezeu şi-a schimbat numele, ci El a schimbat şi numele lui Avram şi Sara. Numele lui Avram a devenit Avraam şi cel al Sarei a devenit Sarah. Care era de fapt diferenţa? Aceasta: Dumnezeu a pus o inspiraţie în numele lor – sunetul „h”. Cel Atotputernic a insuflat suflarea s-a supranaturală în ei şi pentru a arăta aceasta, El a adăugat o inspiraţie la numele lor. Litera „h” nu poate fi pronunţată fără a folosit respiraţia.. Încearcă şi vei vedea.

STUDIU SUPLIMENTAR Isaia 62:1-4; Fapte 7:59- 8:1; Fapte 11:25-26; Fapte 13:9 1. Care este modul în care un nou nume înseamnă o viaţă nouă? 2. Care este noul nostru nume şi cum inspiră acesta credinţă?

Marele El Shaddai este totdeauna gata să insufle în situaţiile şi circumstanţele în care se cere o minune. Atunci când El face aceasta, atunci cuvântul imposibil devine El-posibil. Ceea ce nu este posibil pentru noi este într-adevăr în mod glorios posibil pentru El.

Dumnezeule plin de har şi Tată ceresc, insuflă astăzi în mine aşa încât în loc să fiu slab, eu să fiu tare; în loc să fiu fără credinţă, să cred, în loc să fiu nesigur, să fiu încrezător; în loc să fiu un slujitor, să fiu un fiu. În numele lui Isus îţi cer. Amin.

Descoperit cu numele – IEHOVA ELOHIM

6A

IEHOVAH ELOHIM

Involuţie – nu evoluţie

Geneza 2:1-7

„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.“ (Geneza 2:7)

STUDIU SUPLIMENTAR Psalmul 103:8-18; Psalmul 104:10-18. 1. Ce îşi aduce Domnul aminte? 2. Cum se implică Dumnezeu pe Sine în Creaţie?

În măsura în care ne mişcăm de la relatarea creaţiei materiale înregistrată în Geneza 1 înspre povestea mai în detaliu a creaţiei omului din Geneza 2 are loc o dezvoltare interesantă. Găsim, aşa cum am citit în textul de astăzi, că atunci când Creatorul (Elohim) se apleacă să ia praful creaţiei Sale şi să facă din acesta un om viu care respiră, El se prezintă pe Sine cu un nou nume – Domnul Dumnezeu sau Evreiescul, Iehovah Elohim.

În aceste studii vom descoperi că deseori, atunci când Dumnezeu introduce o mare schimbare în istorie sau răspunde unei nevoi a poporului Său, Israeliţii, El se anunţă sub un nou nume. Aici numele său personal este adăugat la numele solemn şi măreţ a lui Elohim, atunci când vrea să nuanţeze titlul său solemn şi să se prezinte nu numai ca un Dumnezeu care poate clădi munţii şi să creeze mările întinse, ci şi Unul care este destul de tandru şi destul de iubitor pentru a intra într-o relaţie personală cu creaţia Sa umană.

În New International Version, cuvântul Ebraic Iehovah (tradus şi ca „Yahweh”) este tradus „DOMNUL” cu prima literă de tipar mare şi celelalte litere de tipar mici pentru a-l distinge de un alt cuvânt Evreiesc, „Adonai”, tradus şi el cu „Domnul”. Numele „Iehova” înseamnă „a fi prezent în mod activ” şi conţine gândul credincioşiei şi neschimbabilităţii. Nu este semnificativ faptul că atunci când pentru prima dată Dumnezeu este văzut în calitatea Sa de Creator al fiinţelor umane, El este văzut ca un Dumnezeu care este credincios şi care îşi ţine promisiunile? Atunci când Dumnezeu se prezintă pe Sine cu numele Său personal, El face mai mult decât să-şi extindă titlurile Sale; El de asemenea a descoperit lumii întregi dorinţa Sa adâncă de a crea fiinţe care pot şi vor răspunde la dragostea Sa. Aceasta nu este evoluţie, ci involuţie – Dumnezeu implicându-se pe Sine în creaţia Sa într-un mod personal distinct.

O Tată, sunt atât de recunoscător pentru această imagine a unui Dumnezeu care se pleacă până în punctul cel mai de jos al creaţiei – ţărâna – pentru ca eu să mă pot ridica până la ceea mai înaltă intenţie din univers şi să am o relaţie cu Divinitatea. Amin.

7A

Mit – sau realitate?

Geneza 2:8-17

„Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise.“ (Geneza 2:8)

Astăzi vom explora o problemă care este controversată şi creează necazuri multor oameni în aceste zile: Este omul produsul unui act distinct al creaţiei divine sau este el rezultatul unui proces evolutiv?

STUDIU SUPLIMENTAR Romani 1:18-32; Evrei 11:1-3 1. Care ar putea fi rezultatul gândirii că Biblia este un mit? 2. Cum sunt legate credinţa şi înţelegerea?

În ceea ce mă priveşte pe mine, eu cred relatarea din Geneza ca fiind adevărată – că omul a fost creat, nu printr-un proces evolutiv, ci printr-un act divin. Deşi, sun conştient că mulţi creştini sugerează că relatarea care o avem în Geneza este îmbrăcată într-un limbaj al mitului. Nu a existat nici un Adam şi Eva literar, spun ei; povestea creaţiei lor este într-un fel ca şi mitul lui Moş Crăciun. Toţi cei maturi ştiu că nu există Moş Crăciun, dar ideile asociate cu el – voioşie, răsplată pentru comportamentul bun şi spiritul de bunătatea universală – sunt valide. Noi trebuie să tratăm capitolele de deschidere din Geneza în acelaşi fel, pretind ei.

Această abordare, după opinia mea, violează integritatea Cărţii Geneza pentru că trebuie să ne punem întrebarea: Unde se termină mitul şi începe istoria? Dacă Adam şi Eva sunt mit atunci, probabil, aşa este şi povestea lui Cain şi Abel. Şi apoi cum este cu Noe şi cu Potopul? Poate şi acela este un mit. Devine imposibil să tragi o linie de demarcaţie între mit şi realitate. Mai mult, întregul proces poate fi dus în Noul Testament. Este naşterea din fecioară un mit? Şi minunile? Şi învierea?

Isus a acceptat realitatea creaţiei lui Adam şi Eva (Matei 19:4) şi la fel fac şi eu. Dacă evoluţia (şi nu o creaţie specifică) asigură o explicaţie pentru originea omului, atunci nu a existat nici o cădere. Şi dacă nu există nici o cădere, nu este nevoie de nici o mântuire sau răscumpărare. Sunt în discuţie aici probleme fundamentale. Hai să punem întregul nostru accent pe Scripturi şi să ne supunem intelectele noastre autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu.

O Dumnezeule, ţine-mă neclintit în tulburările gândirii prezente şi dă-mi certitudinea credinţei care susţine atât inima mea cât şi intelectul meu. În numele lui Isus îţi cer aceasta. Amin.

8A

„Alege viaţa”

Deuteronom 30:15-20

„Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta,“ (Deuteronomul 30:19)

STUDIU SUPLIMENTAR Iosua 24:14-24 Ioan 6:66-69 1. Ce alegere a prezentat Iosua? 2. De ce Petru a votat în felul acela?

Indiferent că suntem sau nu conştienţi, problemele vieţii sunt înaintea noastră. Noi trebuie să votăm pentru sau împotriva unei păreri despre viaţă care are valoare, scop sau ţintă. Dacă votăm că universul nu are nici un sens şi că nu există un scop distinct care să funcţioneze în povestea creaţiei omului, atunci noi votăm că propriile noastre vieţi nu au nici un scop şi nici un sens. Aşa cum am spus ieri, sunt în discuţie, aici, probleme fundamentale. Ni se spune de către psihologi (şi acesta este un adevăr coroborat de întreaga viaţă) că atunci când viaţa nu are un sens şi scop distinct atunci ea se frânge în bucăţi. „Fără un scop puternic care să controleze”, spune un faimos psiholog, „personalitatea se dezintegrează prin propriile ei ciocniri interioare – nu există scop, nu există personalitate”.

Un tânăr student la universitate, într-o biserică pe care am păstorit-o, mi-a vorbit odată, până la ore târzii înspre dimineaţă, despre ceea ce el descria ca „criza credinţei” sale. El mi-a spus că după ce a auzit o prelegere la universitate despre originea vieţii, el nu a mai putu crede într-o interpretare literară a evenimentelor înregistrate în cartea Geneza. Când l-am întrebat cum i-a afectat aceasta părerea sa despre viaţă, el mi-a răspuns, „Bine, trebuie să mărturisesc că lucrurile pe care le-am învăţat aici la biserică nu mai par la fel de importante precum erau”. Doi ani mai târziu, acel student mi-a telefonat la miezul nopţii pentru a-mi spune că el este pe punctul de a se sinucide. Sunt mulţumitor că el s-a abţinut de la a face aceasta şi, mai târziu, a venit pentru a-şi înnoi credinţa sa în Hristos.

Desigur, nu toţi reacţionează într-un fel similar la teoriile şi filozofiile prezentate în locurile lor de educaţie. Unii ascultă, evaluează şi respectă sinceritatea celor care îi învaţă, dar când sunt chemaţi să voteze – ei votează pentru viaţă.

O Dumnezeule, Tatăl meu, votul este pentru viaţă. Eu aleg viaţa cu Tine ca Creator şi Planificator al ei şi Cuvântul Tău, Biblia, ca expunerea sa adevărată. Amin.

9A

De ce am fost eu creat?

Psalmul 8:1-9

„îmi zic: Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?“ (Psalmi 8:4)

Vedem că viaţa funcţionează numai într-un singur fel – în felul lui Dumnezeu. Următoarea afirmaţie făcută cu secole în urmă de Augustin din Hipo este deseori repetată pentru că ea este deseori confirmată: „Tu ne-ai făcut pentru Tine Însuţi, şi inimile noastre nu-şi găsesc liniştea până nu-şi găsesc liniştea în Tine”. Fie ca acest adevăr să fie imprimat în minţile noastre. Fie ca aceasta să ne scape de a ne preocupa de trivialitatea şi înclinaţia de a ocoli problemele şi să ne lege de preocuparea cu a ţine pe Dumnezeu şi Cuvântul Său neclintit în centru inimilor noastre.

STUDIU SUPLIMENTAR 1Corinteni 1:9; Efeseni 5:25-33; Coloseni 1:24-27. 1. Care este chemarea noastră cerească? 2. Ce taină a revelat Pavel în legătură cu creaţia?

Deşi suntem numai de nouă zile în tema noastră, este momentul să ajungem la o concluzie stabilă: scopul final din dosul creaţiei noastre este acela ca noi să putem descoperi şi să trăim în Dumnezeu. Dumnezeu nu este numai Elohim, Creatorul solemn şi măreţ, ci El este Iehova Elohim – Dumnezeul personal care a găsit de cuviinţă să insufle viaţa Sa în umanitate şi şi-a întins braţul pentru a-i oferi o relaţie plină de dragoste.

O întrebare care mi s-a pus deseori, atunci când eram implicat în consiliere, este aceasta: „De ce am fost eu creat?” Aceasta este o întrebare care prinde minţile multor oameni. Răspunsul meu la o asemenea întrebare, de obicei, urmăreşte următoarele gânduri: „De ce un părinte creează copii? Deşi procreerea este rezultatul unui act fizic, în cele mai înalte sfere ale calităţii de părinţi ea este rezultatul unui impuls spre dragoste – impulsul care doreşte un obiect căruia dragostea şi caracterul să-i poată fi date. Este calitatea de părinte diferită de Dumnezeu? Ar fi putut Dumnezeu, dragoste fiind, să fi făcut orice altceva decât să creeze obiecte ale acelei dragoste. Şi, odată ce ne-a creat pe noi, nu se va da El pe El Însuşi nouă? Dacă nu, atunci întregul gând şi scop al creaţiei este minimalizat. Ca Elohim, Dumnezeu este un Creator puternic, dar ca Iehova Elohim, El este şi Domnul tandru şi plin de dragoste.

O Tată, cât este de încântător să ni se aducă aminte de scopul divin din dosul creaţiei. Tu m-ai făcut pentru ca să te cunosc pe Tine şi să trăiesc cu Tine. Eu îţi voi fi recunoscător toată eternitatea.

Descoperit cu numele – ELOHIM

1A

INTRODUCERE

O dorinţă care se adânceşte

Ioan 17:1-10

„Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.“ (Ioan 17:3)

STUDIU SUPLIMENTAR Deuteronom 4:29; Ioan 14:6-11 1. Ce tip de persoană găseşte Dumnezeu? 2. Cum îl putem noi cunoaşte pe Dumnezeu?

În această vreme, în care suntem înconjuraţi de întuneric spiritual, există totuşi câteva semne încurajatoare. Unul dintre ele este acela că în inimile creştinilor de peste tot există o dorinţă care se adânceşte tot mai mult de a-l cunoaşte mai mult pe Dumnezeu. Un om mi-a scris odată şi mi-a spus, „Ceva în interiorul meu tânjeşte să cunoască mai multe despre Creatorul meu. Poţi să-mi araţi cum poate fi satisfăcută această foame?” Există, cred eu, mulţimi de oameni care împărtăşesc simţământul bărbatului şi acesta este motivul pentru care, cu ajutorul lui Dumnezeu, intenţionez, în următoarele două luni, să provoc gândirea ta la o serie de studii destinate să-ţi crească cunoaşterea de Dumnezeu prin înţelegerea diferitelor Lui nume.

A-l cunoaşte pe Dumnezeu este cel mai mare scop pe care o persoană îl poate avea. Dacă păcatul nu ar fi intrat în lume, atunci bărbaţii şi femeile s-ar fi devotat pe ei înşişi cunoaşterii de Dumnezeu pentru totdeauna. Lipsa de cunoaştere, spune Biblia, este motivul pentru care poporul lui Dumnezeu piere (Osea 4:6). Deci trebuie imediat ridicată întrebarea: Cum am putea noi ajunge să îl cunoaştem pe Dumnezeu mult mai complet? Noi îl putem cunoaşte pe Dumnezeu numai prin mijloacele prin care El alege să se reveleze pe Sine, care sunt: creaţia materială, Scripturile şi prin Fiul Său, Domnul Isus Hristos.

Scopul acestor serii de studii este acel de a-L descoperi pe Dumnezeu mult mai complet prin diferitele nume folosite în Scriptură. Un nume, atunci când este folosit în Biblie, nu este numai o simplă desemnare, el este o definiţie. Numele lui Dumnezeu revelează caracteristicile Sale şi reflectarea asupra lor ar trebui să aibă influenţă asupra propriilor noastre vieţi şi caractere. În timp ce medităm asupra măreţei lui Dumnezeu, a harului Său şi a dragostei Sale, fiecare problemă pe care noi o avem cade la locul potrivit. Din experienţă vă pot spune că problemele majore devin mult mai puţin semnificative atunci când sunt măsurate cu măreţia şi omnipotenţa lui Dumnezeu.

Tată plin de har, deja eu simt că, în următoarele două luni, foamea mea după Tine va fi satisfăcută. Dar nu satisfăcută deplin, pentru că a te cunoaşte pe Tine înseamnă că eu sunt satisfăcut cu o satisfacţie nesatisfăcătoare. Amin.

2A

ELOHIM

Sprijin cosmic

Geneza 1:1-13

„La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.“ (Geneza 1:1)

STUDIU SUPLIMENTAR Geneza 1:26-31; Psalmul 148:1-14. 1. De ce a creat Dumnezeu umanitatea? 2. Cum ar trebui noi să răspundem Creatorului?

Ieri am spus că una dintre cele mai încântătoare descoperiri pe care le putem face în studiul nostru în Biblie este aceea de a vedea modul în care Dumnezeu se revelează pe Sine prin diferitele sale nume. Vechiul Testament, scris în original în Ebraică şi Aramaică – limbile Evreilor – conţine înţelesuri care uneori sunt pierdute prin traducere şi lucrul acesta este adevărat şi în legătură cu diferitele nume ale lui Dumnezeu. Cu toate acestea, atunci când ne uităm la acele nume în detaliu şi le folosim ca lentile pentru a examina natura şi caracterul lui Dumnezeu, putem găsi atâta măreţie şi putere încât a pierde acest exerciţiu ar cu adevărat foarte trist.

Deci, hai, chiar acum, să ne concentrăm gândurile asupra primului nume Evreiesc pentru Dumnezeu, pe care îl găsim în Biblie. El apare în versetul de deschidere a cărţii Geneza: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”. Numele pentru Dumnezeu, de aici, este „Elohim” şi arată spre Cel care posedă toate puterile divine. Cum ar fi fost dacă Biblia nu ar fi început cu o imagine a unui Creator Atotputernic? Cum ar fi fost dacă, în loc, am citi aşa: „La început cerurile şi pământul au apărut împreună prin propriul lor acord”? Acest gând răcoritor ar fi pus o mână rece peste nădejdile şi încercările noastre şi ne-ar fi dat ceea ce un om vrednic şi serios odată a descris ca „un sentiment de singurătate cosmică”.

Dacă nu există nici un Creator în dosul universului, atunci eu nu pot fi sigur că viaţa mea are vreun sprijin cosmic, eu nu ştiu dacă lucrez cu ceva semnificativ sau pur şi simplu lucrez singur şi fără sens fără ca nimeni să-mi sprijine lucrul meu sau nici cel puţin să nu îi pese. Viaţa nu poate fi cu sens numai dacă are resurse pline de sens. Dacă nu există un Creator, atunci viaţa, într-adevăr, este fără sens. Cu toate acestea, dacă există un Creator, atunci întreaga viaţă se îmbracă într-un sens nou şi minunat.

O Dumnezeule, eu văd că atunci când te pierd pe Tine, atunci totul este pierdut. Nu am nici o bază pentru viaţa mea, nici un sens, nici un scop. Pur şi simplu lumea nu are sens fără Tine. Amin.

3A

„Dumnezeu este în cerul Său…”

Iov 23:1-17

„Oh! Dacă aş şti unde să-L găsesc, dacă aş putea să ajung până la scaunul Lui de domnie,“ (Iov 23:3)

Ieri am făcut comentariul că „viaţa nu poate fi cu sens numai dacă are resurse pline de sens”. Dacă Dumnezeu nu este punctul nostru de pornire, atunci creaţia nu are un cadru de referinţă potrivit; nu avem nici o stea după care să ne cârmuim corabia şi, neavând nici o stea, nu putem ajunge în port. Când Dumnezeu nu este plasat în mod stabil în centrul universului – locul cuvenit Lui – noi pierdem sensul vieţii.

STUDIU SUPLIMENTAR Geneza 28:10-17; Psalmul 146:5-10. 1. Ce a descoperit Iacov? 2. Ce a afirmat Psalmistul?

Dacă nu există nici un Dumnezeu care să dea sens vieţii şi existenţei pământeşti, atunci ajungem la condiţia descrisă de profesor E. Hocking, un filozof de la Harvard, care crede că omul ajunge să fie frustrat, pentru că descoperă că are nevoie să fie complectat de ceva dincolo de el însuşi. Acesta este verdictul său: „Dacă nu există nici un Dumnezeu care să dea valoare şi sens vieţii, atunci fiinţele umane sunt baloane de săpun animate care se ridică pe suprafaţa cosmică, scânteiază în lumina soarelui într-un spaţiu scurt şi apoi explodează, lăsând în urmă, pe suprafaţa lucrurilor, o pată umedă urâtă”. O altă persoană a rezumat subiectul în felul următor: „Dacă nu există Dumnezeu, trecem prin zile împovărătoare care nu au nici un înţeles şi nici un sfârşit”.

Cei care ignoră faptul că universul a început printr-un act creativ a unui Dumnezeu iubitor sunt lăsaţi cu acel „sentiment al singurătăţii cosmice” la care am făcut referire ieri. Şi cei care îl înlătură total pe Dumnezeu sunt într-o situaţie chiar mai rea pentru că ei nu au nici o nădejde de a ajunge vreodată la o înţelegere cu vastul univers. Aşa cum am spus mai înainte, un ateu a fost descris ca „cineva care nu are nici un mijloc invizibil de susţinere”. Numai măsura în care lui Dumnezeu i se acordă locul central în universul Său, poate fi biruit sentimentul de singurătate cosmică pentru că, împrumutând un vers de la poetul Robert Browning, atunci când „Dumnezeu este în cerul Său, atunci totul este în ordine cu lumea.”

O Dumnezeule, văd că atunci când oamenii te pierd pe Tine, atunci viaţa îşi pierde muzica ei. Eu sunt atât de bucuros că deja te cunosc pe Tine şi tânjesc să te cunosc mult mai deplin. Te rog ajută-mă în căutarea mea. De dragul lui Isus. Amin.

4A

„Eu aş vrea ca Dumnezeu să fie înapoi”

Filipeni 3:1-4

„Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui;“ (Filipeni 3:10)

Astăzi continuăm să medităm asupra gândului că Dumnezeu este pentru prima dată văzut în Scriptură în calitatea Sa de Creator al universului. Faptul că Biblia se deschide în acest fel ne învaţă că fără un Creator universul nu are nici un cadru de referinţă potrivit şi îi lipseşte un înţeles cosmic.

STUDIU SUPLIMENTAR Fapte 17:22-31; Efeseni 1:15-23 1. Cum ne putem noi picta cerul nostru spiritual în mod corect? 2. De ce Pavel s-a rugat pentru Creştini să îl cunoască pe Isus?

Sir Winston Churchil, care a fost şi în cuvinte la fel de priceput ca şi în pana sa de artist, a zis, „Ori de câte ori mă aşez să pictez o scenă din natură, eu mai întâi încerc să aşez în mod corect cerul, pentru că atunci când am aşezat cerul în mod corect atunci eu ştiu că imaginea se va aşeza în mod corect”. Din ceea ce am văzut că s-a spus în ultimele câteva zile, deja noi ar trebui să fim conştienţi că dacă ne pierdem cerul, atunci curând noi ne pierdem şi pământul. Cu toate acestea, odată ce l-am pus pe Dumnezeu acolo unde îi este locul – în centrul cosmosului pe care El l-a creat – atunci „cerul este la loc” şi totul cade la locul lui.

Un lucrător de pe Coasta de vest a Americii, care în mod trist şi-a supus credinţa sa creştină teoriei că „Dumnezeu este mort”, cu câţiva ani în urmă, a spus într-un interviu dat unui reporter de televiziune, „Viaţa este dură şi conţine puţin sens sau înţeles… cerurile sunt ca bronzul… uneori eu aş vrea ca Dumnezeu să fie înapoi”. Acest om înşelat, suferea de ceva care era numit „paralizia analizei” – el încearcă să trăiască pe o negaţie şi lucrul acesta pur şi simplu nu se poate face. Cazul Său poate fi asemănat cu acela unui om care umblă pe o masă în fiecare zi, aruncă o privire spre mâncare şi apoi se întoarce înapoi cu dispreţ. El poate trăi cu această atitudine de dispreţ pentru o vreme – dar numai pentru o vreme. În final loviturile dureroase ale foamei şi slăbiciunea pe care el o simte îi va spune, chiar dacă el va refuza să vorbească, că trupul său a fost făcut pentru mâncare şi că a refuza să accepte acest adevăr are ca rezultat moartea sigură.

Tată Cresc, concluzia este inevitabilă – fără Tine, cerul meu este în mod continu acoperit. Fie ca astăzi norii să fie alungaţi şi eu să pot vedea – să pot vedea cu adevărat. În numele lui Isus. Amin.

5A

„Căutarea după mine”

Iov 22:12-30

„Vină smerirea, tu te vei ruga pentru ridicarea ta: Dumnezeu ajută pe cel cu ochii plecaţi.“ (Iov 22:29)

STUDIU SUPLIMENTAR Luca 11:11-24; Luca 19:1-10 1. Cum îl căutăm noi pe Dumnezeu? 2. Cum ne caută Dumnezeu pe noi?

Până acum ar trebui să fie clar pentru fiecare din noi că motivul pentru care Dumnezeu se revelează pe Sine nouă, în paginile de deschidere a Bibliei, în calitate de Creator al universului este acela că El vrea ca noi să avem un cadru puternic de referinţă în care să ne construim credinţele. Fără cunoaşterea că universul a venit în fiinţă prin mâna Sa, viaţa nu are nici înţeles, nici scop. Dacă Dumnezeu dispare atunci tot ceea ce este de valoare dispare împreună cu El – toate lucrurile sunt lipsite de permanenţă, stabilitate şi realitate.

Cu secole în urmă, profetul Isaia a rezumat întregul subiect în aceste cuvinte: „În ziua aceea, zice Domnul oştirilor, drugul acela împlântat într-un loc tare va fi scos, va fi tăiat, şi va cădea, şi povara care era pe el va fi nimicită, căci Domnul a vorbit.”“ (Isaia 22:25). Atunci când cârligul filozofiei materialiste, în care aproape toate lucrurile sunt agăţate în această generaţie, este smuls de calamitatea economică – o posibilitate care provoacă multă frică acum – atunci nădejdile, planurile şi încrederea noastră dispar împreună cu el. Această generaţie îşi agaţă nădejdile într-un cârlig greşit – materialismul. Acel cârlig ar trebui să fie Dumnezeu, pentru că atunci când El ţine totul, în mijlocul tensiunii lucrurilor, totul se ţine.

Aici, în secolul XXI, suntem în poziţia de a fi ceea ce Sorokin numeşte o „societate a senzaţiei”. Ea este o societate care s-a consumat pe sine cu realităţile vieţii. Era noastră devine una ruinată din punct de vedere moral, spiritual şi financiar. Atunci când decidem să adoptăm un nou centru – Dumnezeu – atunci viaţa pentru noi va avea un înţeles nou şi un scop nou. Unul care a fost cândva agnostic şi care a trecut de la agnosticism la credinţa în Hristos, a spus următoarele: „Am ajuns la concluzia că universul nu avea nici un sens fără Dumnezeu. M-am decis să-L caut pe El şi am descoperit că El mă căuta pe Mine”.

O Dumnezeule, acum eu văd în mod clar cadrul în care eu trebuie să câştig sau să pierd bătălia vieţii. Ajută-mă să-Ţi dau locul corect în centrul universului meu. Apoi – şi numai apoi – viaţa va avea sens. Amin.

Estera 5-7

A. Complotul demascat de Estera (cap. 5-7)

Aceste capitole marchează punctul culminant al cărţii. Aici mesele sunt răsturnate şi răul este biruit de bine. Poporul lui Dumnezeu este păstrat printr-un set neobişnuit de situaţii. Este evident pentru cititorii care se încred în Domnul că El era în mod suveran la lucru, împlinindu-şi scopurile. Cititorilor originali din Palestina post-exilică li se aducea şi lor aminte că Dumnezeu îi va proteja de orice lucru care le-ar putea apărea în cale. Chiar şi uitarea unui regele păgân poate fi folosită de Dumnezeu şi să-şi protejeze poporul Său.

1. Pregătirea banchetului (5:1-4).

5:1-4 – După 3 zile de post, la care „Estera” a participat (vezi 4:16), ea era gata să meargă la „împăratul” cu cererea sa. De fapt ea a mers „a treia zi”, pentru că părţile din zi erau socotite ca o zi întreagă. Chiar dacă ea nu fusese cu regele de peste o lună (Estera 4:11), „ea a căpătat trecere înaintea lui” (cu toate că ei i-a fost teamă) şi „a întins… toiagul împărătesc pe care-l ţinea în mână” înspre ea (vezi 4:11; 8:4). El a simţit că ea a venit să ceară ceva şi deci a întrebat-o care îi este cererea. Şi el chiar s-a oferit să-i dea orice i-ar cere „chiar dacă ai cere jumătate din împărăţie” (vezi 5:6; 7:2; Marcu 6:23). Se pare că acesta era un idiom pentru a exprima gândul că Estera putea cere orice dorea şi dorinţa ei va fi împlinită. Cererea Esterei a fost simplă: ea i-a cerut ca „vină împăratul (Xerxes) astăzi cu Haman la ospăţul pe care i l-am pregătit.”

2. Al doilea banchet pregătit (5:5-8).

5:5-8 – „Ospăţul” a fost pregătit şi lui „Haman” i s-a spus să vină aşa cum „Estera” a cerut. Era o onoare neobişnuită să fii invitat la un banchet cu o regină, pentru că oficialii persani erau grijulii cu soţiile lor. Când „împăratul” a întrebat ce dorea ea şi din nou i-a promis să-i împlinească dorinţa (vezi v. 3; 7:2), „Estera a răspuns” că ea îi va spune în ziua următoare la al doilea „ospăţ”. De ce „Estera” nu a relatat despre complotul lui Haman la primul ospăţ nu se spune. Poate „Esterei” i-a fost frică să-şi spună plângerea faţă de „împăratul”. Poate ea a avut un al doilea gând să nu îi spună de fel. Sau poate ea a simţit că el nu era în forma cea mai bună a minţii pentru ca ea să-i spună în aceea zi. Dintr-un punct de vedere literar, această întârziere ridică nivelul de tensiune în timp ce povestea se mişcă spre un punct culminant. O persoană care citeşte Estera pentru prima dată va fi într-o stare de mare agitaţie în timp ce tensiunea creşte. Răspunsul lui Xerxes la sugestia Esterei nu este dat aici, dar mândria ulterioară a lui Haman (5:12) arată că „împăratul” era într-un evident acord cu ideea.

3. Haman priveşte cu lăcomie şi construieşte spânzurătoare (5:9-14).

5:9-14 – „Haman” a fost euforic („vesel şi cu inima mulţumită”) cu privire la norocul său instantaneu în relaţia cu „împăratul” şi cu regina (v. 12) dar, prin contrast, el era mânia în legătură cu „Mardoheu”, „Evreul”, care tot refuza să se plece înaintea lui (vezi 3:2, 5). Haman a fost atât de muncit cu privire la Mardoheu încât nu se putea bucura de poziţia sa bună. Cu această ocazie, pentru a se linişti pe sine de mânia şi frica sa cu privire la Mardoheu, el şi-a adunat familia şi „prietenii” şi a petrecut timp lăudându-se cu privire la „strălucirea bogăţiilor” pe care el le-a adunat şi familia pe care a ridicat-o (el a avut „zece” fii; 9:7-10, 12). Ca un fanfaron social (vezi 6:6) el de asemenea le-a adus aminte despre promovarea sa în rang în guvernare, înflorind toate acestea prin a le spune că în două zile succesive el urma să fie invitatul de onoare la un „ospăţ” privat la care erau prezenţi numai cu „împăratul” şi „împărăteasa”. Cu toate acestea, el a admis că toţi banii lui şi faima nu l-au satisfăcut datorită lui „Mardoheu”.

„Nevasta sa, Zereş, şi toţi prietenii lui” nu erau mai buni decât era el. Ei i-au sugerat ca Haman să „pregătească o spânzurătoare” care va fi „înaltă de cincizeci de coţi” şi „Mardoheu să fie spânzurat” pe ea înainte de ospăţ aşa încât să nu mai fie nimic acre să-l deranjeze atunci când se duce la sărbătoare. „Spânzurătoarea” probabil era un par înfipt în pământ, o metodă obişnuită de execuţie în lumea antică. Scopul pentru care i s-a sugerat un par atât de înalt era acela ca aceasta să fie o lecţie pentru toţi care îl vedeau. Persoana agăţată pe par ar fi fost vizibilă din toate direcţiile pentru că atârna mai sus decât toţi copacii. Acest spectacol ar fi accentuat în mod solemn că Haman era în control (vezi 3:1) şi că nimeni să nu încerce să-i stea în cale.

„Haman”, fără îndoială a simţit că odată ce Mardoheu ar dispărea nu ar mai exista nici o opoziţie organizată din tabăra Evreilor. El ar fi scăpat de duşmanii lui pentru totdeauna. Aici tensiunea din conflictul dintre Haman şi Mardoheu atinge piscul său cel mai înalt. Din acest punt înainte ea se linişteşte puţin câte puţin prin situaţii care deja au fost puse în mişcare. În măsura în care evenimentele se desfăşoară, cititorului i se aduce aminte de aparent nesemnificativele şi uitatele evenimente pe care priceputul narator le-a menţionat mai înainte, dar nu le-a accentuat. Dumnezeu era la lucru într-un mod suveran, chiar şi în spatele acestui act plin de ură cum este cel al ridicării spânzurătorii (vezi Fapte 2:23; 4:27-28).

4. Mardoheu onorat de Xerxes (cap. 6).

Tensiunea care se construieşte în toată relatarea, acum începe să se disipeze. Adevăruri mai înainte înţelese primesc acum înţelesuri noi. Situaţii aproape incredibile arată spre mâna lui Dumnezeu care călăuzeşte cursul evenimentelor. Întregul curs al istoriei pentru naţiunea Evreiască a fost schimbat pentru că un împărat păgân, la sute de mile de centrul activităţii lui Dumnezeu în Ierusalim, nu putea să doarmă. Poporul Evreu din tot imperiul Persan şi în mod special din Palestina însăşi, nu erau conştienţi de lucrările lui Dumnezeu până la multă vreme după evenimente. Dar citind în lumina legământului lui Dumnezeu cu Avraam, Moise şi David, cititorul putea aprecia corect acţiunea suverană a lui Dumnezeu.

6:1-3 – În noaptea de dinaintea celui de al doilea ospăţ al Esterei, „Ahaşveroş” „n-a putut să doarmă” (vezi Daniel 6:18). Autorul nu a scris de ce Estera a cerut o întârziere în a spune regelui cererea sa (Estera 5:7) dar motivul era acum făcut clar. Dumnezeu urma să-l înalţe pe „Mardoheu”, să-l pregătească pe „împăratul” pentru a reacţiona într-un mod nefavorabil faţă de Haman. Datorită insomniei împăratului, el a cerut „să-i aducă lângă el cartea aducerilor aminte, Cronicile” (analele curţii; vezi 2:23). Uneori, aşa cum ştiu mulţi oameni acre au insomnie, cititul poate ajuta pe o persoană să adoarmă! Prin insomnia lui Xerxes, Dumnezeu l-a făcut să afle despre fapta lui Mardoheu. Din toate textele care puteau fi alese de bibliotecar (din înregistrările celor 12 ani de domnie până în acel moment), a fost citit de „împăratul” cel care conţinea relatarea modului în acre Mardoheu a descoperit complotul pentru asasinare (2:21-23). Surse extra-Biblice confirmă că regii Persani păstrau un sistem destul de amănunţit de înregistrare (vezi Ezra 6:1-2). Herodotus a observat că regele păstra în mod special o înregistrare clară a celor care l-au slujit bine. Încă odată suveranitatea lui Dumnezeu este evidentă. Când Xerxes a întrebat „Ce cinste şi mărire i s-a făcut lui Mardoheu…?” pentru că a salvat viaţa regelui (aproximativ 5 ani înainte; vezi Estera 2:16 cu 3:7), regele a aflat că el nu a fost răsplătit. Fără îndoială a apărut o trecere cu vederea birocratică. Cu toate acestea, dacă Mardoheu ar fi primit imediat răsplata pentru că a salvat pe rege nu ar fi fost nevoie de un plan elaborat care curând va fi dus la îndeplinire de către împărat prin gura lui Haman (6:6-10). Încă odată circumstanţele neobişnuite au lucrat pentru păstrarea poporului lui Dumnezeu.

6:4-6 – Dimineaţa (vezi 5:14), „Haman venise în curtea de afară a casei împăratului să ceară împăratului să spânzure pe Mardoheu”. „Împăratul a zis: „Cine este în curte?”” şi „tocmai s-a întâmplat” ca Haman să fie acolo. Este evident că mesele erau răsturnate. Tot ceea ce a fost destinat pentru rău împotriva Evreilor, acum se întorcea pentru binele lor. Ce mângâiere trebuie să fi fost aceasta pentru cititorii Evrei originali din Palestina post-exilică atunci când ei au văzut poziţia lor sensibile printre naţiuni. Ei e puteau bucura de faptul că Dumnezeu le-a purtat de grijă şi El va continua să îi păstreze aşa cum a făcut-o sub Xerxes.

Atunci când „Haman” a intrat în prezenţa regelui, el trebuie să se fi simţit onorat. Şi când „împăratul i-a zis: „Ce trebuie făcut pentru un om pe care vrea să-l cinstească împăratul?””, egoistul „Haman” s-a umplut pe sine cu bucurie şi entuziasm. El a crezut că „împăratul” vorbea despre el.

6:7-9 – Haman a răspuns „împăratului” menţionând câteva lucruri care ar trebui făcute pentru persoana pe care „vrea împăratul să-l cinstească”:

1) Haman a recomandat că un asemenea om ar trebui să aibă aspect regal, purtând o „haina împărătească” şi să călărească „calul pe care călăreşte împăratul”. Unii au sugerat că Biblia greşeşte atunci când vorbeşte de un cal cu „cununa împărătească pe cap”. Ei cred că omul şi nu calul, ar trebui să poarte coroana. Cu toate acestea, un basorelief de fapt arată un cal cu o coroană pe capul său, însemnând că era un cal regal.

2) Haman a spus că omul onorat ar trebui să fie slujit de una din „căpeteniile de seamă ale împăratului”.

3) Prinţii trebuiau să ia omul să-l „plimbe călare pe cal prin locul deschis al cetăţii” pe cal, deschizându-i drumul înaintea lui şi arătând tuturor care se vor uita că pe acest om „vrea împăratul să-l cinstească” (vezi Geneza 41:42-42).

Haman nu avea nevoie de bani (vezi Estera 3:9). El tânjea după respect din partea celor din jurul său şi din partea maselor largi de oameni (vezi 5:11). Cu toate că era fabulos de bogat şi avea mai multă putere decât oricare din afara familiei regale (3:1), el dorea mai mult respect din partea oamenilor din cetate. Pofta lui Haman după respect (din partea lui Mardoheu) este ceea ce l-a adus la necaz, mai înainte de toate (vezi 3:2, 5; 5:9, 13).

6:10-13 – Ideile lui Haman se pare că au plăcut regelui; el „a zis lui Haman”, să le împlinească „iudeului Mardoheu”. Aceasta este prima din cele 5 ori când Mardoheu este numit „Evreul” (vezi 8:7; 9:29, 31; 10:3), se pare pentru a scoate în evidenţă faptul că unui Evreu, cu toate că se opunea lui „Haman”, i s-a dat o poziţie proeminentă În Susa în Imperiul Persan. Ce întoarcere a evenimentelor; ce ironie pentru Haman! „Mardoheu”, pe care el îl ura, trebuia să fie onorat de „Haman”: El care dorea respect din partea lui Mardoheu trebuia să dea respect lui Mardoheu. Haman a trebuit să împlinească ordinul împăratului cu toate că aceasta la- făcut de ruşine şi l-a mâniat tare. După aceea „s-a dus în grabă acasă, mâhnit şi cu capul acoperit” şi „a istorisit nevestei sale, Zereş, şi tuturor prietenilor săi” cum soarta s-a întors.

Mai devreme, Mardoheu, în mod public, a plâns pentru poporul său (4:1); acum, Haman, în mod privat, plângea pentru propria umilire. Când Haman şi-a lăsat soţia dimineaţa, el era cu moralul ridicat. Acum, a ajuns la fund. Pentru a face lucrurile mai rele, „înţelepţii lui şi nevasta sa”, toţi nu vedeau nimic numai necaz pentru el în viitor. Ei au observat că „dacă Mardoheu… este din neamul iudeilor”, aceasta însemna că Haman era condamnat. Ce au vrut ei să spună, în mod exact, este greu de determinat. Se ştie că în religiile Persane în mare parte erau făcute din prevestiri şi semne. Destin, şansă şi noroc erau considerate importante în viaţa de fiecare zi. Cartea Esterei stă ca o polemică împotriva unor asemenea concepţii fataliste ale lumii. Pentru oamenii care nu sunt din comunitatea legământului, Israel, evenimentele lumii par a fi fataliste şi se întâmplă datorită şansei. Dar cei care sunt poporul legământului cu Dumnezeu ştiu că Dumnezeu domneşte peste destin. El mişcă evenimentele şi circumstanţele după buna Sa plăcere. Sfătuitorii păgâni şi soţia păgână a unui om rău, fără să ştie, au afirmat adevărul central al acestei cărţi: Nici Haman şi nici o altă fiinţă umană nu vor „putea face nimic împotriva” Poporului Ales al lui Dumnezeu, naţiunea Evreiască (dintre care mulţi erau înapoi în Palestina cu un templu reconstruit, aducând jertfe lui Dumnezeu la Ierusalim).

6:14 – Acum, când lumea i se prăbuşeşte în cap, „Haman” era împins din spate să meargă la al doilea „ospăţ” al Esterei, pe care cândva îl dorea, dar acum îi era groază. El s-ar putea să se fi gândit la ceea ce regele îi va spune la banchet.

Haman stă ca un prototip al tuturor activiştilor anti-Dumnezeu care se opun poporului lui Dumnezeu. Ca pe autorii multor poveşti scurte, Dumnezeu a călăuzit autorul Cărţii Estera să-şi transforme figurile istorice în simboluri cu proporţii mult mai mari. În timp ce naţiunea readunată citea această relatare, ei se puteau uita înapoi în istoria lor şi să observe alte ocazii când oamenii au încercat să pună de o parte profeţiile lui Dumnezeu despre naţiunea lor şi au falimentat. Prin urmare, ei putea să se odihnească în siguranţă că în viitor Dumnezeu va face acelaşi lucru. Chiar dacă poporul lui Dumnezeu deseori nu l-au ascultat pe El, chiar dacă deseori ei nu au fost din punct de vedre spiritual şi nici chiar fizic acolo unde Dumnezeu dorea ca ei să fie, eliberare a venit. Aşa va lucra Dumnezeu în istorie încât El să fie răzbunat şi poporul Său să fie eliberat.

5. Lui Xerxes i se spune de complot, Haman este spânzurat (cap. 7).

7:1-4 – Ce ştia „Haman” despre „Estera” nu se spune. Dacă el ştia despre legătura dintre Mardoheu şi Estera, el ar fi putut fi şi mai îngrozit la gândul că va merge la acest al doilea ospăţ oferit de Estera. Acesta este al cincilea banchet menţionat în Cartea Estera: două au fost date de „împăratul” (1:3, 5) unul de împărăteasa Vasti (1:9) şi două de „Împărăteasa Estera” (5:4, 8). În timpul banchetului „împăratul” a întrebat-o din nou pe Estera despre „cererea” ei şi din nou i-a promis că i-o va împlini (vezi 5:3,6). De data aceasta Estera a ajuns chiar la punct şi şi-a prezentat „dorinţa” şi „cererea” de „viaţă” pentru ea şi pentru „poporul” ei. Era clar acum pentru Xerxes care era naţionalitatea ei (vezi 2:10, 20). Ea a explicat că tot „poporul” ei a fost vândut (adică, regelui i-a fost oferită o mită de către Haman; vezi 3:9; 4:7) pentru nimicire (vezi 3:13). Arătându-i poziţia sa subordonată regelui, ea a arătat că dacă ei ar fi fost numai „vânduţi” în sclavie, ea cu siguranţă nu l-ar fi deranjat pe „împăratul”. Afirmaţia Esterei nu numai că rată puterea de necrezut a regelui, dar şi condiţia la care ea a fost redusă. „Estera” s-ar putea să fi fost temătoare, pentru că nu ştia dacă regele îi va onora cererea. Era destul de posibil ca el să fi fost cuprins de furie, aşa cum a făcut cu Vasti (1:12).

7:5-6 – Cu toate acestea, de această dată „împăratul” nu s-a înfuriat. El a cerut mai multe informaţii despre cine făcea „aşa” Esterei şi poporului ei. Fără îndoială o înfăţişare de teroare a apărut pe faţa lui Haman atunci când şi-a dat seama că era pe punctul să fie dat pe faţă în faţa celui mai puternic om de pe faţa pământului. „Haman” trebuia să ştie că execuţia sa era sigură, acum că „soarta” lucra împotriva lui. „Estera” a arătat că „Haman, răul” era „vrăjmaşul” (vezi 3.10; 8:1; 9:10, 24).

7:7-8 – Acum „împăratul” era plin de „mânia” (vezi 1:12 şi mânia lui Haman în două ocazii, 3:5; 5:9). Motivul pentru care regele a părăsit palatul pentru a pleca afară „în grădina casei împărăteşti” nu ne este spus. S-a sugerat că el a plecat afară pentru a-şi stăpâni mânia, dar este puţin probabil în lumina altor comportamente ale lui. Alţii au sugerat că el a gândit un mod de a-l executa pe Haman într-un mod legal, dar acest lucru este puţin probabil pentru că orice cuvânt al împăratului era lege. Alţii au zis că Xerxes a căutat un mijloc de a o cruţa pe Estera şi naţiunea sa. Indiferent acre ar fi motivul, Estera şi „Haman” au fost lăsaţi împreună în sal de ospăţ.

În timp ce o implora pe „Estera” să-i cruţe „viaţa” – cu toate că el a realizat că „pierderea lui era hotărâtă în mintea împăratului” – Haman „se aruncase spre patul” (vezi 1:6) pe care „era Estera”. Persanii (şi mai târziu Grecii, Romanii şi Evreii) stătea întinşi pe un pat când mâncau. Exact în acel moment (o altă aşa numită „întâmplare” în suveranitatea lui Dumnezeu) „împăratul” s-a întors şi l-a acuzat pe „Haman” că atacă pe „împărăteasă”. Cu toate acestea, Haman nu o ataca, ci numai „se aruncase spre patul” ei. Este foarte puţin probabil ca Haman şi Estera să fi fost singuri în aceea sală de ospăţ. Fără îndoială că erau prezenţi şi oamenii care serveau masa şi gărzile. Cuvântul „ei”[1] (7:8) sugerează că erau acolo câţiva oameni. Ce se înţelege prin faptul că ei au „acoperit faţa lui Haman”, nu este sigur. Probabil că ei au făcut aceasta pentru că Haman era acum un om condamnat, condamnat la moarte.

7:9-10 – „Harbona, unul din fameni”, cei 7 ai împăratului (vezi 1:10), i-a spus „împăratului” despre „spânzurătoarea” pe care Haman a construit-o în timpul nopţii anterioare pentru a-l ucide pe „Mardoheu”. (5:14). Probabil Haman era urât de mulţi oameni din oraşul Susa, în special în cercul guvernatorilor. Mulţi ar fi fost bucuroşi să-l vadă pe Haman ucis. Este evident că Harbona ştia de complotul lui Haman de a-l ucide pe Mardoheu. La porunca regelui, „Haman” a fost dus şi „spânzurat… pe spânzurătoarea pe care o pregătise el”[2]. Mesele erau acum răsturnate, dat totuşi Evreii erau încă lăsaţi cu o problemă majoră. Edictul „împăratului” de a-i nimici era încă în funcţie. Printr-un decret Persan încă ar fi existat un mare măcel al multor oameni inocenţi datorită acţiunilor rele a celui care acum era mort.

---

[1] Nota Traducătorului: Acest cuvânt lipseşte în Traducerea Cornilescu, dacă ar exista ar suna cam aşa „[ei] i-au şi acoperit faţa lui Haman” în timp ce în traducerea Cornilescu expresia se referă la cuvintele împăratului, „Cum au ieşit cuvintele acestea din gura împăratului, i-au şi acoperit faţa lui Haman”.

[2] Adică înfiptă; vezi comentariile pe 2:23

Estera 3 & 4

1. Haman promovat (3:1-6).

3:1 – „Haman” a fost promovat de „împăratul Ahaşveroş” în poziţia cea mai înaltă. Acest lucru s-a întâmplat „după aceste lucruri” (adică, după ce Mardoheu a salvat pe rege de asasinat şi cei doi oameni au fost executaţi). Este rezonabil să presupunem că Mardoheu a aşteptat o răsplată pentru munca sa în folosul regelui. Dar nu i s-a dat nici o răsplată, probabil datorită unui lucru birocratic făcut de mântuială. Mai târziu această neglijenţă l-a îngrozit şi surprins pe rege (vezi 6.1-3).

Pentru că Haman a fost „fiul lui Hamedata, agaghitul”, unii au presupus că el a fost descendent din Agag, regele Amaleciţilor (1 Samuel 15:8). Cu toate acestea, pare puţin probabil ca un înalt oficial Persan să fie rudenie cu un Semit din vest care a trăit cu 600 de ani mai devreme. Arheologii au descoperit o inscripţie care indică că Agag a fost şi numele unei provincii din Imperiul Persan. Acest lucru probabil explică de ce Haman era numit Agaghitul.

3:2-4 – Promovarea lui Haman a însemnat că ceilalţi nobili îşi „plecau genunchiul şi se închinau înaintea lui”, ei trebuiau să-i arate un respect special. Acesta nu era un act de închinare, aşa cum a fost cel poruncit celor trei tineri Evrei în Daniel 3:8-15. Pentru că „slujitorii împăratului care stăteau la poarta împăratului plecau genunchiul şi se închinau înaintea lui Haman”, probabil că şi poporul trebuia să se plece înaintea regelui însuşi. „Mardoheu” a spus că el nu se va pleca înaintea lui Haman (vezi Estera 5:9) pentru că el (Mardoheu) „este iudeu”. Probabil acest refuz persistent („în fiecare zi”) probabil a izvorât mai mult din mândrie decât din scrupulozitate religioasă. Timp de câţiva ani, „Mardoheu” nu a lăsat-o pe Estera să spună regelui că ea era o Evreică (2:10,20), dar acum Mardoheu folosea moştenirea lor naţională ca o scuză pentru a nu da onoare unui înalt oficial Persan.

3:5-6 – „Haman… umplut de mânie” de refuzul lui Mardoheu (vezi 5:9), s-a hotărât să caute un mijloc „să nimicească pe… pe toţi iudeii care se aflau în toată împărăţia lui Ahaşveroş”, nu „numai pe Mardoheu”. Acesta era un caz timpuriu de antisemitism. În această intrigă literară, se ajunge la un punct culminant în tensiune. (Mai târziu se ajunge la al doilea punct culminant atunci când Haman a fost descoperit ca fiind cel care complotează împotriva Evreilor (7:6). Dacă ar fi fost ucişi „toţi iudeii care se aflau în toată împărăţia lui Ahaşveroş”, aceasta ar fi inclus şi pe cei din ţara Palestinei. Aceşti Evrei din urmă erau credincioşi Domnului, închinându-se în templul reconstruit şi trăind în acord cu cerinţele Legii. O execuţie masivă a miilor de Evrei ar fi zădărnici programul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Dumnezeu nu poate fi împiedicat (Iov 42:2). El poate răsturna eforturile diabolice, uneori prin acţiuni miraculoase şi uneori prin acţiuni aparent întâmplătoare ca şi în secvenţa care urmează. Dumnezeu mereu lucrează spre binele poporului Său.

A. Regele convins de Haman să-i distrugă pe Evrei (3:7-15)

1. Sorţul aruncat de Haman (3:7-9).

3:7 – Autorul a inclus o parte aparent obscură a relatării înregistrând că Haman a folosit un „pur”, un cuvânt babilonian pentru „sorţ”, pentru a decide când ar trebui Evreii să fie omorâţi. Cititorii originali ai acestei cărţi ar fi înţeles că Dumnezeu lucra pentru a proteja pe poporul Său chiar şi prin stabilirea timpului evenimentelor. După cum mergeau lucrurile, Evreii aveau aproape un an pentru a se pregăti pentru conflictul cu inamicii.

Au trecut puţin mai mult de 4 ani de când Estera a devenit împărăteasă, în 487 î.Hr. (2:16). În prima zi a anului, în „Nisan” (Aprilie/Mai) 474 î.Hr., la începutul celui de „al doisprezecelea an al împăratului Ahaşveroş”, a fost aruncat pur „pentru fiecare zi şi pentru fiecare lună”. Pur este baza numelui Sărbătorii Purim (9:26). Se presupune că ziua selectată a fost ziua în care execuţia Evreilor trebuia să înceapă. „Haman” împreună cu mulţi alţi oameni din Imperiul Persan, erau extrem de superstiţioşi (vezi 6:13). Sistemul religios Persan punea accent pe soartă şi şansă. Haman a dat voie soartei, prin aruncarea sorţului, să dicteze mişcarea sa împotriva naţiunii Evreieşti. Puţin şi-a dat el apoi seama, că Dumnezeu care a creat toate lucrurile şi controlează toate evenimentele era în control în această situaţie, a aruncării sorţului. (Proverbe 16:33). Dumnezeu deja pregătise un mijloc de eliberare a poporului Său din complotul lui Haman. Luna aleasă prin sorţ a fost „luna a douăsprezecea” (Februarie-Martie) – aproape un an mai târziu. Ziua, afirmată mai târziu (Estera 3:13), era a 13 a, a lunii (vezi 8:12; 9:1).

3:8-9 – „Haman” a mers la „împărat” pentru a-şi prezenta planul. În mod fals acuzând pe Evrei că „nu ţine legile împăratului”, el a sugerat că ar fi mai bine pentru rege dacă Evreii „un popor” care este „risipit” în „toate ţinuturile împărăţiei”, ar fi exterminaţi. Haman a spus că el însuşi era gata să suporte costurile implicate în ducerea la îndeplinire a acestei „poruncă”. Haman trebuie să fi fost un om cu o mare bogăţie. În calitate de cel mai înalt oficial, el fără îndoială a avut multe oportunităţi să adauge la averea sa personală. „Zece mii de talanţi de argint” era aproximativ o greutate de 750.000 pounds (340.200 kg), o cantitate imensă care ar valora milioane de dolari în moneda curentă. Aceasta era o sumă incredibilă pe care Haman era gata să o plătească. Probabil că această sumă uriaşă l-a făcut pe rege să fie suspicios cu privire la Haman. Cu siguranţă că nu ar fi putut obţine atât de mulţi bani fără să fie necinstit. (Interesant, cu toate acestea, regele nu-i cere să plătească banii; v. 11). În acel moment Persia folosea argintul ca standard monetar.

2. Permisiunea regelui acordată (3:10-11).

3:10-11 – Xerxes, ca şi înainte, a fost uşor influenţat de oficiali (vezi 1:16-22; 2:2-4). El a acceptat sfatul lui Haman şi a consimţit. Dându-i „inelul din deget” lui „Haman”, Xerxes permitea ca „vrăjmaşul iudeilor”, aşa cum era acum numit Haman, să trimită o proclamaţie în imperiu în numele regelui. De cinci ori în cartea Estera, „Haman” este numit vrăjmaşul Evreilor (vezi 7:6; 8:1; 9:10, 24). Inelul din deget atunci când este imprimat în lut, lăsa o urmă specială, care, ca şi o semnătură, reprezenta autoritatea împăratului (vezi 3:12; 8:2, 8; Geneza 41:42; Daniel 6:17; Hagai 2:23). Regele a făcut observaţia că Haman putea face cu „poporul acesta” ce va voi. „Împăratul” nu şi-a dat seama că împărăteasa Estera era o Evreică şi va fi şi ea inclusă în hidosul plan.

3. Proclamaţiile trimise în ţară (3:12-15).

3:12-15 – Proclamaţia lui „Haman”, trimisă în numele „împăratului”, „fiecărui ţinut” şi în diferite limbi (vezi 1:22), cerea moartea pentru „toţi iudeii” inclusiv „prunci şi femei”. Haman a încercat să cureţe lumea de poporul legământului cu Dumnezeu. De asemenea executorilor li se cerea să confişte proprietatea deţinută de „Iudei”. Ziua în care s-a dat decretul a fost în Martie 474 î.Hr[1].

Când a ajuns „porunca… cetatea Susa era îngrozită” (vezi 8:15). Se pare că nu a venit nici odată înainte un asemenea decret de la curtea regală. Setea lui Haman după sânge, alături de aparenta indiferenţă a lui Xerxes faţă de asemenea atrocităţi, a fost incredibilă chiar şi pentru o societate sofisticată care folosea comportamente crude. Poate alte populaţii minoritare s-au întrebat dacă nu cumva ei vor fi următorii care vor fi anihilaţi.

B. Mardoheu jăleşte (4:1-3)

4:1-3 – Indiferent care ar fi fost motivul lui Mardoheu pentru care nu s-a plecat înaintea lui Haman, el acum era într-o mare jălanie. Vrajba sa cu Haman, indiferent că legitimă sau nu, a determinat o mare criză pentru întreaga sa naţiune. El s-a temut că Poporul Ales al lui Dumnezeu va fi distrus şi programul lui Dumnezeu oprit. El ştia suma de bani pe care Haman a fost de acord să o cheltuiască pe acest vast proiect pentru că el avea o copie a edictului (v. 7-8). Purtând „sac şi s-a presărat cu cenuşă” şi plângând în mod public însemna că „plângeau şi se boceau” (vezi Geneza 37:34; Ieremia 49:3; Daniel 9:3; Ioael 1:13; Iona 3:6). „Mardoheu” se identifica în public ca unul care este într-un mare necaz. Probabil că îi părea rău că şi-a descoperit naţionalitatea (Estera 3:4) şi deci a pus în pericol vieţile a miilor din poporul său. Peste tot „iudei” au auzit edictul şi au avut acelaşi răspuns. Cu siguranţă că mulţi din poporul Evreu s-au rugat cu stăruinţă, cu toate că cartea Esterei nu menţionează aceasta. Între timp Dumnezeu lucra din dosul scenei pentru a-şi elibera poporul.

III. Calamitatea înlăturată de Estera (4:4 – 9:19)

Până acum, nu s-a spus nimic, în Cartea lui Estera, care să sugereze că Estera şi Mardoheu erau oameni cu o mare credinţă în Yahweh. Dar aici se descoperă că ei cel puţin credeau că Dumnezeu era preocupat de bunăstarea Poporului Său Ales. În această secţiune culminantă lucrarea împreună a diferitelor evenimente descoperă suveranitatea lui Dumnezeu în lucrarea Sa pentru binele celor ce sunt ai Lui. Cu toate că numele lui Dumnezeu nu este menţionat, abundenţa de „întâmplări” cu siguranţă indică spre controlul lui Dumnezeu.

A. Comunicări între Estera şi Mardoheu (4:4-17)

4:4-8 – Acţiunea din această secţiune se centrează în jurul lui „Hatac, unul din famenii pe care-i pusese împăratul în slujba” Esterei. Cu toate că „Estera” nu „a fost chemată” la împărat de o lună (v. 11), aceasta nu însemna că ea a căzut în dizgraţia Lui. În calitate de regină, ea avea multe luxuri şi era aşteptată de „slujnicele… şi famenii ei” care i-au spus despre jalea lui Mardoheu. Ea l-a trimis pe „Hatac… să se ducă să întrebe” pe Mardoheu de ce se purta aşa într-un loc public. Esterei probabil i-a fost ruşine de el. Sau poate ea era preocupată de bunăstarea lui, pentru că i-a trimis „haine… ca să-l îmbrace”, aşa ca să nu mai fie văzut în „sac” şi cenuşă. Poziţia unică a Esterei în harem se pare că a izolat-o de liniile normale de comunicare. Ea se pare că nu ştia de edictul în legătură cu execuţia „iudeilor”.

Ca răspuns la cercetare lui Hatac la adresa lui Mardoheu „în locul deschis al cetăţii”, Mardoheu „i-a dat şi cuprinsul poruncii… ca s-o arate Esterei”. El de asemenea a spus lui Hatac să-i spună toate detaliile modului în care edictul a apărut şi „a poruncit ca Estera să se ducă la împărat să-l roage şi să stăruie de el pentru poporul său”. Cuvintele „poporul său” i-a descoperit famenului Hatac, dacă el nu a ştiut aceasta dinainte, că Estera era o Evreică. Fără vreo suspendare din partea împăratului, Estera şi Mardoheu şi tot poporul lor vor muri.

4:9-11 - Răspunsul Esterei către „Mardoheu” nu a fost prea încurajator. Monarhii Persani (ca cei din marea partea a naţiunilor antice) erau protejaţi de vizitatorii nedoriţi. „Estera” îi aduce aminte „lui Mardoheu” că ea nu poate pur şi simplu să intre „în curtea dinăuntru” a regelui neanunţată altfel ea ar putea să fie dată la moarte. „Împăratul” avea puterea de executa pe oricine îl tulbura fără o programare. Dacă „întinde împăratul toiagul lui împărătesc de aur” cuiva, arată că el a aprobat vizita şi că persoana era binevenită şi nu era în pericol să moară (vezi 5:2). Pentru că Estera nu a fost „chemată” de el de o lună, ea nu ştia dacă atitudinea lui faţă de ea îi va fi favorabilă.

4:12-14 – Răspunsul lui Mardoheu dat Esterei este deseori luat ca o mare mărturisire de credinţă. De fapt, cu toate acestea, „Mardoheu” se pare că aştepta un ajutor din partea monarhului Persan. Oricum, Mardoheu credea că Dumnezeu într-un fel îşi va proteja poporul: „izbăvirea vor veni din altă parte” dacă Estera nu se va duce la Împăratul Xerxes în legătură cu soarta Evreilor. Cu toate că Mardoheu nu este zugrăvit ca un om pios care era neprihănit în comportamentul său înaintea lui Dumnezeu, el cel puţin a avut un simţ al relaţiei de legământ dintre Dumnezeu şi Israel. El a fost conştient că promisiunile făcute lui Avraam, Moise şi David nu vor fi împlinite dacă întreaga naţiune era ştearsă. Prin urmare, el era încrezător că Dumnezeu va acţiona spre binele lor. El a nădăjduit că Dumnezeu va lucra prin Estera datorită poziţiei sale unice.

Mardoheu i-a adus aminte Esterei că dacă ea nu va încerca să înlăture această teribilă calamitate, ea cu siguranţă va muri, chiar dacă ea era membră a familiei regale. Dacă puterea lui Haman era suficient de mare pentru a ajunge în palatul regal şi a o executa pe regină nu se spune. Mardoheu pur şi simplu a plantat ideea în mintea Esterei că ea va muri dacă nu va acţiona. Prin urmare moartea poruncită de rege pentru intrarea în prezenţa sa nu ar fi mai rea decât a aştepta şi a face faţă morţii de mâna lui Haman.

4:15-17 – „Estera” a înţeles bine situaţia. În încheierea răspunsului său dat lui Mardoheu, ea a spus, „dacă va fi să pier, voi pieri”. Deci ea a decis să împlinească dorinţele lui Mardoheu de a „intra la împărat”, chiar şi dacă aceasta ar fi însemnat moartea ei. În această secţiune, ca şi peste tot în carte, Estera şi Mardoheu sunt văzuţi ca mari patrioţi spre binele naţiunii Evreieşti, dar nu sunt prezentaţi ca oameni religioşi, ca alţii din Vechiul Testament care s-au încrezut total în Domnul. Nu se spune nimic despre rugăciunea Esterei (cu toate că mulţi comentatori spun că postul ei înseamnă că şi ea s-a rugat). Ea pur şi simplu l-a instruit pe Mardoheu să strângă „pe toţi iudeii care se află în Susa şi postiţi pentru mine, fără să mâncaţi, nici să beţi, trei zile”, aşa cum vor face şi ea şi „slujnicele” sale.

---

[1] Despre cât de repede a fost expediat acest decret vezi comentariile pe 1:22

Estera 1:1 – 2:20

COMENTARIUL CĂRŢII ESTERA

I. Estera pusă într-o poziţie de proeminenţă (1:1 – 2:20)

Această primă parte majoră a cărţii descrie nevoia de eliberare a lui Dumnezeu pentru poporul Său şi fundalul eliberării. Fără îndoială mulţi dintre cititorii originali, ca şi cititorii de astăzi, ar fi fost ajutaţi de cunoaşterea fundalului povestirii. Autorul descrie în anumite detalii scena banchetului Persan şi motivele pentru care Estera a ajuns într-o poziţie proeminentă. Dincolo de faptul că comunică cu atenţie adevăruri, autorul a fost şi un bun narator.

A. Vasti pusă de o parte de Xerxes (cap. 1)

1. Sărbătoare de 187 de zile a regelui (1:1-9).

1:1 – Relatarea se deschide cu menţiunea „Era pe vremea lui Ahaşveroş, al acelui Ahaşveroş care domnea de la India până în Etiopia, peste o sută douăzeci şi şapte de ţinuturi” (vezi 8:9). Xerxes, numit Ahaşveroş în tot în tot textul Esterei, a domnit 21 de ani peste Imperiul Persan, din 485-465 î.Hr. El este menţionat în alte părţi în Biblie numai în Ezra 4:6 şi Daniel 9:1. Vasta întindere a Imperiului său a fost confirmată de câteva surse exterioare care afirmă mărimea celui Imperiu în cuvinte similare[1].

Iuda a fost una din provinciile peste care regele a domnit (vezi Neemia 1:2). „India” corespunde cu vestul Pakistanului de astăzi; „Etiopia” era termenul pentru regiunea superioară a Nilului care includea sudul Egiptului, tot Sudanul şi nordul Etiopiei de astăzi.

1:2 – „Împăratul Ahaşveroş” a avut atât un palat lucrat cu grijă în Persepolis, cât şi „scaunul lui împărătesc (citadelă, palat) la Susa” (vezi Neemia 1:1). Persepolis şi Ecbatana (Ezra 6:2) erau alte oraşe majore din Imperiul Persan[2]. O inscripţie din timpul fiului lui Xerxes, Artaxerxes, consemna că palatul a fost distrus de foc cândva în timpul domniei lui Artaxerxes. Referinţa din Estera 1:2 la această citadelă a fost confirmată de o lucrare arheologică de la Susa. Un autor dintr-o perioadă ulterioară nu ar fi ştiut despre palat, deci se poate deduce că autorul acestei cărţi a fost cineva care a fost aproape de evenimente în ordinea cronologică.

1:3-4 – „În al treilea an al domniei lui”, Xerxes „a dat un ospăţ” la care a invitat „domnitorii şi slujitorilor săi” cât şi „căpeteniile oştirii perşilor şi mezilor, mai marii şi capii ţinuturilor”. Menţionarea acestor lideri se potriveşte faptului cunoscut că Imperiul Persan a avut un sistem administrativ mare. Deşi nu este afirmat, acest banchet, probabil, corespunde cu marea sărbătoare pe care Xerxes a dat-o atunci când plănuia să invadeze Greci. Conform lui Herodotus, lui Xerxes i-au trebuit 4 ani pentru a fi gata pentru invazia care a lansat-o în 481 î.Hr.. (Cei patru ani ai lui Herodotus s-ar extinde de la începutul domniei lui Xerxes în 485 î.Hr.). Fără îndoială că cele „o sută optzeci de zile” au implicat sesiuni de planificare în care liderii provinciilor erau pregătiţi pentru efortul de război, dar fiind şi impresionaţi de „bogăţia” şi „slava” lui Xerxes. Campania urma să fie o afacere costisitoare.

Cartea Esterei nu spune nimic despre invazia Greciei de către Xerxes, dar alte surse afirmă că el a vrut să răzbune înfrângerea tatălui său la Marathon, aproape de Atena. Imensa flotă a lui Xerxes a învins pe Greci la Termopile, dar a fost înfrântă la faimoasa Bătălie de la Salamis în 480 î.Hr. şi la Bătălia din Platea în 479 î.Hr. El a trebuit să se retragă acasă. Estera a câştigat favoarea regelui în 479 î.Hr. în al 7 lea an al domniei lui (2:16). Aceasta ar fi fost după ce el a fost înfrânt de Greci. Deci aceste evenimente înregistrate în Estera se potrivesc cu faptele cunoscute din surse seculare.

1:5-9 – La încheierea celor 180 de zile, Xerxes a dat un alt „ospăţ”, pentru „popor care se afla în capitala Susa”, acesta a ţinut „şapte zile”. Atât cei mari cât şi cei mici au fost invitaţi. Descrierile decorului „grădinii casei împărăteşti” (v. 6-7) aduce ceva în plus la sentimentul că scriitorul avea informaţii de prima mână cu privire la situaţie şi ocazie. Poate Mardoheu a fost printre musafirii la banchetul de şapte zile. „Covoare…. argint… marmură… porfir,… sidef… pietre negre” sunt cunoscute ca fiind folosite în Persia şi la „paturi de aur şi de argint” Persiene (vezi 7:89 se face referire la ele în Herodotus. „Albe… şi albastre” erau culorile regale (vezi 8:15). Vasele de băut („cupe”) din material scump erau un lux persan. Sărbătoarea a fost însufleţită de faptul că oricare dintre oaspeţi putea să „după voia” lui, adică, el putea să bea atât de mult sau atât de puţin cât dorea. Cu alte cuvinte regele a fost liberal cu „vinul”. Între timp „împărăteasa Vasti” a dat un „un ospăţ femeilor”, separat. Banchetele separate nu sunt neobişnuite în aceea cultură.

2. Vasti pusă de o parte (1:10-22).

1:10-12 – Xerxes a zis celor „şapte fameni” (vezi 6:14) „să aducă în faţa lui pe împărăteasa Vasti” în sala de banchet aşa încât „frumuseţea ei” să poată fi admirată de musafirii bărbaţi. „Dar împărăteasa Vasti n-a vrut să vină”. La unul din famenii numiţi aici se face referire mai târziu („Harbona” în 7:9). Acest ordin a fost dat în „a şaptea zi”, adică, în ultima zi a sărbătorii care s-a transformat într-o partidă de beţie. Menţionarea celor „şapte fameni” care slujeau împăratului se potriveşte cu era în care relatarea a avut loc. Atunci, era o practică binecunoscută ca tinerii care slujeau pe rege să fie castraţi aşa încât aceştia să nu poată avea iluzia că şi-ar începe propriile lor dinastii.

Refuzul lui Vasti nu este explicat de către autor. Nu există nici o indicaţie că împăratul dorea să facă ceva imoral sau să o expună. Poate ea pur şi simplu nu a vrut să fie într-o companie mixtă în acel moment. S-a sugerat că dacă această regină a fost Amestris, probabil ea a refuzat să meargă la banchet pentru că ea era însărcinată cu Artaxerxes, care s-a născut în 483 î.Hr. Indiferent de motivul refuzului său, acţiunea ei era o violare a etichetei. „Împăratul” era obişnuit să obţină orice cerea, oricând cerea. Prin urmare la răspunsul ei „s-a aprins de mânie” (vezi 7:7).

1:13-15 – „Împăratul” a consultat pe „înţelepţii” cu privire la ce ar trebui el să facă. Aceşti „şapte domnitori…. vedeau faţa împăratului” şi erau cei care cunoşteau bine legea. Herodotus a confirmat faptul că această folosire a oamenilor înţelepţi era o trăsătură a curţilor regale din Orientul Apropiat antic. În tot Orientul Apropiat antic, înţelepţii jucau un rol important în guvernări (vezi poziţia lui Daniel în Imperiile Babilonian şi Persan). Delictul pe care regina l-a făcut a fost să nu asculte „ce i-a poruncit împăratul”. Este evident că „împăratul” şi împărăteasa nu aveau o relaţie sentimentală intimă. Lucrul acesta era adevărat şi cu privire la Xerxes şi femeile din haremul său. Lucrul acesta se vede din nou mai târziu atunci când Estera îi spune lui Mardoheu că ea nici nu a văzut faţa împăratului de o lună şi se teme să îi ceară să îl vadă (4:11).

1:16-22 – „Memucan” unul dintre înţelepţii lui Xerxes i-a sugerat că el ar trebui să o dea afară pe „împărăteasă” (v. 19) pentru ca alte „femei” ale nobililor (v. 18) din imperiu (şi de fapt „tuturor femeilor”, v. 20) să nu urmeze exemplul lui Vasti şi „să-şi nesocotească bărbaţii” (v. 17) şi imperiul să se umple, din partea femeilor, cu „dispreţ şi mânie”, discordie maritală (v. 18). Este greu de înţeles modul în care această pedeapsă ar fi determinat femeile din imperiu în sensul că „vor da cinste bărbaţilor”, dar aceasta a fost ideea din dosul decretului. Lucrul acesta este parţial explicat de faptul că bărbaţii au băut mult (v. 10). (Cuvintele „dacă împăratul găseşte cu cale” apare de 9 ori în Vechiul Testament, 7 dintre ele în Cartea Esterei: Neemia 2:5, 7; Estera 1:19; 3:9; 5:4, 8; 7:3 [„împărate” înseamnă literar „maiestatea voastră”] 8:5; 9:13).

Ideea „a fost primită de împărat şi de domnitori”, deci a fost trimis un edict în tot imperiul în diferite limbi (vezi 3:12), afirmând că „orice bărbat trebuie să fie stăpân în casa lui”. Un vast sistem de relee de comunicaţii, uneori ca un expres pe căluţi, a făcut posibil să se răspândească vestea repede în tot imperiul (vezi 3:13; 8:10). Această bucăţică de informaţie ajută la aşezarea scenei pentru înălţarea Esterei.

B. Estera înălţată ca regină (2:1-20).

Estera, o Evreică, a fost pusă într-o poziţie în care ea ar fi putut să ajute naţiunea lui Israel. Înălţarea as ca regină s-a întâmplat înainte ca Israelul să aibă nevoie de ajutor. Cititorii originali ar fi realizat că aceasta era o altă situaţie în care Dumnezeu îşi proteja poporul din legământ.

1. Soluţia propusă pentru noua regină (2:1-4)

2:1-4 – După ce „mânia” împăratului „s-a potolit”, se pare că ceva mai târziu, el şi-a dat seama că a fost nebun în acţiunile lui. În toată cartea este evident că regele avea alături şi îl călăuzeau oficiali săi. Părea că el a fost într-un fel provincial în modul în care arăta. Ca şi orice oamenii de la putere, el a trebuit să se bazeze pe alţii pentru a fi ochii şi urechile lui în afară şi nu totdeauna primea cele mai bune informaţii.

În acest caz i s-a sugerat „împăratului” ca „nişte fete fecioare şi frumoase” (femei necăsătorite) să fie aduse la „Susa” puse sub autoritatea lui „Hegai” („famenul împăratului şi păzitorul femeilor”, al haremului) şi să le dea „cele trebuincioase pentru gătit” (vezi v. 9) şi „împăratului” să i se permită să ia dintre ele o femeie pentru a o înlocui pe „Vasti”. „Cei ce slujeau împăratului” (probabil „înţelepţii care cunoşteau obiceiurile vremii… şapte domnitori”, 1:13-14) care au sugerat ca Vasti să fie dată afară. Deci acum, cu siguranţă, ei nu au vrut ca Xerxes să o reinstaleze pe ea de frică că ea se va întoarce împotriva lor. Sugestia „a fost primită de împărat, şi aşa a făcut”. Faptul că el a avut un harem în Susa este cunoscut din alte surse. Femei noi sunt, în mod constant, aduse în haremul Persan pentru a înlocui femeile mai în vârstă.

2. Estera este luată în harem (2:5-11)

2:5-7 – „Mardoheu” este un nume Babilonian luat de al dumnezeul Marduk. Numele mrdk este atestat în documentele aramaice din secolul V. Mardoheu era un „iudeu… bărbat din Beniamin”. El a încercat să ascundă faptul că el şi nepoata sa erau Evrei (v. 10, 20). Versetul 6 ar putea însemna că Mardoheu a fost deportat de Nebucadneţar împreună cu Ioiachin (597 î.Hr.). Dar aceasta ar însemna că ar fi avut aproximativ 155 de ani în vremea celui de al 3 lea an al lui Xerxes şi Estera ar fi avut 80 dea ni. Este mai bine să înţelegem că „Chis” străbunicul lui Mardoheu, a fost cel care a fost dus în 597 în deportare.

„Nepoata” lui Mardoheu, Estera, de asemenea o Beniamită, a fost crescută de el, se pare, pentru că părinţii ei au murit atunci când ea era tânără. Tatăl ei a fost „Abihail” (v. 15; 9:29). Numele „Estera” („stea”) este Persan. Numele ei Evreiesc, „Hadasa”, înseamnă mir. Ea era „frumoasă la statură şi plăcută la vedere”.

2:8-11 – „Estera” a fost luată în haremul lui Xerxes pentru a aştepta alegerea „regelui”, împreună cu „mare număr de fete” care erau adunate din împărăţie la „Susa”. Estera a plăcut imediat lui „Hegai”, famenul (v. 3) şi ca urmare i s-a dat o poziţie favorabilă în harem. El s-a asigurat că ea avea „cele de trebuinţă pentru găteală (v. 3) şi hrană”, se pare că era hrană de o calitate mai bună decât cei obişnuiţi. Esterei i s-au dat „şapte slujnice” pentru a o sluji. Aşteptarea din harem trebuie să fi fost de cel puţin 12 luni (v. 12), deci Estera trebuie să fi apreciat poziţia ei favorită.

„Estera” a ţinut secretă naţionalitatea sa Evreiască (vezi v. 20) nespunându-i lui Hegai, slujitoarelor ei şi nimănui „căci Mardoheu o oprise să vorbească despre aceste lucruri”. Din aceasta şi alte afirmaţii din carte este clar că autorul evidenţia gândul că Dumnezeu a protejat şi folosit pe Estera şi Mardoheu în ciuda faptului că ei nu trăiau după Lege aşa cum a poruncit Dumnezeu poporului Israel. După Lege, Estera nu s-ar fi căsătorit cu un păgân (Deuteronom 7:1-4) sau nu ar fi avut relaţii sexuale cu un bărbat care nu era soţul ei (Exodul 20:14), şi totuşi acesta a fost scopul pentru care ea a fost introdusă în harem. „Estera” poate fi pusă în contrast cu Daniel, care a refuzat să mănânce lucrurile de la masa împăratului (Daniel 1:5) pentru că mâncarea ar fi inclus sortimente considerate necurate de Legea Evreiască. Se pare că Estera nu a avut nici o remuşcare cu privire la mâncarea pe care ea o mânca (Estera 2:9). Ea cu siguranţă nu s-a pus pe sine de o parte aşa cum a făcut Daniel.

3. Estera este aleasă să fie regină (2:12-20)

2:12-15 – Estera a devenit extrem de populară în anul său de pregătire pentru noaptea sa cu regele. „Cele de trebuinţă pentru găteală” al fiecărei fete erau destinate să îi îmbunătăţească atractivitatea. „Untdelemn de mirt”, o secreţie răşinoasă a unui pom mic, oferea un miros parfumat.

„Estera” nu era într-un concurs de frumuseţe numai pentru a câştiga afecţiunea regelui; femeile erau pregătite pentru a avea relaţii sexuale cu „împăratul”. Acest lucru este sugerat de cuvintele „Se ducea seara; şi a doua zi dimineaţa trecea în a doua casă a femeilor”. După aceea ele urmau să fie transferate într-un alt harem, sub autoritatea lui „Şaaşgaz”, care era format din „ţiitoarele împăratului” (concubine). Cele mai multe femei erau destinate să-şi trăiască restul vieţilor lor în haremul concubinelor, probabil multe dintre ele nu vor vedea din nou pe „împăratul”. Când „Estera” s-a dus la „împăratul” ea a urmat instrucţiunile lui „Hegai, famenul”.

2:16-20 – „Estera a fost dusă la împăratul Ahaşveroş” în anul 479 î.Hr., „în al şaptelea an al domniei lui”, „în luna a zecea, adică luna Tebet (acesta era numele Babilonian pentru Decembrie-Ianuarie)”. „Împăratul a iubit pe Estera mai mult decât pe toate celelalte femei, şi ea a căpătat trecere şi iubire înaintea lui mai mult decât toate celelalte fete” şi prin urmare „I-a pus cununa împărătească pe cap şi a făcut-o împărăteasă în locul Vastiei” Apoi a fost pregătit „un mare ospăţ” şi el a proclamat o zi de sărbătoare şi a dat multe „daruri”. În toate acestea, Estera tot nu a descoperit că ea aparţine naţiunii Evreieşti (vezi v. 10). Se pare că a existat o adunare a unui alt harem de „fete” în timp ce „Mardoheu şedea la poarta împăratului” (vezi v. 221; 3:2). Faptul că el era la poarta împăratului însemna probabil că Mardoheu deţinea o poziţie oficială în sistemul judiciar al imperiului. Prin urmare, poziţia sa a ajutat la aşezarea scenei pentru evenimentele care au urmat. Acest fapt în legătură cu Mardoheu arată cum a putut el să descopere un complot pentru asasinare şi cum a început o vrajbă care a ameninţat întreaga naţiune Evreiască.

---

[1] Vezi harta „Imperiul Persan”.

[2] Vezi harta „Imperiul Persan”.

Estera – introducere

INTRODUCERE LA CARTEA ESTERA

Situaţia istorică

Cartea lui Estera este unică în câteva feluri. Unul este acela că este o carte cu câteva probleme istorice. Carate conţine relatări interesante şi informative ale martorilor oculari despre Imperiul Persan care erau adevărate pentru viaţa din aceea perioadă istorică, dar care sunt greu de verificat din surse exterioare.

Evenimentele cărţii au loc în perioada Persană (539-331 î.Hr.) după ce mulţi Israeliţi s-au întors din Exil în ţara Palestinei pentru a reconstrui templul şi a aşeza sistemul de jertfe. Cu toate acestea, mulţi captivi au ales să nu se întoarcă în ţara lor de baştină. Ei ar fi trebuit să facă aceasta pentru că Isaia şi Ieremia au îndemnat naţiunea care urma, încă atunci, să fie exilată, să iasă din Babilon (Isaia 48:20; Ieremia 50:8; 51:6) după 70 de ani (Ieremia 20:10) şi să se întoarcă în locul unde Domnul putea să-i binecuvânteze sub promisiunile Legământului (Deuteronom 28). Estera şi Mardoheu nu s-au întors în ţară şi nu păreau să fie interesaţi să se conformeze porunci profetice de a se întoarce. Monarhul Persan menţionat în Cartea Estera este Xerxes (485-465 î.Hr.), cunoscut din alte surse ca Ahaşveroş, un lider puternic şi eficient. Evenimentele din această carte au avut loc între cele relatate în Ezra 6 şi Ezra 7[1]. Evenimentele din Cartea Estera s-au întins pe o perioadă de o decadă – din 483 î.Hr. (al III lea an al lui Xerxes, Estera 1:3) până în 473 (sfârşitul celui de al XII lea an al lui Xerxes, 3:7).

CRONOLOGIA PERIOADEI POST-EXILICĂ
Regii Persani	Datele domniei lor	Evenimente Biblice	Referinţe Scripturale	Date
Cir	559-530 î.Hr.	Edictul lui Cir pentru reîntoarcere	Ezra 1:11-4	538 î.Hr.
		Prima reîntoarcere a celor 49.897 de exilaţi, sub conducerea lui Zorobabel (pentru a construi templul)	Ezra 2	536 î.Hr.
		Altarul şi templul sunt construite	Ezra 3:1-4:5	536 î.Hr.
Cambyses	530-522 î.Hr.
Smerdis	522 î.Hr.
Darius I	521-486 î.Hr.	Hagai a profeţit	Cartea lui Hagai	520 î.Hr.
		Zaharia a profeţit	Cartea lui Zaharia	520-518 î.Hr.
		Templul este terminat	Ezra 5-6	515 î.Hr.
Xerxes (Ahaşveroş)	485-465 î.Hr.	Acuzaţia împotriva lui Iuda	Ezra 4:6	486 î.Hr.
		Estera ajunge împărăteasă	Estera 2:17	479 î.Hr.
Artaxerxes I (Artashasta)	464-424 î.Hr.	Artaxerxes a oprit reconstruirea Ierusalimului	Ezra 4:7-23	cca. 464-458 î.Hr.
		A doua reîntoarcere a celor 4.000-5.000 de exilaţi, sub conducerea lui Ezra (pentru a înfrumuseţa templul şi pentru a reforma poporul).	Ezra 7-10	458 î.Hr.
		A treia reîntoarcere a exilaţilor, sub conducerea lui Neemia (pentru a construi zidurile Ierusalimului)	Cartea lui Neemia	444 î.Hr.
		A doua reîntoarcere a lui Neemia	Neemia 13:6	cca. 430 î.Hr.
		Maleahi a profeţit	Cartea lui Maleahi	450-430 (?)

Caracteristici

Estera este singura carte din Biblie în care numele lui Dumnezeu nu este menţionat. Noul Testament nu citează din Cartea Estera, nici nu sunt copii ale ei găsite în Sulurile de la Marea Moartă. Legea nu este menţionată în carte, nici nu se face referire la jertfe sau daruri. Aceasta se potriveşte părerii că poporul Evreu care locuia în Imperiul Persan nu urmau voia lui Dumnezeu. Ei au evitat responsabilitatea lor de a se întoarce în Palestina şi să fie implicaţi în închinarea la templu.

Rugăciunea nu este nici odată menţionată în carte, cu toate că este menţionat postul. În alte cărţi post-exilice, rugăciunea este importantă pentru caracterele principale (atât Ezra cât şi Neemia sunt exemple bune), dar în Cartea Esterei nu se spune nimic despre faptul că Mardoheu sau Estera s-ar fi rugat. Atât Estera cât şi Mardoheu par să ducă lipsă de sensibilitate spirituală cu excepţia siguranţei lor că Dumnezeu îşi va proteja poporul Său.

Destinatarii

A şti cine erau destinatarii originali ai unei cărţii din Biblie ajută la interpretarea acelei cărţi. Cartea Estera include un număr de date care leagă relatarea de un anume timp din Imperiul Persan, dar nu se dă nici un indiciu despre când a fost scrisă cartea şi nici nu există o dovadă în legătură cu cititorii săi originali.

Unii cercetători sugerează că cartea a fost compusă în Imperiul Persan şi dusă înapoi în Palestina şi adăugată la colecţia cărţilor Biblice (manuscrisele Vechiului Testament considerate canonice). Cu toate acestea, mult mai probabilă este părerea că autorul a trăit în Palestina şi a scris relatarea proprie a evenimentelor care s-au întâmplat în Imperiul Persan, pentru binele celor care împreună cu el s-au întors în ţară. Este puţin probabil ca cartea să fi fost scrisă pentru cititori persani. Fără nici o îndoială ea a fost compusă pentru a încuraja pe Israeliţi că Dumnezeu lucrează spre binele lor, chiar prin unii oameni care au refuzat să vină înapoi în ţară.

La momentul scrierii cărţii, Evreii din Palestina treceau prin vremuri dificile în efortul lor de a-şi reconstrui naţiunea şi de a restabili închinarea la Templu. Le-au trebuit naţiunii 21 de ani să termine construcţia templului (536-515 î.Hr.) şi, aşa cum este evident din a doua jumătate a cărţii Estera, poporul nu era într-o stare spirituală prea bună în timpul domniei lui Artaxerxes (464-424 î.Hr.). Desigur, atât Ezra cât şi Neemia au observat motivul situaţiei inferioare a naţiunii: poporul nu urma Legământul Deuteronomic şi deci erau sub blestemul lui Dumnezeu în loc să fie sub promisiunile binecuvântării Sale promisă. Deci, Cartea Esterei ar fi fost o mare încurajare pentru aceşti Evrei care se luptau. Aceasta i-ar fi ajutat să realizeze că popoarele înconjurătoare care păreau atât de teribile nu ar putea nici odată să cucerească poporul unic al lui Dumnezeu. Israelul era protejat de Dumnezeu, chiar dacă un număr destul de însemnat dintre ei era în afara ţării. Cartea Esterei de asemenea i-ar fi încurajat să se închine Dumnezeului lui Israel, cu toate că El nu este menţionat pe nume în ea.

Autorul şi data

Cartea nu oferă nici un indiciu cu privire la cine a scris-o. Dar indiferent cine a fost, cunoştea bine cultura persană. Relatarea are toate amprentele unei persoane care a fost acolo şi descrie evenimentele ca un martor ocular. Şi el probabil a fost un Evreu. Unii au sugerat că Ezra sau Neemia a scris relatarea, dar nu există dovezi specifice care să susţină această părere. Mulţi critici ai Cărţii Estera pretind că ea a fost scrisă la o dată mult mai târzie, datorită limbajului şi stilului său, dar investigaţii recente au dovedit că ideea aceasta este nefondată. Documentul aşa cum artă el, ar fi putut fi scris undeva între 470 şi 465 î.Hr., în timpul anilor din urmă ai domniei lui Xerxes (vezi 10:2-3) sau în timpul domniei fiului său Artaxerxes (464-424 î.Hr.). Nu este nevoie să presupunem că o persoană binecunoscută a fost autorul.

Istoricitatea

Obiecţiile în legătură cu istoricitatea evenimentelor din Cartea Esterei de obicei apar în jurul a 3 linii:

1. Unul din scopurile cărţii Estera este acela de a descrie originea sărbătorii religioase Purim. Cu toate că cercetătorii dezbat cu privire la ce înseamnă cuvântul „Purim” şi care este semnificaţia lui, Cartea Esteri explică că este o sărbătoare care celebrează eliberarea miraculoasă adusă de Dumnezeu pentru poporul Său faţă de Haman. Ceea ce pare a fi un eveniment „întâmplător” a fost, desigur, intervenţia suverană a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, mulţi critici argumentează că aceasta este o explicaţie prea simplă şi că povestea Sărbătorii Purim apare ca una folclorică. Cu toate acestea, nici o dovadă de oriunde ar veni nu contrazice relatarea Esterei ca o explicaţie demnă de încredere a modului în care a început Purimul. Nu se poate dovedi că ar fi derivat dintr-o altă sursă.

2. Mulţi se îndoiesc că relatarea este istorică pentru că, spun ei, nici o relatare din exterior nu menţionează nici unul din caracterele din carte. Dar înregistrările exteriore fac referire la Xerxes; cu toate acestea, ele nu fac referire la împărăteasa Estera sau la Mardoheu sau la Haman. Ca răspuns, trebuie admis că nu există nici o menţionare a Esterei în afara cărţii. (Mordecai, deşi se face referire la el; vezi comentariul 2:5-7). Dar faptul că Estera nu este menţionată în alte surse nu dovedeşte că ea nu a existat. Herodotus şi Ctesias au înregistrat că o femeie numită Amestris a fost regina lui Xerxes. Ea a fost mama următorului conducător, Artaxerxes. Cu toate acestea Herodotus discută despre Amestris nu în legătură cu domnia lui Xerxes, ci cu următoarea domnie a fiului său, mulţi ani mai târziu. Dacă Amestris este identificată cu femeia Biblică numită Vasti care a fost dată afară în 482 î.Hr. (Artaxerxes s-a născut în 483 î.Hr.) şi apoi nu mai este menţionată din nou până când fiul ei şi-a luat tronul în 464 î.Hr., ar exista timp ca Estera să-şi fi asumat tronul ca regină până la moartea lui Xerxes sau cel puţin până la momentul în care Cartea Esterei se încheie. Chiar şi dacă Vasti a fost dată afară înainte ca cartea să fise scrisă, autorul ar fi putut include acest fapt pentru că el se potrivea scopului cărţii. Ideea că Estera nu ar fi putut exista pentru că nici o înregistrare istorică extinsă nu o menţionează pe nume este un argument din tăcere. De fapt existenţa ei se potriveşte bine în cronologia perioadei Persane.

3. Unii critici presupun că relatarea despre regele Xerxes pare neverosimilă. De ce şi-ar lua un rege o nouă împărăteasă într-o manieră atât de iraţională? Ca răspuns, trebuie să se repete că nu există nici o dovadă, oriunde ar exista, care să arate că relatarea Biblică nu este demnă de încredere. De fapt iraţionalitatea lui Xerxes şi haremul mare pe care l-a adunat în Susa s-a făcut referire la ele în alte surse. Mai multe dovezi susţin istoricitatea faptelor din această carte. Xerxes a fost un rege real al Persiei. Petrecerile sale cu beţie erau binecunoscute. Xerxes avea un temperament iraţional. Ocazional manifestând convulsii de mânie (1.12; 7:10). El avea un palat în Susa şi un harem marea acolo. Diferitele trăsături ale curţii pot de asemenea fi susţinute şi din alte surse.

Scopul

Aşa cum am notat mai devreme, Cartea Esterei a fost scrisă pentru a încuraja exilaţii Evrei prin a le aduce aminte despre credincioşia lui Dumnezeu care îşi va ţine promisiunile Sale faţă de naţiune. Autorul descrie păstrarea consecventă a poporului Său de către Dumnezeu (chiar şi „poporul neascultător”, cum ar fi Estera şi Mardoheu – cei care nu s-au întors în ţară). Autorul de asemenea explică cum a început sărbătoarea Purim. Aceea sărbătoare, de fiecare dată când este sărbătorită, va încuraja rămăşiţa.

SCHIŢA CĂRŢII ESTERA

I. Estera pusă într-o poziţie de proeminenţă (1:1 – 2:20)

A. Vasti pusă de o parte de Xerxes (cap. 1)

1. Sărbătoare de 187 de zile a regelui (1:1-9).

2. Vasti pusă de o parte (1:10-22).

B. Estera înălţată ca regină (2:1-20).

1. Soluţia propusă pentru noua regină (2:1-4)

2. Estera luată în harem (2:5-11)

3. Estera este aleasă să fie regină (2:12-20)

II. Evreii însemnaţi pentru exterminare (2:21 – 4:3)

A. Un complot şi ura lui Haman faţă de Evrei (2:21-3:6).

1. Regele salvat de Mardoheu (2:21-23).

2. Haman promovat (3:1-6).

B. Regele convins de Haman să-i distrugă pe Evrei (3:7-15)

1. Sorţul aruncat de Haman (3:7-9).

2. Permisiunea regelui acordată (3:10-11).

3. Proclamaţiile trimise în ţară (3:12-15).

III. Calamitatea înlăturată de Estera (4:4 – 9:19)

A. Comunicări între Estera şi Mardoheu (4:4-17)

B. Complotul demascat de Estera (cap. 5-7)

1. Pregătirea banchetului (5:1-4).

2. Al doilea banchet pregătit (5:5-8).

3. Haman priveşte cu lăcomie şi construieşte spânzurătoare (5:9-14).

4. Mardoheu onorat de Xerxes (cap. 6).

5. Lui Xerxes i se spune de complot, Haman este spânzurat (cap. 7).

C. Evreii eliberaţi şi se răzbună (8:1 – 9:19)

1. Mardoheu a primit poziţie regală (8:1-2).

2. A doua proclamaţie trimisă în ţară (8:3-14).

3. Evreii se bucură (8:15-17).

4. Evreii se răzbună (9:1-19).

IV. Stabilirea sărbătorii Purim (9:1-19).

V. Descrierea măreţiei lui Mardoheu (cap. 10).

---

[1] Vezi Tabelul, “ CRONOLOGIA PERIOADEI POST-EXILICĂ”