Descoperit cu numele – EL-SHADAI

10A
EL-SHADDAI
El-Shadai
Geneza 17:1-8
„Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă de ani, Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană.“ (Geneza 17:1)
Acum mergem mai departe pentru a analiza un alt nume al lui Dumnezeu – El-shadai. Acest nume apare pentru prima dată în legătură cu patriarhul Avraam. Ocazia este aceea a confirmării promisiunii făcute mai devreme (Geneza 12:2) cu privire la faptul că va deveni tatăl unei mari naţiuni. Soţia lui Avraam, Sara, era trecută de vârsta naturală a naşterii de copii şi Dumnezeu îi promite un copil cu toate că din punct de vedere uman părea o imposibilitate. Cu toate acestea, Dumnezeu confirmă promisiunea Sa şi îl asigură pe Avraam că ceea ce El a promis, El chiar este în stare să facă.

STUDIU SUPLIMENTAR Geneza 35:9-12; 1 Samuel 1:10-20; Galateni 5:22-23. 1. Care este scopul purtării de grijă a lui Dumnezeu? 2. Ce rol jucăm noi în a deveni roditori?

Promisiunea unui copil, la o asemenea vârstă, trebuie să fi fost aproape incredibilă pentru Avraam şi Sara, dar în urmărirea scopurilor sale, Dumnezeu, în acord cu caracterul Său, se anunţă sub un nou nume. „Eu sunt” spune El, „Dumnezeul Atotputernic” – „El-Shadai”. Sensul cuvântului Ebraic este nesigur, dar titlul pare să însemne, „Dumnezeu Muntele”, comunicând gândul puterii Sale în contrast cu fragilitatea umană.
Noi deja am arătat că deseori în Vechiul Testament, Dumnezeu introduce un stadiu semnificativ de dezvoltare din viaţa poporului Său prin revelarea de Sine sub un nou nume. Şi încă ceva, numele s-a potrivit exact la situaţie. La construirea universului material, Dumnezeu s-a anunţat pe Sine ca Elohim, Cel care posedă toate puterile Divine. Atunci când a suflat din propria viaţă în trupul omului, El se revelează pe Sine ca Dumnezeul personal care este credincios – Iehova Elohim. Acum, când destinul poporului Său, copii lui Israel, este în joc, Dumnezeu intră, atinge sistemul reproductiv al trupului Sarei aşa încât ea este în stare să aibă un copil şi, în acelaşi timp, se anunţă pe sine ca marele El Shaddai – marele fortificator şi alimentator la poporului Său.

O Dumnezeule, cât de asigurator este să realizez că dificultăţile sunt uşa prin care Tu împarţi din propriile Tale surse interioare poporului Tău. Tu asiguri cu o bogăţie atât de nemăsurabilă toate necesităţile umane. Pentru aceasta eu sunt cu adevărat recunoscător. Amin.

11A
„Dumnezeu Deplinul”
Psalmul 145:1-16
„Îţi deschizi mâna şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă.“ (Psalmi 145:16)
Acum vedem că dificultăţile şi prolemele, pentru un Dumnezeu care este infinit şi iubitor, slujesc numai pentru a scoate în relief o caracteristică care, mai înainte ascunsă şi necunoscută, Lui îi place să o reveleze. Când a fost confruntat cu neputinţa fizică a Sarei de a avea copii, Dumnezeu intră, poartă de grijă de situaţie, insuflă o nouă vitalitate în întreaga ei fiinţă şi, în acelaşi timp, foloseşte oportunitatea de a se revela pe Sine sub un nou nume – El Shadai (Geneza 17:1).

STUDIU SUPLIMENTAR Psalmul 104:21-28; Psalmul 107:1-9 1. Cum putem noi să fim satisfăcuţi? 2. Există condiţii pentru provizia lui Dumnezeu?

Interpretarea tradiţională a numelui Evreiesc El-Shadai este aceasta; „Dumnezeu care este suficient” sau ”Dumnezeu care este destul”. Ce minunat cuvânt-imagine care prezintă resursele infinite ale unui Dumnezeu Atotputernic. Există multe lucruri în lumea aceasta despre care oameni gândesc că nu le au din destul. Unele naţiuni, de exemplu, pretind că ele nu au destui bani, petrol, resurse minerale şi putere. Şi în general se presupune că numai dacă este posibil să avem suficient dintr-un lucru care îl ducem lipsă, numai atunci satisfacţia va fi rezultatul imediat. Cu toate acestea. aceea presupunere este una falsă. Problema nu este atât de mult că oamenii nu au destul din aceste lucruri, ci mai degrabă că lucrurile însele nu sunt destule. Există un singur mod în care inima umană să aibă destul. Dr. Henry Van Dyke a exprimat adevărul în felul următor: „Nu există absolut nici un lucru fără de care omul să nu se poată descurca – cu excepţia lui Dumnezeu”.
Probabil în acest moment tu eşti prins într-o situaţie care după părerea şi scopul tuturor oamenilor pare fără nădejde. Nu ştii unde să fugi. Cu toate că s-ar putea să nu realizezi aceasta, dificultăţile şi problemele sunt fundalul pe care Dumnezeu pictează, în culori vibrante şi iluminatoare, frumuseţea griji şi dragostei Sale infinite.

O Dumnezeu, Tatăl meu, mă aplec în adorare acum când Tu îmi vorbeşti despre nevoile noastre astăzi. Iartă-mă că nu totdeauna am recunoscut că resursele Tale atât de infinite depăşesc toate cerinţele mele. Amin.

12A
„Cât de mare este Dumnezeul nostru”
Isaia 40:18-31
„Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel Veşnic, Domnul, a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă.“ (Isaia 40:28)
Ieri am spus că traducerea tradiţională a numelui El Shaddai este ”Dumnezeu Deplinul”. Nu este o asigurare pozitivă faptul de a cunoaşte că suficienţa Dumnezeului etern este nemăsurabil superioară oricărei cereri pe care noi i-am puteau face? Într-o eră în care lumea trebuie să ia în considerare posibilitatea terminării multora din resursele sale naturale, noi avem mângâierea de a fi în stare să ne fixăm privirea asupra lui Dumnezeu care a creat şi plănuit universul – Dumnezeul care este Destul.

STUDIU SUPLIMENTAR Psalmul 34:1-7; Psalmul 123:1-4; Daniel 4:28-37 1. În mod mai exact, cum ne uităm al Dumnezeu? 2. Când a fost regele restaurat?

Soluţia lui Isaia pentru deznădejdea şi disperarea lui Israel, în pasajul pe care l-am citit astăzi, a fost să le atragă atenţia la tăria şi puterea Dumnezeului veşnic. El a făcut ceea ce un bun doctor ar face atunci când intră într-un salon unde perdelele sunt trase şi geamurile închise – el trage perdelele, deschide geamurile şi permite ca soarele să pătrundă în interior. Dacă am putea doar învăţa să ne punem toate problemele în faţa nemărginirii şi măreţiei unui Dumnezeu Atotputernic. Ascultă din nou aceste cuvinte pline de mângâiere: „Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel Veşnic, Domnul, a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă.“ (Isaia 40:28).
Dr. Luccock, un scriitor care a fost foarte preocupat de traficul în creştere pe drumuri, a spus odată, „Dacă mor pe stradă, puteţi pune pe piatra mea funerară, „A murit pentru că s-a uitat în direcţia greşită””. Viaţa este nevoită să te lovească dacă te uiţi la pământ în loc să te uiţi la cer. Mulţi dintre noi mor din punct de vedere spiritual pentru că ne uităm în direcţia greşită. Ne uităm la ruinele pământului în loc să ne uităm la resursele cerului. Noi vedem ceaţa în locul gloriei. Privirea noastră trebuie să fie focalizată în mod continu asupra lui Dumnezeu – Dumnezeu, marele El Shaddai, Dumnezeu Deplinul.

O Dumnezeu Tatăl meu, ajută-mă să nu mai depinde de creaturile Tale, ci numai de Tine, Creatorul. Numai Tu singur ai răspunsurile care cu adevărat rezolvă problemele şi nu mă lasă baltă. Şi pentru aceasta sunt adânc recunoscător. Amin.

13A
”El – posibil”
Geneza 17:15-22
„Dumnezeu a zis lui Avraam: „Să nu mai chemi Sarai pe nevasta ta, Sarai; ci numele ei să fie Sara.“ (Geneza 17:15)
Acum şi din nou, într-o lume care se desface din cusături, trebuie să ne oprim din cea ce facem şi să ne uităm la resursele care sunt la dispoziţia noastră. Aceasta este ceea ce am încercat să descoperim în ultimele câteva zile. Ne-am aţintit privire asupra lui El Shaddai – Dumnezeul Deplin – şi am văzut că El este sigura fiinţă din univers care are resursele şi puterea de a ne satisface fiecare nevoie a noastră.

Şi noi trebuie să ne păstrăm privirile aţintite în mod continu fix asupra Lui, pentru că dacă ne aţintim privirile prea mult asupra problemelor devenim obsedaţi de ele; ele ne vor domina şi nu va dura mult până când vom deveni o problemă pentru noi înşine şi pentru alţii. După ce Dumnezeu i-a promis lui Avraam că el va fi „tatăl multor neamuri” (v. 4), Avram şi Sara luând în considerare limitările lor fizice au găsit, ca incredibilă, ideea de a fi tată şi mamă. Dar vârsta lor nu a fost un obstacol pentru Dumnezeu care este Cel care hrăneşte şi împuterniceşte poporul Său şi ceea ce El a promis, El va împlini. Lucrul interesant din povestea lui Avram şi Sara este acela că în acest punct nu numai că Dumnezeu şi-a schimbat numele, ci El a schimbat şi numele lui Avram şi Sara. Numele lui Avram a devenit Avraam şi cel al Sarei a devenit Sarah. Care era de fapt diferenţa? Aceasta: Dumnezeu a pus o inspiraţie în numele lor – sunetul „h”. Cel Atotputernic a insuflat suflarea s-a supranaturală în ei şi pentru a arăta aceasta, El a adăugat o inspiraţie la numele lor. Litera „h” nu poate fi pronunţată fără a folosit respiraţia.. Încearcă şi vei vedea.

STUDIU SUPLIMENTAR Isaia 62:1-4; Fapte 7:59- 8:1; Fapte 11:25-26; Fapte 13:9 1. Care este modul în care un nou nume înseamnă o viaţă nouă? 2. Care este noul nostru nume şi cum inspiră acesta credinţă?

Marele El Shaddai este totdeauna gata să insufle în situaţiile şi circumstanţele în care se cere o minune. Atunci când El face aceasta, atunci cuvântul imposibil devine El-posibil. Ceea ce nu este posibil pentru noi este într-adevăr în mod glorios posibil pentru El.

Dumnezeule plin de har şi Tată ceresc, insuflă astăzi în mine aşa încât în loc să fiu slab, eu să fiu tare; în loc să fiu fără credinţă, să cred, în loc să fiu nesigur, să fiu încrezător; în loc să fiu un slujitor, să fiu un fiu. În numele lui Isus îţi cer. Amin.

Descoperit cu numele – IEHOVA ELOHIM

6A

IEHOVAH ELOHIM

Involuţie – nu evoluţie

Geneza 2:1-7

„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.“ (Geneza 2:7)

STUDIU SUPLIMENTAR Psalmul 103:8-18; Psalmul 104:10-18. 1. Ce îşi aduce Domnul aminte? 2. Cum se implică Dumnezeu pe Sine în Creaţie?

În măsura în care ne mişcăm de la relatarea creaţiei materiale înregistrată în Geneza 1 înspre povestea mai în detaliu a creaţiei omului din Geneza 2 are loc o dezvoltare interesantă. Găsim, aşa cum am citit în textul de astăzi, că atunci când Creatorul (Elohim) se apleacă să ia praful creaţiei Sale şi să facă din acesta un om viu care respiră, El se prezintă pe Sine cu un nou nume – Domnul Dumnezeu sau Evreiescul, Iehovah Elohim.

În aceste studii vom descoperi că deseori, atunci când Dumnezeu introduce o mare schimbare în istorie sau răspunde unei nevoi a poporului Său, Israeliţii, El se anunţă sub un nou nume. Aici numele său personal este adăugat la numele solemn şi măreţ a lui Elohim, atunci când vrea să nuanţeze titlul său solemn şi să se prezinte nu numai ca un Dumnezeu care poate clădi munţii şi să creeze mările întinse, ci şi Unul care este destul de tandru şi destul de iubitor pentru a intra într-o relaţie personală cu creaţia Sa umană.

În New International Version, cuvântul Ebraic Iehovah (tradus şi ca „Yahweh”) este tradus „DOMNUL” cu prima literă de tipar mare şi celelalte litere de tipar mici pentru a-l distinge de un alt cuvânt Evreiesc, „Adonai”, tradus şi el cu „Domnul”. Numele „Iehova” înseamnă „a fi prezent în mod activ” şi conţine gândul credincioşiei şi neschimbabilităţii. Nu este semnificativ faptul că atunci când pentru prima dată Dumnezeu este văzut în calitatea Sa de Creator al fiinţelor umane, El este văzut ca un Dumnezeu care este credincios şi care îşi ţine promisiunile? Atunci când Dumnezeu se prezintă pe Sine cu numele Său personal, El face mai mult decât să-şi extindă titlurile Sale; El de asemenea a descoperit lumii întregi dorinţa Sa adâncă de a crea fiinţe care pot şi vor răspunde la dragostea Sa. Aceasta nu este evoluţie, ci involuţie – Dumnezeu implicându-se pe Sine în creaţia Sa într-un mod personal distinct.

O Tată, sunt atât de recunoscător pentru această imagine a unui Dumnezeu care se pleacă până în punctul cel mai de jos al creaţiei – ţărâna – pentru ca eu să mă pot ridica până la ceea mai înaltă intenţie din univers şi să am o relaţie cu Divinitatea. Amin.

7A

Mit – sau realitate?

Geneza 2:8-17

„Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise.“ (Geneza 2:8)

Astăzi vom explora o problemă care este controversată şi creează necazuri multor oameni în aceste zile: Este omul produsul unui act distinct al creaţiei divine sau este el rezultatul unui proces evolutiv?

STUDIU SUPLIMENTAR Romani 1:18-32; Evrei 11:1-3 1. Care ar putea fi rezultatul gândirii că Biblia este un mit? 2. Cum sunt legate credinţa şi înţelegerea?

În ceea ce mă priveşte pe mine, eu cred relatarea din Geneza ca fiind adevărată – că omul a fost creat, nu printr-un proces evolutiv, ci printr-un act divin. Deşi, sun conştient că mulţi creştini sugerează că relatarea care o avem în Geneza este îmbrăcată într-un limbaj al mitului. Nu a existat nici un Adam şi Eva literar, spun ei; povestea creaţiei lor este într-un fel ca şi mitul lui Moş Crăciun. Toţi cei maturi ştiu că nu există Moş Crăciun, dar ideile asociate cu el – voioşie, răsplată pentru comportamentul bun şi spiritul de bunătatea universală – sunt valide. Noi trebuie să tratăm capitolele de deschidere din Geneza în acelaşi fel, pretind ei.

Această abordare, după opinia mea, violează integritatea Cărţii Geneza pentru că trebuie să ne punem întrebarea: Unde se termină mitul şi începe istoria? Dacă Adam şi Eva sunt mit atunci, probabil, aşa este şi povestea lui Cain şi Abel. Şi apoi cum este cu Noe şi cu Potopul? Poate şi acela este un mit. Devine imposibil să tragi o linie de demarcaţie între mit şi realitate. Mai mult, întregul proces poate fi dus în Noul Testament. Este naşterea din fecioară un mit? Şi minunile? Şi învierea?

Isus a acceptat realitatea creaţiei lui Adam şi Eva (Matei 19:4) şi la fel fac şi eu. Dacă evoluţia (şi nu o creaţie specifică) asigură o explicaţie pentru originea omului, atunci nu a existat nici o cădere. Şi dacă nu există nici o cădere, nu este nevoie de nici o mântuire sau răscumpărare. Sunt în discuţie aici probleme fundamentale. Hai să punem întregul nostru accent pe Scripturi şi să ne supunem intelectele noastre autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu.

O Dumnezeule, ţine-mă neclintit în tulburările gândirii prezente şi dă-mi certitudinea credinţei care susţine atât inima mea cât şi intelectul meu. În numele lui Isus îţi cer aceasta. Amin.

8A

„Alege viaţa”

Deuteronom 30:15-20

„Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta,“ (Deuteronomul 30:19)

STUDIU SUPLIMENTAR Iosua 24:14-24 Ioan 6:66-69 1. Ce alegere a prezentat Iosua? 2. De ce Petru a votat în felul acela?

Indiferent că suntem sau nu conştienţi, problemele vieţii sunt înaintea noastră. Noi trebuie să votăm pentru sau împotriva unei păreri despre viaţă care are valoare, scop sau ţintă. Dacă votăm că universul nu are nici un sens şi că nu există un scop distinct care să funcţioneze în povestea creaţiei omului, atunci noi votăm că propriile noastre vieţi nu au nici un scop şi nici un sens. Aşa cum am spus ieri, sunt în discuţie, aici, probleme fundamentale. Ni se spune de către psihologi (şi acesta este un adevăr coroborat de întreaga viaţă) că atunci când viaţa nu are un sens şi scop distinct atunci ea se frânge în bucăţi. „Fără un scop puternic care să controleze”, spune un faimos psiholog, „personalitatea se dezintegrează prin propriile ei ciocniri interioare – nu există scop, nu există personalitate”.

Un tânăr student la universitate, într-o biserică pe care am păstorit-o, mi-a vorbit odată, până la ore târzii înspre dimineaţă, despre ceea ce el descria ca „criza credinţei” sale. El mi-a spus că după ce a auzit o prelegere la universitate despre originea vieţii, el nu a mai putu crede într-o interpretare literară a evenimentelor înregistrate în cartea Geneza. Când l-am întrebat cum i-a afectat aceasta părerea sa despre viaţă, el mi-a răspuns, „Bine, trebuie să mărturisesc că lucrurile pe care le-am învăţat aici la biserică nu mai par la fel de importante precum erau”. Doi ani mai târziu, acel student mi-a telefonat la miezul nopţii pentru a-mi spune că el este pe punctul de a se sinucide. Sunt mulţumitor că el s-a abţinut de la a face aceasta şi, mai târziu, a venit pentru a-şi înnoi credinţa sa în Hristos.

Desigur, nu toţi reacţionează într-un fel similar la teoriile şi filozofiile prezentate în locurile lor de educaţie. Unii ascultă, evaluează şi respectă sinceritatea celor care îi învaţă, dar când sunt chemaţi să voteze – ei votează pentru viaţă.

O Dumnezeule, Tatăl meu, votul este pentru viaţă. Eu aleg viaţa cu Tine ca Creator şi Planificator al ei şi Cuvântul Tău, Biblia, ca expunerea sa adevărată. Amin.

9A

De ce am fost eu creat?

Psalmul 8:1-9

„îmi zic: Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?“ (Psalmi 8:4)

Vedem că viaţa funcţionează numai într-un singur fel – în felul lui Dumnezeu. Următoarea afirmaţie făcută cu secole în urmă de Augustin din Hipo este deseori repetată pentru că ea este deseori confirmată: „Tu ne-ai făcut pentru Tine Însuţi, şi inimile noastre nu-şi găsesc liniştea până nu-şi găsesc liniştea în Tine”. Fie ca acest adevăr să fie imprimat în minţile noastre. Fie ca aceasta să ne scape de a ne preocupa de trivialitatea şi înclinaţia de a ocoli problemele şi să ne lege de preocuparea cu a ţine pe Dumnezeu şi Cuvântul Său neclintit în centru inimilor noastre.

STUDIU SUPLIMENTAR 1Corinteni 1:9; Efeseni 5:25-33; Coloseni 1:24-27. 1. Care este chemarea noastră cerească? 2. Ce taină a revelat Pavel în legătură cu creaţia?

Deşi suntem numai de nouă zile în tema noastră, este momentul să ajungem la o concluzie stabilă: scopul final din dosul creaţiei noastre este acela ca noi să putem descoperi şi să trăim în Dumnezeu. Dumnezeu nu este numai Elohim, Creatorul solemn şi măreţ, ci El este Iehova Elohim – Dumnezeul personal care a găsit de cuviinţă să insufle viaţa Sa în umanitate şi şi-a întins braţul pentru a-i oferi o relaţie plină de dragoste.

O întrebare care mi s-a pus deseori, atunci când eram implicat în consiliere, este aceasta: „De ce am fost eu creat?” Aceasta este o întrebare care prinde minţile multor oameni. Răspunsul meu la o asemenea întrebare, de obicei, urmăreşte următoarele gânduri: „De ce un părinte creează copii? Deşi procreerea este rezultatul unui act fizic, în cele mai înalte sfere ale calităţii de părinţi ea este rezultatul unui impuls spre dragoste – impulsul care doreşte un obiect căruia dragostea şi caracterul să-i poată fi date. Este calitatea de părinte diferită de Dumnezeu? Ar fi putut Dumnezeu, dragoste fiind, să fi făcut orice altceva decât să creeze obiecte ale acelei dragoste. Şi, odată ce ne-a creat pe noi, nu se va da El pe El Însuşi nouă? Dacă nu, atunci întregul gând şi scop al creaţiei este minimalizat. Ca Elohim, Dumnezeu este un Creator puternic, dar ca Iehova Elohim, El este şi Domnul tandru şi plin de dragoste.

O Tată, cât este de încântător să ni se aducă aminte de scopul divin din dosul creaţiei. Tu m-ai făcut pentru ca să te cunosc pe Tine şi să trăiesc cu Tine. Eu îţi voi fi recunoscător toată eternitatea.

Descoperit cu numele – ELOHIM

1A

INTRODUCERE

O dorinţă care se adânceşte

Ioan 17:1-10

„Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.“ (Ioan 17:3)

STUDIU SUPLIMENTAR Deuteronom 4:29; Ioan 14:6-11 1. Ce tip de persoană găseşte Dumnezeu? 2. Cum îl putem noi cunoaşte pe Dumnezeu?

În această vreme, în care suntem înconjuraţi de întuneric spiritual, există totuşi câteva semne încurajatoare. Unul dintre ele este acela că în inimile creştinilor de peste tot există o dorinţă care se adânceşte tot mai mult de a-l cunoaşte mai mult pe Dumnezeu. Un om mi-a scris odată şi mi-a spus, „Ceva în interiorul meu tânjeşte să cunoască mai multe despre Creatorul meu. Poţi să-mi araţi cum poate fi satisfăcută această foame?” Există, cred eu, mulţimi de oameni care împărtăşesc simţământul bărbatului şi acesta este motivul pentru care, cu ajutorul lui Dumnezeu, intenţionez, în următoarele două luni, să provoc gândirea ta la o serie de studii destinate să-ţi crească cunoaşterea de Dumnezeu prin înţelegerea diferitelor Lui nume.

A-l cunoaşte pe Dumnezeu este cel mai mare scop pe care o persoană îl poate avea. Dacă păcatul nu ar fi intrat în lume, atunci bărbaţii şi femeile s-ar fi devotat pe ei înşişi cunoaşterii de Dumnezeu pentru totdeauna. Lipsa de cunoaştere, spune Biblia, este motivul pentru care poporul lui Dumnezeu piere (Osea 4:6). Deci trebuie imediat ridicată întrebarea: Cum am putea noi ajunge să îl cunoaştem pe Dumnezeu mult mai complet? Noi îl putem cunoaşte pe Dumnezeu numai prin mijloacele prin care El alege să se reveleze pe Sine, care sunt: creaţia materială, Scripturile şi prin Fiul Său, Domnul Isus Hristos.

Scopul acestor serii de studii este acel de a-L descoperi pe Dumnezeu mult mai complet prin diferitele nume folosite în Scriptură. Un nume, atunci când este folosit în Biblie, nu este numai o simplă desemnare, el este o definiţie. Numele lui Dumnezeu revelează caracteristicile Sale şi reflectarea asupra lor ar trebui să aibă influenţă asupra propriilor noastre vieţi şi caractere. În timp ce medităm asupra măreţei lui Dumnezeu, a harului Său şi a dragostei Sale, fiecare problemă pe care noi o avem cade la locul potrivit. Din experienţă vă pot spune că problemele majore devin mult mai puţin semnificative atunci când sunt măsurate cu măreţia şi omnipotenţa lui Dumnezeu.

Tată plin de har, deja eu simt că, în următoarele două luni, foamea mea după Tine va fi satisfăcută. Dar nu satisfăcută deplin, pentru că a te cunoaşte pe Tine înseamnă că eu sunt satisfăcut cu o satisfacţie nesatisfăcătoare. Amin.

2A

ELOHIM

Sprijin cosmic

Geneza 1:1-13

„La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.“ (Geneza 1:1)

STUDIU SUPLIMENTAR Geneza 1:26-31; Psalmul 148:1-14. 1. De ce a creat Dumnezeu umanitatea? 2. Cum ar trebui noi să răspundem Creatorului?

Ieri am spus că una dintre cele mai încântătoare descoperiri pe care le putem face în studiul nostru în Biblie este aceea de a vedea modul în care Dumnezeu se revelează pe Sine prin diferitele sale nume. Vechiul Testament, scris în original în Ebraică şi Aramaică – limbile Evreilor – conţine înţelesuri care uneori sunt pierdute prin traducere şi lucrul acesta este adevărat şi în legătură cu diferitele nume ale lui Dumnezeu. Cu toate acestea, atunci când ne uităm la acele nume în detaliu şi le folosim ca lentile pentru a examina natura şi caracterul lui Dumnezeu, putem găsi atâta măreţie şi putere încât a pierde acest exerciţiu ar cu adevărat foarte trist.

Deci, hai, chiar acum, să ne concentrăm gândurile asupra primului nume Evreiesc pentru Dumnezeu, pe care îl găsim în Biblie. El apare în versetul de deschidere a cărţii Geneza: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”. Numele pentru Dumnezeu, de aici, este „Elohim” şi arată spre Cel care posedă toate puterile divine. Cum ar fi fost dacă Biblia nu ar fi început cu o imagine a unui Creator Atotputernic? Cum ar fi fost dacă, în loc, am citi aşa: „La început cerurile şi pământul au apărut împreună prin propriul lor acord”? Acest gând răcoritor ar fi pus o mână rece peste nădejdile şi încercările noastre şi ne-ar fi dat ceea ce un om vrednic şi serios odată a descris ca „un sentiment de singurătate cosmică”.

Dacă nu există nici un Creator în dosul universului, atunci eu nu pot fi sigur că viaţa mea are vreun sprijin cosmic, eu nu ştiu dacă lucrez cu ceva semnificativ sau pur şi simplu lucrez singur şi fără sens fără ca nimeni să-mi sprijine lucrul meu sau nici cel puţin să nu îi pese. Viaţa nu poate fi cu sens numai dacă are resurse pline de sens. Dacă nu există un Creator, atunci viaţa, într-adevăr, este fără sens. Cu toate acestea, dacă există un Creator, atunci întreaga viaţă se îmbracă într-un sens nou şi minunat.

O Dumnezeule, eu văd că atunci când te pierd pe Tine, atunci totul este pierdut. Nu am nici o bază pentru viaţa mea, nici un sens, nici un scop. Pur şi simplu lumea nu are sens fără Tine. Amin.

3A

„Dumnezeu este în cerul Său…”

Iov 23:1-17

„Oh! Dacă aş şti unde să-L găsesc, dacă aş putea să ajung până la scaunul Lui de domnie,“ (Iov 23:3)

Ieri am făcut comentariul că „viaţa nu poate fi cu sens numai dacă are resurse pline de sens”. Dacă Dumnezeu nu este punctul nostru de pornire, atunci creaţia nu are un cadru de referinţă potrivit; nu avem nici o stea după care să ne cârmuim corabia şi, neavând nici o stea, nu putem ajunge în port. Când Dumnezeu nu este plasat în mod stabil în centrul universului – locul cuvenit Lui – noi pierdem sensul vieţii.

STUDIU SUPLIMENTAR Geneza 28:10-17; Psalmul 146:5-10. 1. Ce a descoperit Iacov? 2. Ce a afirmat Psalmistul?

Dacă nu există nici un Dumnezeu care să dea sens vieţii şi existenţei pământeşti, atunci ajungem la condiţia descrisă de profesor E. Hocking, un filozof de la Harvard, care crede că omul ajunge să fie frustrat, pentru că descoperă că are nevoie să fie complectat de ceva dincolo de el însuşi. Acesta este verdictul său: „Dacă nu există nici un Dumnezeu care să dea valoare şi sens vieţii, atunci fiinţele umane sunt baloane de săpun animate care se ridică pe suprafaţa cosmică, scânteiază în lumina soarelui într-un spaţiu scurt şi apoi explodează, lăsând în urmă, pe suprafaţa lucrurilor, o pată umedă urâtă”. O altă persoană a rezumat subiectul în felul următor: „Dacă nu există Dumnezeu, trecem prin zile împovărătoare care nu au nici un înţeles şi nici un sfârşit”.

Cei care ignoră faptul că universul a început printr-un act creativ a unui Dumnezeu iubitor sunt lăsaţi cu acel „sentiment al singurătăţii cosmice” la care am făcut referire ieri. Şi cei care îl înlătură total pe Dumnezeu sunt într-o situaţie chiar mai rea pentru că ei nu au nici o nădejde de a ajunge vreodată la o înţelegere cu vastul univers. Aşa cum am spus mai înainte, un ateu a fost descris ca „cineva care nu are nici un mijloc invizibil de susţinere”. Numai măsura în care lui Dumnezeu i se acordă locul central în universul Său, poate fi biruit sentimentul de singurătate cosmică pentru că, împrumutând un vers de la poetul Robert Browning, atunci când „Dumnezeu este în cerul Său, atunci totul este în ordine cu lumea.”

O Dumnezeule, văd că atunci când oamenii te pierd pe Tine, atunci viaţa îşi pierde muzica ei. Eu sunt atât de bucuros că deja te cunosc pe Tine şi tânjesc să te cunosc mult mai deplin. Te rog ajută-mă în căutarea mea. De dragul lui Isus. Amin.

4A

„Eu aş vrea ca Dumnezeu să fie înapoi”

Filipeni 3:1-4

„Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui;“ (Filipeni 3:10)

Astăzi continuăm să medităm asupra gândului că Dumnezeu este pentru prima dată văzut în Scriptură în calitatea Sa de Creator al universului. Faptul că Biblia se deschide în acest fel ne învaţă că fără un Creator universul nu are nici un cadru de referinţă potrivit şi îi lipseşte un înţeles cosmic.

STUDIU SUPLIMENTAR Fapte 17:22-31; Efeseni 1:15-23 1. Cum ne putem noi picta cerul nostru spiritual în mod corect? 2. De ce Pavel s-a rugat pentru Creştini să îl cunoască pe Isus?

Sir Winston Churchil, care a fost şi în cuvinte la fel de priceput ca şi în pana sa de artist, a zis, „Ori de câte ori mă aşez să pictez o scenă din natură, eu mai întâi încerc să aşez în mod corect cerul, pentru că atunci când am aşezat cerul în mod corect atunci eu ştiu că imaginea se va aşeza în mod corect”. Din ceea ce am văzut că s-a spus în ultimele câteva zile, deja noi ar trebui să fim conştienţi că dacă ne pierdem cerul, atunci curând noi ne pierdem şi pământul. Cu toate acestea, odată ce l-am pus pe Dumnezeu acolo unde îi este locul – în centrul cosmosului pe care El l-a creat – atunci „cerul este la loc” şi totul cade la locul lui.

Un lucrător de pe Coasta de vest a Americii, care în mod trist şi-a supus credinţa sa creştină teoriei că „Dumnezeu este mort”, cu câţiva ani în urmă, a spus într-un interviu dat unui reporter de televiziune, „Viaţa este dură şi conţine puţin sens sau înţeles… cerurile sunt ca bronzul… uneori eu aş vrea ca Dumnezeu să fie înapoi”. Acest om înşelat, suferea de ceva care era numit „paralizia analizei” – el încearcă să trăiască pe o negaţie şi lucrul acesta pur şi simplu nu se poate face. Cazul Său poate fi asemănat cu acela unui om care umblă pe o masă în fiecare zi, aruncă o privire spre mâncare şi apoi se întoarce înapoi cu dispreţ. El poate trăi cu această atitudine de dispreţ pentru o vreme – dar numai pentru o vreme. În final loviturile dureroase ale foamei şi slăbiciunea pe care el o simte îi va spune, chiar dacă el va refuza să vorbească, că trupul său a fost făcut pentru mâncare şi că a refuza să accepte acest adevăr are ca rezultat moartea sigură.

Tată Cresc, concluzia este inevitabilă – fără Tine, cerul meu este în mod continu acoperit. Fie ca astăzi norii să fie alungaţi şi eu să pot vedea – să pot vedea cu adevărat. În numele lui Isus. Amin.

5A

„Căutarea după mine”

Iov 22:12-30

„Vină smerirea, tu te vei ruga pentru ridicarea ta: Dumnezeu ajută pe cel cu ochii plecaţi.“ (Iov 22:29)

STUDIU SUPLIMENTAR Luca 11:11-24; Luca 19:1-10 1. Cum îl căutăm noi pe Dumnezeu? 2. Cum ne caută Dumnezeu pe noi?

Până acum ar trebui să fie clar pentru fiecare din noi că motivul pentru care Dumnezeu se revelează pe Sine nouă, în paginile de deschidere a Bibliei, în calitate de Creator al universului este acela că El vrea ca noi să avem un cadru puternic de referinţă în care să ne construim credinţele. Fără cunoaşterea că universul a venit în fiinţă prin mâna Sa, viaţa nu are nici înţeles, nici scop. Dacă Dumnezeu dispare atunci tot ceea ce este de valoare dispare împreună cu El – toate lucrurile sunt lipsite de permanenţă, stabilitate şi realitate.

Cu secole în urmă, profetul Isaia a rezumat întregul subiect în aceste cuvinte: „În ziua aceea, zice Domnul oştirilor, drugul acela împlântat într-un loc tare va fi scos, va fi tăiat, şi va cădea, şi povara care era pe el va fi nimicită, căci Domnul a vorbit.”“ (Isaia 22:25). Atunci când cârligul filozofiei materialiste, în care aproape toate lucrurile sunt agăţate în această generaţie, este smuls de calamitatea economică – o posibilitate care provoacă multă frică acum – atunci nădejdile, planurile şi încrederea noastră dispar împreună cu el. Această generaţie îşi agaţă nădejdile într-un cârlig greşit – materialismul. Acel cârlig ar trebui să fie Dumnezeu, pentru că atunci când El ţine totul, în mijlocul tensiunii lucrurilor, totul se ţine.

Aici, în secolul XXI, suntem în poziţia de a fi ceea ce Sorokin numeşte o „societate a senzaţiei”. Ea este o societate care s-a consumat pe sine cu realităţile vieţii. Era noastră devine una ruinată din punct de vedere moral, spiritual şi financiar. Atunci când decidem să adoptăm un nou centru – Dumnezeu – atunci viaţa pentru noi va avea un înţeles nou şi un scop nou. Unul care a fost cândva agnostic şi care a trecut de la agnosticism la credinţa în Hristos, a spus următoarele: „Am ajuns la concluzia că universul nu avea nici un sens fără Dumnezeu. M-am decis să-L caut pe El şi am descoperit că El mă căuta pe Mine”.

O Dumnezeule, acum eu văd în mod clar cadrul în care eu trebuie să câştig sau să pierd bătălia vieţii. Ajută-mă să-Ţi dau locul corect în centrul universului meu. Apoi – şi numai apoi – viaţa va avea sens. Amin.

Desavarsit in Hristos – Coloseni cap. 3

7 Aprilie 2008

Capitolul 3

Preocuparea noastră principală

Coloseni 3:1

„Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu.“ (Coloseni 3:1)

Scrisoarea lui Pavel către Coloseni se împarte aproape în două, prima jumătate fiind doctrinară şi a doua practică. Scopul lui Pavel în această scrisoare, aşa cum am văzut în mod repetat, este acela de a arăta că Hristos este pre-eminent – că El este primul şi pe primul loc în toate lucrurile – şi că viaţa fiecărui creştin ar trebui să reflecte acest adevăr. Eugene Peterson parafrazează cuvintele lui Pavel în felul următor: „Deci dacă eşti serios în ceea ce priveşte trăirea acestei noi vieţi înviată cu Hristos, acţionează ca atare. Urmăreşte lucrurile peste care Hristos dirijează”. Pentru că noi suntem înrădăcinaţi în El, vii în El, ascunşi în El şi desăvârşiţi în El, noi trebuie să trăim pentru El.

Trăirea pentru Hristos este tema pe care Pavel o dezvoltă acum când începe acest al treilea capitol şi el discută în termenii relaţiilor. Mai întâi, relaţia noastră cu Hristos, a doua, relaţia cu biserica locală, a treia, relaţia cu familia, a patra, relaţia cu propria noastră muncă zilnică şi a cincea, relaţia cu necredincioşii. S-a spus că „Preocuparea centrală a fiecărui creştin este aceea de a menţine relaţia sa cu Hristos”. Dacă această relaţie nu este păstrată intactă, atunci este imposibil ca alte relaţii să aibă succes.

Învăţătura de a-şi lega inima de lucrurile de sus, unde stă Hristos, este bazată pe faptul că noi am fost înviaţi împreună cu El. Gândeşte-te ce înseamnă aceasta: nouă ni s-a asigurat o relaţie cu Hristos, care este la dreapta lui Dumnezeu. Şi noi ar trebui să urmărim această relaţie rămânând credincioşi lui Hristos, care este centrul şi sursa întregii noastre bucurii. Un creştin este cineva care, într-un sens, locuieşte în două locuri de odată; în rezidenţa pământească şi în Hristos. Întrebarea pe care ar trebui s-o punem este aceasta: Unde ne simţim noi cel mai mult acasă?

8 Aprilie 2008

Acasă în locurile cereşti

Coloseni 2:2-3

„Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.“ (Coloseni 3:3)

Relaţia noastră cu Hristos modelează toate celelalte relaţii – relaţiile noastre cu prietenii şi cunoştinţe, relaţiile noastre de muncă, căsătoria noastră, totul. Este atât de important să prindem acest adevăr încât Pavel îşi continuă tema şi în al doilea verset. Nu treceţi prin viaţă uitându-vă în jos sau uitându-vă numai la lucrurile din faţa voastră, spune el. „Uitaţi-vă în sus şi fiţi atenţi la ceea ce se întâmplă în jurul lui Hristos – acela este locul unde are loc acţiunea. Vedeţi lucrurile din perspectiva Lui” (Eugene Petersen, The Messager).

Spre deosebire de alte lumi religioase, credinţa creştină nu are nici un centru geografic. Iudaismul se focalizează asupra Ierusalimului şi Islamul asupra Meccăi. Cu toate acestea, credinţa creştină se focalizează asupra cerului, unde Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu. Fără a fi „din altă lume” şi fără a ne ignora responsabilităţile aici pe pământ, căutăm lucrurile care sunt dincolo de pământ. Noi am murit în Hristos şi acum ne bucurăm de o nouă viaţă – o viaţă care este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. De ce „ascunsă”? Unirea care există între Hristos şi poporul Său este ascunsă de ochii bărbaţilor şi a femeilor din lumea aceasta. Cu toate că ei ne văd îndeplinindu-ne îndatoririle, ei nu sunt conştienţi că puterea prin care noi trăim şi puterea prin care ne punem în practică credinţa sunt extrase din Dumnezeu. Dar credincioşii pot doar să treacă prin viaţa aceasta în timp ce în mod zilnic privesc în sus prin rugăciune şi fac disponibile pentru ei chiar resursele care sunt ascunse cu Hristos în Dumnezeu.

Un bătrân înţelept a fost întrebat odată de un alt credincios, „Unde trăieşti?” Cu o tragere din ochi el a dat cartea sa de vizită celui care întreba şi a spus, „Acesta este locul unde este rezidenţa mea, dar dacă cu adevărat vrei să ştii unde trăiesc – Eu trăiesc în Hristos”.

9 Aprilie 2008

Ce zi va fi aceea!

Coloseni 3:4

„Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.“ (Coloseni 3:4)

Gândul pe care l-a dezvoltat Pavel în primul verset al acestui capitol este acum complectat. Va răsări ziua în care Hristos, căruia noi ne închinăm deşi nu îl vedem, va fi revelat lumii în toată gloria Sa. Dacă ar fi să parafrazăm versetul, el ar suna cam aşa: „Când Hristos, adevărata voastră viaţă, se va arăta din nou în lume, în mod fizic şi vizibil, voi, care sunteţi poporul Său, veţi fi la fel de glorioşi precum este El”. Ce zi va fi aceea!

Îmi amintesc de când era copil, în ţinuturile native din Wales, cum mergeam prin gurile de puţuri de la minele locale pentru a-i asculta pe mineri cântând, în timp ce ieşeau la suprafaţă după o zi de muncă. În timp ce cuşca îi aduce sus, ei uneori cântau corul imnului cântat de Charles H. Gabriel:

„O, aceea zi va fi slavă pentru mine,

Slavă pentru mine, slavă pentru mine,

Atunci când, prin harul Său eu voi privi la faţa Lui,

Atunci va fi slavă, va fi slavă pentru mine”.

Cu toate că de obicei numai o mână de creştini începeau corul, toţi ceilalţi se alăturau cântări. Bărbaţilor din Wales, după cum ştiţi, le place să cânte. Deseori, în timp ce cântau, începeau să curgă lacrimi pe feţele lor înnegrite de cărbune, lăsând urme albe. Acum, de câte ori ajung la acest verset din Coloseni, gândul meu se duce înapoi la acele coruri şi al acele amintiri din copilărie.

Când Hristos va reveni, nu numai că slava Sa se va revela; va fi şi slavă pentru mine. Şi pentru tine, dacă îi vei aparţine Lui.

10 Aprilie 2008

O fabrică de idoli

Coloseni 3:5-6

„De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli.“ (Coloseni 3:5)

Odată ce şi-a îndemnat cititorii să îşi lege inimile de lucrurile care sunt sus, unde Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu, acum, Pavel îi invită să-şi cerceteze inimile. Adevărul argumentului său este irezistibil: dacă Hristos este viaţa ta, atunci aceasta înseamnă a da la moarte toate lucrurile care au legătură cu calea morţii – imoralitatea sexuală, necurăţia, poftele, dorinţele rele şi lăcomia. A ne lega inimile de lucrurile de sus şi a ne cerceta inimile în legătură cu acele lucruri care împiedică viaţa lui Hristos să curgă prin noi, merg mână în mână.

Trebuie spus că unii creştini sunt împotriva oricărei forme de auto-examinare. Ei cred că auto-examinarea ar fi o practică negativă. Concentraţi-vă asupra lui Hristos, sfătuiesc ei, şi lucrurile păcătoase vor pleca de bună voie. Dar expresia „omorâţi” sugerează ceva ce trebuie făcut pentru a ne curăţa de răul care locuieşte în inimile noastre, şi lucrul acela este ceva ce trebuie să fie făcut de noi – desigur, folosind puterea care vin de la Isus Hristos.

Chiar şi dacă suntem creştini şi am fost izbăviţi de puterea păcatului, aceasta nu înseamnă, aşa cum am văzut deja, că rădăcinile păcatului au fost îndepărtate din inimile noastre şi că nici odată nu ne vor mai crea din nou necaz. Sunt unii care cred că noi putem avea o asemenea experienţă cu Dumnezeu încât păcatul este complet eradicat şi atingem o stare pe care ei o descriu ca „perfecţiunea fără păcat”. Eu însumi nu împărtăşesc această părere. Chiar după mai multe decade de urmare a lui Hristos şi de a fi conştient de lucrarea Duhului Sfânt în viaţa mea, eu sunt conştient că inima mea are posibilitatea de a deveni o fabrică de idoli. Acesta este motivul pentru care, pe lângă faptul că îmi leg afecţiunile de lucrurile de sus, eu trebuie să-mi cercetez inima. Una decurge din cealaltă.

11 Aprilie 2008

„Eu sunt pentru aceasta, aici acum”

Coloseni 3:6-7

„Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.“ (Coloseni 3:6)

S-a spus că imperativele lui Pavel sunt totdeauna susţinute de stimulente. Cu alte cuvinte, Pavel nu numai că ne prezintă standardele cele mai înalte, dar ne asigură şi stimulente care ne încurajează să ajungem la ele. În v. 4 el ne oferă un stimulent al arătării lui Hristos, şi dacă acela nu este destul, el ataşează imperativului său un alt fel de stimulent, că adică „mânia sfântă a lui Dumnezeu vine peste cei care refuză să-l asculte pe El” (Philips).

Desigur, apostolul vorbeşte aici nu despre cei care păcătuiesc şi îşi mărturisesc păcatele, ci despre cei care continuă în păcat. Cei care păcătuiesc şi strigă la Dumnezeu cu pocăinţă sunt imediat iertaţi şi restauraţi. Mai mult, dovedind că ei sunt deschişi faţă de Dumnezeu, ei vor primi puterea de care au nevoie pentru a merge mai departe şi să nu mai păcătuiască încă odată în acelaşi fel. Dar pentru cei care continuă în lucrurile păcatului este cu totul altfel. Versiunea NIV Study Bible spune în comentariul ei pe acest text, „În mod neschimbător Dumnezeu este împotriva păcatului şi în mod invariabil se va asigura că el este în mod drept pedepsit”. Dar când? Textul nu vorbeşte despre judecata care va veni la sfârşitul vremurilor, ci despre judecata pe care Dumnezeu o împarte atunci când încă noi suntem aici pe pământ.

Hai să recunoaştem, deseori Dumnezeu nu pare să se grăbească să judece. De câte ori credincioşii au comis păcat, nu s-au pocăit şi şi-au zis lor înşişi, „Oh, lucrul acela pe care l-am făcut a fost teribil. Mă simt rău pentru asta” dar se pare că nimic nu s-a întâmplat? Adevărul este că judecăţile lui Dumnezeu sunt deseori în tăcere – ceva moare în interiorul nostru atunci când continuăm în păcat. Noi devenim tot mai puţin o persoană. Creativitatea noastră se ofileşte zelul nostru pentru viaţă este erodat de vinovăţie, abilitatea noastră de a sta în picioare în stres este redusă. Lucrul cel mai rău în legătură cu păcatul este să fii cel care a păcătuit.

12 Aprilie 2008

„Viaţa este decizie”

Coloseni 3:7-10

„Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură.“ (Coloseni 3:8)

Din aceste versete este clar că Pavel merge mai departe pentru a analiza relaţiile creştinilor unul cu celălalt în biserică. Fiecare din cele 6 păcate menţionate aici – mânie, vrăjmăşie, răutate, clevetire, vorbele ruşinoase, minciuna  - au potenţialul de a distruge relaţiile. Această listă de păcate nu este una care a adunat-o din aer; fiecare din aceste păcate fac ca relaţiile armonioase să fie imposibile. Ce grup urât de cuvinte sunt acestea.

Aceste lucruri s-ar putea să fi fost parte din modul nostru de viaţă înainte de convertirea noastră, spune apostolul, dar ele nu ar trebui să fie practicate de cei care aparţin lui Hristos. Într-adevăr, el ne spune în v. 8 să ne curăţim de aceste practici necreştine. Fără îndoială că mulţi creştini vor reacţiona zicând, „Uşor de spus, greu de făcut”. Deci cum să scăpăm de mânie, vrăjmăşie, răutate, clevetire, vorbele ruşinoase, minciună? Ne oprim din a mai avea ceva de a face cu ele.

Dă-mi voie să extind această ultimă afirmaţie pentru că pentru unii ea ar putea suna ca o îndemnare fără explicaţie. „Viaţa”, a spus un filozof, „este decizie”. Noi putem decide să fim mânioşi sau să nu fim mânioşi, să minţim sau să nu minţim, să folosim clevetirea sau să nu o folosim. Este o prostie să credem că aceste lucruri doar curg din noi după propria lor voie. Înainte ca mânia şi clevetirea să iasă din gură, tu ai un moment de alegere – să le spui sau să nu le spui. Momentul alegerii s-ar putea să fie numai o secundă – chiar un frântură de secundă – dar el este acolo oricum.

Dacă vieţile noastre sunt sub domnia lui Hristos atunci şi deciziile vor fi luate sub conducerea Lui. Deci este doar o problemă de putere a voinţei. Tu trebuie să decizi, „Nu o să mai fac asta”. Tu asiguri voinţa – El va asigura puterea.

13 Aprilie 2008

Carta egalităţii

Coloseni 3:11

„Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi.“ (Coloseni 3:11)

În prezent analizăm învăţătura lui Pavel despre relaţii. După ce a vorbit despre relaţia creştinului cu Hristos (3:1-4), acum el vorbeşte despre relaţia pe care creştinii o au unii cu alţii în biserică.

Astăzi trăim într-o eră a căutării după egalitatea de şanse pentru toţi, totuşi versetul pe care l-am citi astăzi, scris cu atâta vreme în urmă, este carta egalităţii. Nimic din ceea ce este astăzi nu se poate compara cu el. Ascultă: „Aici [în noua natură a celor care formează Biserica lui Hristos] nu mai este nici grec, nici Iudeu [nici o distincţie rasială], nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur [nici o distincţie religioasă], nici barbar, nici scit [popoare cunoscute pentru brutalitatea lor], nici rob, nici slobod [nici o distincţie socială, economică sau culturală]…“. Galateni 3:28 adaugă, „nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască [nici o distincţie sexuală]”. Cuvintele „Aici nu mai este nici grec, nici iudeu” ar putea fi traduse, „Aici nu mai poate exista nici un Grec sau un Iudeu”. Aceasta clarifică domeniul. Chiar nu poate exista nici o distincţie în Hristos. Dacă păstrezi distincţiile, atunci tu nu poţi fi în Hristos. Tu eşti guvernat de altceva. Egalitatea în Biserica lui Hristos nu este artificială – o declaraţie scrisă a drepturilor care nu valorează mai mult decât hârtia pe care este scrisă – ea este reală.

Apoi observaţi şi cuvintele „ci Hristos este totul şi în toţi”. Ceea ce Pavel a vrut să spună este aceasta: Hristos este tot ceea ce contează. Dacă Hristos devine totul în toţi pentru noi, noi nu mai putem rămâne oamenii care am fost. Mai mult, fiecare devine totul în toţi şi pentru că noi realizăm că Hristos locuieşte şi în ei. De ce este biserica atât de ezitantă în a arăta lumii cum arată o societate fără clase, fără rase? Eu mă tem că poate exista doar un singur răspuns: Hristos nu este totul în toţi.

14 Aprilie 2008

„Salopete sau îmbrăcăminte de seară”

Coloseni 3:12-14

„Astfel, dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare.“ (Coloseni 3:12)

În mod uimitor, Pavel, aici, ia descrierile caracteristice ale lui Israel şi le aplică la biserică: „ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi”. Dar este ceva mai mult: calităţile pe care el le impune asupra Creştinilor din Colose sunt chiar calităţile pe care Israelul antic a ajuns să le recunoască în modul lui Dumnezeu de lucru cu ei: ”îndurare… bunătate…, smerenie…, blândeţe…, îndelungă răbdare”. Nu există nici timpul şi nici spaţiul pentru a identifica textele din Vechiul Testament care se leagă de aceste adevăruri, dar credeţi-mă, ele sunt în scripturi. Motivul pentru care Dumnezeu a ales poporul lui Israel a fost acela că El a vrut ca ei să reflecte faţă de alte naţiuni modul în care Dumnezeu s-a relaţionat cu ei. Ei trebuiau să fie „vitrina” Sa, ca să zicem aşa, prin care naţiunile Neamurilor puteau privi în interior şi să vadă binecuvântările care vin peste cei care îl slujesc pe Domnul.

Aşa cum ştim, Israel a falimentat într-un mod mizerabil în această privinţă, dar nădejdea şi rugăciunea lui Pavel este că biserica din Colose – parte a noului Israel al lui Dumnezeu – va trata pe alţii aşa cum Dumnezeu în Hristos i-a tratat pe ei. Cum se poate întâmpla aceasta? Mai întâi, prin a fi atenţi unii faţă de alţii – în ciuda tuturor provocărilor – şi iertându-se unul pe altul. „Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi” (v. 13). Acesta este modul în care Domnul acţionează faţă de tine, spune Pavel, şi deci este corect ca tu să-i urmezi exemplul.

Versetul 14 este unul din textele mele cele mai preferate: „Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii”. „Dragostea” s-a spus, „este o culoare care poate fi purtată cu orice – salopete sau îmbrăcăminte de seară”. Sau gândeşte-te ca la un fel de manta, dacă vă place, îmbrăcăminte care acoperă toate virtuţile. Aceasta aduce armonie în orice loc unde lipseşte armonie. Dragostea este îmbrăcămintea pe care lumea o vede. Toate celelalte virtuţi sunt hainele de corp.

15 Aprilie 2008

Fiecare biserică un cer?

Coloseni 3:15

„Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători.“ (Coloseni 3:15)

S-ar putea să-ţi aduci aminte că într-o altă zi am citat afirmaţia „Un text scos din context, repede devine un pretext”. Poate nici un alt verset din Noul Testament nu fost smuls din contextul lui mai frecvent decât a fost acesta. O interpretarea a acestui verset pe care eu am auzit-o este aceasta: dacă nu ai un duh tulburat atunci aceasta este o indicaţie că tu umbli în voia perfectă a lui Dumnezeu. Dar există unii creştini a căror conştiinţe sunt atât de împietrite încât ei sunt aproape insensibili la insistenţele Duhului.

Alţii folosesc versetul pentru a învăţa că atunci când vrei să cunoşti voia lui Dumnezeu, imaginează-te pe tine însuţi trecând prin diferite opţiuni şi ceea care îşi aduce mai multă pace este ceea pe care ar trebui să o alegi. Desigur, există un anumit grad de adevăr în această afirmaţie, dar nu acest lucrul îl indică textul.

Pavel ne spune aici, că atunci când suntem sub domnia lui Hristos, rezultatul inevitabil al acestui fapt este acela că experimentăm pacea în relaţiile noastre. Ascultă din nou cuvintele acestui verset: „Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup…” Fiecare adunare creştină poate fi un cer al păcii. Este trist că multe nu sunt. Am auzit odată un predicator spunând, când asemănăm biserica cu arca lui Noe, ele se aseamănă în aceea că „Dacă ea nu ar fi furtuna de afară, nu am putea să rămânem în picioare din cauza tensiunilor din interior”.

De pe altă parte, nu este puţin nerealist să te aştepţi ca creştini cu păreri diferite, diferite fundaluri şi diferite temperamente care să trăiască în armonie unii cu alţii? Unii cred că este aşa. Dar Pavel nu le-ar împărtăşi părerea. Când Hristos domneşte în inima credincioşilor, pacea va domni în aceea comunitate de credincioşi. Nimic nu poate fi mai simplu şi, totuşi, nimic nu este mai dificil.

16 Aprilie 2008

Recunoştinţă pentru har

Coloseni 3:16

„Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră.“ (Coloseni 3:16)

Un exerciţiu interesant este acela de a examina multele 3:16 din Noul Testament. Fără îndoială, eşti familiar cu Ioan 3:16 (Îmi imaginez că la-i învăţat cu inima), dar eşti familiar cu 1 Ioan 3:16? Uită-te şi vei vedea de ce este un verset pe care creştinii sunt mult mai ezitanţi în a-l memora. Versetul care este înaintea noastră astăzi este unul din cele mai minunate 3:16 din Noul Testament. Suntem învăţaţi să lăsăm Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în noi. Cuvântul „locuiască” (ενοικεω [enoikeo] în Greacă),aici, are înţelesul de rezidenţă permanentă, a fi acasă. Eugene Peterson îl parafrazează după cum urmează: „Fie ca cuvântul lui Hristos să aibă conducerea casei. Oferiţi-i belşug de loc în vieţile voastre”.

Cât este de minunat atunci când creştinii permit Cuvântului lui Dumnezeu să fie acasă în inimile lor, când ei îşi extrag susţinerea spirituală din Cuvântul lui Dumnezeu şi nu din alte lucruri, indiferent cât de încântătoare ar putea fi ele. Aceasta nu înseamnă că noi nu ne putem bucura de experienţele spirituale, ci că noi nu trebuie să le dăm voie să ne distragă de la atenţia care i-o acordăm Cuvântului. Ceea ce se spune aici este următorul lucru: Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să controleze, nu numai pe noi în mod personal, ci întreaga comunitate creştină şi toate lucrările bisericii locale. Aceasta înseamnă să locuiască în noi deplin în timp ce noi învăţăm, îndemnăm, consiliem şi aşa mai departe.

De asemenea Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie acela care ne va călăuzi în timp ce cântăm. Unora le place să facă distincţie între psalmi, cântări de laudă şi cântări duhovniceşti şi s-ar putea foarte bine ca ei să aibă dreptate. Cu toate acestea ceea ce Pavel a avut în minte aici nu este atât de mult diferitele tipuri de laudă şi închinare, ci conţinutul. Toate cântările pe care noi le cântăm în biserică ar trebui să fie consistente cu Cuvântul lui Dumnezeu – acesta este gândul său. O evanghelie a veştii bune trebuie să fie ecoul unor cântări de recunoştinţă – recunoştinţă pentru har.

17 Aprilie 2008

„Omul lui Isus Hristos”

Coloseni 3:17

„Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl.“ (Coloseni 3:17)

În acest ultim verset al secţiunii care are de-a face cu relaţiile din biserică, Pavel se îndreaptă spre adevărul că tot ceea ce facem prin cuvânt şi faptă trebuie să fie făcut în Numele Domnului Isus. Apostolul a accentuat latura receptivă a faptului de a fi în Hristos, dar receptivitatea trebuie să se manifeste prin activitate. Noi trebuie să facem în aceeaşi măsură în care primim şi suntem. A fi se poate manifesta numai prin a face, şi a face are o caracteristică bine definită: „să faceţi totul în Numele Domnului Isus”. Tu trebuie să faci totul ca şi cum l-ai reprezenta pe El, tu trebuie să faci lucrul acela în Numele Lui, în locul Lui şi în Duhul Lui.

Dr. E. Stanley Jones ne-a povestit despre un moment în care amers cu bicicleta pe un drum de ţară din India şi  a auzit un băiat care era pastor de vaci şi îl anunţa pe altul din câmp, „Omul lui Isus Hristos trece pe alături”. El a spus că, atunci când a auzit acele cuvinte, a simţi că ar fi dorit să se dea jos de pe bicicletă şi să cadă în genunchi, în rugăciune, ca nu cumva să se întâmple ceva care să distrugă aprecierea băiatului din sat despre el ca „Omul lui Isus Hristos”.

Noi toţi ar trebui să fim poporul lui Isus Hristos – să facem totul în Numele Lui. Tot ceea ce facem trebuie să fie făcut pentru Hristos şi într-un mod asemănător cu al lui Hristos. Aşa cum cineva a enunţat lucrul acesta odată, „Noi suntem singura Biblie pe care unii oameni o vor citi”. Aceasta nu înseamnă ca noi să ne trăim vieţile în frică şi tremur că am putea spune sau face ceva care l-ar reprezenta greşit pe El. Noi nu trebuie să fim controlaţi de frică, ci de un duh de recunoştinţă: „…şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl”.

Cei care trec prin viaţă cu o atitudine de mulţumire faţă de Dumnezeu pentru toate binefacerile Lui, curând vor ajunge să aprecieze ceea ce face El. Cu cât ne concentrăm mai mult asupra a cum este Dumnezeu, cu atât suntem eliberaţi de frică.

18 Aprilie 2008

Un cuvânt către soţii

Coloseni 3:18

„Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, cum se cuvine în Domnul.“ (Coloseni 3:18)

După ce s-a concentrat asupra relaţiei creştinului cu Hristos şi a relaţiei creştinului cu Biserica, acum Pavel preia tema relaţiei creştinului cu familia. El are un cuvânt pentru fiecare membru al familiei: pentru soţii este spunere, pentru soţi este dragoste şi înţelegere, pentru copii este ascultare. Mulţi creştini se apropie de aceste cuvinte într-un mod precaut şi le vede ca aparţinând mai mult creştinilor din cultura secolului întâi, decât comunităţii creştine contemporane. Hai să înţelegem ce învaţă Pavel aici, înainte de a încerca să o aplicăm la zilele noastre.

Mai întâi, se adresează soţiilor, îndemnându-le să se supună soţilor lor. Ce înseamnă pentru o soţie creştină să se supună? Înseamnă aceasta să facă tot ceea ce soţul ei îi cere? Eu nu cred aşa. Cum e cu situaţia în care un soţ îi cere soţiei sale să se angajeze în ceva cu care ea nu se simte confortabil pentru că ea ştie că lucrul acela este rău? Trebuie ea să asculte? Desigur că nu. Supunerea este o dispoziţie – o dispoziţie de a ceda în toate lucrurile care sunt bune. Ea nu trebuie văzută ca servilism sau ploconire – acelea sunt caracteristici negative. O femeie care practică supunerea Biblică va avea o puternică dorinţă pozitivă de a-şi susţine soţul în timp ce îşi împlineşte rolul său în familie. Unii pretind că învăţătura lui Pavel de aici contrazice ceea ce el spune în Galateni 3:28, unde este celebrată egalitatea bărbatului şi a femeii. Egalitatea şi supunerea, spun ei, nu pot coexista într-o relaţie. Dar ele pot. Hristos este egal cu Dumnezeu şi totuşi este în supunere faţă de El.

Înainte ca femeie să se poată supune soţului ei, ea trebuie mai întâi să fie supusă lui Dumnezeu. Fără supunere faţă de Dumnezeu, supunerea faţă de soţul tău nu se constituie ca un exerciţiu spiritual.

19 Aprilie 2008

Dragostea este…

Coloseni 3:19

„Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele şi nu ţineţi necaz pe ele.“ (Coloseni 3:19)

Tema despre care discutăm, în acest moment este probabil unul din subiectele cel mai contra-cultural pe care l-am atins vreodată – regulile Biblice care guvernează viaţa de familie. Un feminist creştin binecunoscut spune, „Mulţi soţi nu merită o soţie care manifestă un duh de supunere; ei confundă aceasta cu slăbiciunea şi o exploatează în avantajul lor”. Pavel are un cuvânt pentru asemenea soţi: „iubiţi-vă nevestele şi nu ţineţi necaz pe ele”.

Este interesant că aici Pavel porunceşte dragostea ca şi cum el ştie că unul din cele mai uşoare lucruri din lume pentru un soţ să le spună soţiilor lor este, „Te iubesc”, dar apoi falimentează să-şi dovedească dragostea într-un mod practic. O femeie mi-a spus odată, „Cuvintele de despărţire a soţului meu atunci când merge la lucru sunt „Te iubesc”, dar apoi mă duc în baie şi găsesc aparatul de bărbierit aruncat, vana murdară şi prosoapele zăcând peste tot pe podea. Dacă el m-ar iubi cu adevărat, atunci el ara face curat după el”. Sunt de acord. Dragostea nu este numai ceva ce spui, dragostea este ceea ce faci.

Şi iată aici încă un test al dragostei. „nu ţineţi necaz pe ele”. Din nou, îmi place traducerea lui J.B. Philips aici, „Bărbaţilor, asiguraţi-vă că oferiţi soţiilor voastre multă dragoste şi simpatie; nu lăsaţi ca amărăciunea sau resentimentul să vă distrugă căsnicia”. Bărbaţii pot uneori acţiona într-o manieră care este greu de acceptat – chiar într-un fel tiranic. Să luăm următorul scenariu: o soţie falimentează în a satisface aşteptările soţului ei în ceea ce priveşte o soţie supusă, deci el se întoarce spre ea cu duritate şi spune, „Cuvântul lui Dumnezeu îţi spune că trebuie te supui”. Prin aceea acţiune el a violat legea dragostei. El s-a gândit mai mult la sine decât la bunăstarea soţiei lui. Nu problema soţiei lui este ceea de care el trebuie să se preocupe, ci propria lui problemă.

20 Aprilie 2008

Cum să slujim Domnului

Coloseni 3:20

„Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate lucrurile, căci lucrul acesta place Domnului.“ (Coloseni 3:20)

Poate tu ai fi vrut ca Pavel să fi dezvoltat mai complet subiectul relaţiilor din casă. Dick Lucas spune, „Este îndrăzneţ să rezumi relaţiile complexe într-un registru atât de scurt”. Cu toate acestea, Pavel afirmă principiile de bază şi cu toate că ele ar putea să fie scurte, ele sunt cu certitudine la subiect. Acum el ajunge la copii – este evident că copiii care au atins vârsta înţelegerii – şi le spune că şi ei trebuie să vină sub domnia lui Hristos.

Într-o anumită ocazie, o familie cu un fiu tânăr, de 12 ani, au venit la mine. Cu toate că băiatul şi-a dat viaţa lui Isus Hristos, el a fost într-un fel revoltat faţă de părinţii lui. Este evident că el îl iubea pe Domnul şi în timp ce vorbeam despre credinţa creştină şi despre ceea ce el dorea să facă cu viaţa lui, el mi-a spus că lui i-ar plăcea să lucreze în domeniul jurnalismului creştin. Eu l-am întrebat dacă ar fi interesat să ştie care este modul în care el îşi putea exprima dorinţa de a sluji pe Domnul Isus la momentul prezent – şi el a dat din cap în semn de aprobare. Deci i-am citit textul nostru de astăzi din traducerea J.B. Philips: „În ce vă priveşte pe voi copii, datoria voastră este să ascultaţi de părinţii voştri, pentru că la vârsta voastră este unul din cele mai bune lucruri pe care le poţi face pentru a-ţi arăta dragostea faţă de Domnul”. Băiatul a prins gândul acestui verset, şi ne-am rugat împreună. Mai târziu părinţii lui mi-au spus că transformarea ulterioară din el a fost remarcabilă. El lucrează acum peste ocean pentru Domnul, nu ca un jurnalist, ci ca un predicator al evangheliei.

Neascultarea şi lipsa de respect arătată de tineri sunt trăsături înspăimântătoare a acestei perioade. Eu văd puţină nădejde pentru familiile viitorului dacă ele nu vin sub domnia lui Hristos.

21 Aprilie 2008

Probleme taţilor?

Coloseni 3:21

„Părinţilor [Taţilor], nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă nădejdea.“ (Coloseni 3:21)

Aici avem două faţete ale fiecărei relaţii şi în versetul pe care îl avem înainte acum, Pavel arată că nu toate drepturile sunt pe o faţetă şi îndatoririle pe alta. Şi taţii au responsabilităţi faţă de copii – să nu-i „corecteze prea dur, altfel ei vor creşte simţindu-se inferiori şi frustraţi” (Philips).

Cuvintele lui Pavel, din acest verset, ridică întrebarea: De ce nu sunt mamele incluse în această instruire? Am gândit mult şi profund la aceasta şi aceasta este convingerea mea, bazată pe ani de reflecţie şi consiliere, că în general taţii au tendinţa de a fi mai duri cu copii lor decât mamele. Un psiholog creştin spune, „În spatele celor mai multe probleme ale copiilor, vei găsi o problemă a tatălui”. Desigur, el vorbea în termeni generali, pentru că noi toţi, sunt sigur, cunoaştem copii cu cei mai buni părinţi care, în ciuda dragostei, au ajuns să fie rătăciţi. Cu toate acestea, eu cred că statisticile vor susţine afirmaţia că taţii au tendinţa de a se năpusti mult mai dur asupra copiilor lor decât mamele.

Ascultă ceea ce spune Pavel aici încă odată: „Părinţilor [Taţilor], nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă nădejdea”. Dând buzna peste copii le striveşti spiritele de sensibilitate. Nu este bine ca un tată să se plângă că copilul său nu este la fel de tare şi încrezător în sine precum el este, dacă el îşi foloseşte puterea pentru strivi egoul fragil al copilului în loc să-l dezvolte. Criticismul neîncetat, pedeapsa aspră, aşteptările nerealiste vor avea efectul lor pe termen lung. Mare parte din motivul pentru care un copil este timid, plin de frică şi afectat de sentimente adânci de inferioritate şi vină este acela că şi-a dezvoltat acele caracteristici nu atât de mult prin natură cât prin educaţie. Domnia lui Hristos se aplică la fel de mult la taţi ca şi la oricine altcineva.

22 Aprilie 2008

Liber – în interior

Coloseni 3:22-24

„Robilor, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpânii voştri pământeşti; nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu curăţie de inimă, ca unii care vă temeţi de Domnul.“ (Coloseni 3:22)

Ajungem acum la secţiunea unde Pavel vorbeşte despre relaţia creştinului cu munca. Învăţăturii lui Pavel faţă de slavi, de a asculta de stăpânii lor pământeşti în tot ceea ce are, în vremurile mult mai recente, i s-au adus multe critici. Un critic are următorul lucru de spus: „Nu pot să nu mă simt dezamăgit de faptul că Pavel nu şi-a folosit influenţa pentru a chema la o schimbare socială în ceea ce priveşte subiectul dureros al sclaviei”. Un altul comentează, „Învăţătura sa ca sclavii să-şi asculte stăpânii îi pune la nivelul copilăriei pentru totdeauna”.

Trebuie să mărturisesc că în vremea de început a vieţii mele creştine am avut tendinţa de a vedea învăţăturile lui Pavel ca apăsând chiar mai tare jugului robiei peste cei care erau sclavi. Cu toate acestea, curând am ajuns să văd că Pavel scria, nu liderilor societăţii, ci bisericii. Dacă Pavel le-ar fi spus sclavilor să se revolte, aceasta ar fi împiedicat evanghelia, în loc să o ajute. Adevărurile pe care le-a prezentat el în aceste scrisori au dus în final la abolirea sclaviei, chiar dacă cu câteva secole mai târziu.

Din moment ce Pavel nu a putut rezolva problema pe orizontală, el s-a concentrat pe a o rezolva pe verticală. El îi îndeamnă pe sclavi să se concentreze asupra faptului că ei lucrează pentru Domnul şi nu pentru oameni. Această schimbare de perspectivă, a crezut Pavel, îi va ajuta să găsească libertatea interioară. Sclavii păgâni ar putea asculta din frică de stăpânii lor, dar sclavii creştini pot asculta dintr-un alt motiv: să facă aceasta din reverenţă faţă de Domnul. Şi el le-a reamintit despre răsplata pe care o vor primi – moştenirea divină. Pavel nu a putut să dea sclavilor din vremea sa un statut de libertate, dar cu certitudine le-a arătat cum să fie liberi în interior.

23 Aprilie 2008

Un punct de discuţie fierbinte

Coloseni 3:25 – 4:1

„Stăpânilor, daţi robilor voştri ce le datoraţi şi ce li se cuvine, căci ştiţi că şi voi aveţi un Stăpân în cer.“ (Coloseni 4:1)

Diviziunile impuse atunci când Biblia a fost împărţită în capitole sugerează că sfătuirea lui Pavel faţă de stăpânii de sclavi nu începe până la începutul capitolului 4. Dar este dificil să citeşti ultimele versete din capitolul 3 fără să simţi că Pavel a avut în minte nu numai sclavi creştini, ci şi pe stăpânii lor creştini.

Încă odată (4:1), Pavel prezintă cealaltă faţă a problemei şi, odată ce s-a adresat sclavilor, el are un cuvânt pentru stăpânii lor. Cine făceau greşeala cea mai mare, sclavii care nu lucrau aşa cum ar trebui sau stăpânii care nu apreciază şi nu le dă o răsplată corectă? Acesta trebuie să fi fost un gând nou pentru stăpânii de sclavi că ei ar trebui să arate consideraţie faţă de sclavi, şi îmi pot imagina că aceasta a devenit un subiect de discuţie fierbinte din piaţa de sclavi. Aţi observat cât de des este menţionat cuvântul „Domn” (sau „Stăpân”) în versetele care au de a face cu sclavia? De cinci ori. „Ridicaţi-vă privirea şi vedeţi pe Domnul ca stăpânul vostru”, spune Pavel sclavilor. Şi, stăpânilor de sclavi, el le spune acelaşi lucru: „Nu uita nici un moment că şi tu slujeşti pe Stăpânul – Dumnezeu din cer” (Eugene Petersen, The Message). Exact aşa cum Hristos a arătat nepărtinire în modul în care a lucrat cu cei care erau stăpâni, la fel şi ei, ca răspuns, trebuie să manifeste nepărtinire în modul de lucru cu sclavii lor.

Acum, că am trecut în revistă învăţătura lui Pavel despre subiectul sclaviei (deşi foarte scurt), sunteţi de acord că Pavel a făcut lucrul corect atunci când nu a chemat la abolirea sclaviei? Cu toate acestea, el a aşezat principiile de bază care mai târziu au condus pe bărbaţi ca William Wilberforce la cruciade care să facă pe bărbaţi, femei şi copii liberi. Armele pe care Pavel le-a confecţionat cu sute de ani în urmă, au ajutat la dobândirea victoriei.

Desavarsit in Hristos – Coloseni cap. 2

20 Martie 2008

Capitolul 2

O inimă şi un gând

Coloseni 2:1-2

„pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste, şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos,“ (Coloseni 2:2)

Aici Pavel, cu adevărat, îşi deschide inima faţă de Coloseni şi în acelaşi fel faţă de credincioşii din Laodicea, cărora urma ca scrisoarea lui să le fie citită (vezi 4:16). El vorbeşte de marea sa preocupare pentru ei – o preocupare care, fără îndoială, a crescut atunci când a auzit veştile aduse la el de Epafras, conform cărora circula printre ei o serioasă eroare. Apostolul tânjeşte ca „să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste”. Biblia amplificată foloseşte cuvintele: „pentru ca inimile voastre să fie încurajate în măsura în care ele sunt legate împreună în dragoste”. Cât de încurajator este pentru credincioşi atunci când inimile lor sunt unite în dragoste. Cu toate acestea, şi opusul este adevărat: descurajarea este consecinţa faptului că credincioşii realizează că inimile lor nu sunt unite în dragoste.

Dar dragostea nu ajunge. Pavel este conştient că unitatea durabilă depinde atât de adevăr cât şi de dragoste. Credincioşii din Colose trebuie să fie atât un gând cât şi o inimă; de aici preocuparea lui ca ei „să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere” pentru a cunoaşte taina lui Dumnezeu, adică pe Isus Hristos Însuşi. Învăţătorii falşi din Colose au crezut că revelaţia ar putea fi primită în afara Mântuitorului, dar aici, Pavel stabileşte faptul că orice adevăr esenţial se găseşte în Hristos, şi ei nu trebuie să mai caute, pentru înţelegere spirituală, nici un altul decât El.

Exact ca şi în vremurile Noului Testament, tot aşa şi astăzi eroarea se strecoară în Biserică dacă bărbaţii şi femeile pretind să aibă înţelegeri şi revelaţii care sunt dincolo de ceea ce Scriptura descoperă. Unitatea credincioşilor este în pericol atunci când poporul lui Dumnezeu nu sunt un gând în lucrurile care sunt esenţiale. Un gând comun în legătură cu adevărurile Bibliei şi a supremaţiei lui Hristos este singura bază posibilă pentru unitate creştină. Dacă nu există un singur gând, nu poate exista o singură inimă.

24 martie 2008

O încântătoare vânătoare de comori

Coloseni 2:3

„în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.“ (Coloseni 2:3)

Există destul adevăr în aceste cuvinte fierbinţi pentru a hrăni minţile şi inimile noastre pentru un an întreg! Gândul pe care Pavel îl accentuează este că nici un adevăr care este esenţial nu este ascuns de nimeni care aparţine lui Isus Hristos. „Toate” – observaţi „toate” – „toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” sunt ascunse în El. Dar observă că şi adevărul este ascuns. Aceasta înseamnă că Domnul ascunde exact aşa cum revelează. Tu ştii şi nu ştii; tu vezi şi nu vezi. Dar ceea ce nu ştii şi ceea ce nu vezi te îmboldeşte la mai multă descoperire.

Pentru mine această descoperire perpetuă a fost cel mai încântător lucru din viaţa mea. Simţământul că în fiecare zi există noi surprize de descoperit m-a ţinut pe vârfuri. De-a lungul întregii mele vieţi creştine am făcut un obicei din a citi Biblia zilnic şi există vremuri în care sunt copleşit de încântare atunci când văd ceva ce nu am văzut înainte. Creştinii care merg de la o săptămână la alta fără a-şi deschide vreodată Bibliile şi fără a se focaliza asupra unor aspecte ale mesajului lui Dumnezeu pentru ei, trăiesc vieţi posomorâte. Nu pot înţelege cum pot ei exista fără a explora comorile de înţelepciune şi cunoaştere care sunt în Hristos şi sunt revelate pentru noi în Scripturi.

„Această continuă revelare a lui Hristos” spune un scriitor, „aşează surpriza în fiecare colţ, face ca viaţa să abunde cu noutăţi şi descoperiri, face viaţa cu adevărat vrednică de trăit”. Viaţa creştină este dinamică, nu statică. Cu cât cunoşti mai mult, cu cât cunoşti mai mult, nu cunoşti şi ceea ce cunoşti te umple de o tânjire de a cunoaşte mai mult. Cu cât îl cunoaştem mai mult pe Hristos, cu atât dorim mai mult să îl cunoaştem şi această descoperire va continua veşnic. Noi nici odată nu vom trece dincolo de El. Nici odată.

25 Martie 2008

„În bună rânduială”

Coloseni 2:4-5

„Spun lucrul acesta, pentru ca nimeni să nu vă înşele prin vorbiri amăgitoare.“ (Coloseni 2:4)

Motivul pentru care Pavel a spus credincioşilor din Colose şi Laodicea că toate comorile înţelepciunii şi cunoaşterii sunt ascunse în Hristos şi nu în altă parte, este acela că, aşa cum spune Eugene Peterson în The Mesager, el a vrut ca „nimeni să nu înceapă [cu ei] vreo vânătoare de gâşte sălbatice, după aşa numitele taine” sau „Secrete””. Ei nu trebuie să se lase înşelaţi.

Vă amintiţi că păcatul a intrat în lume, după ce Eva s-a lăsat să fie înşelată (vezi Geneza 3). Dacă ea ar fi verificat cuvintele lui Satan prin cuvintele date de Dumnezeu (Geneze 2:16-17), şi s-ar fi ţinut de acestea, atunci ea nu ar fi cedat în faţa ispitei. Dacă toţi creştini ar examina cu atenţie ceea ce citesc în cărţi sau aud – chiar şi de al amvon – şi ar verifica prin Scripturile infailibile, atunci eroarea ar avea puţină libertate de circulaţie. Există mulţi vorbitori convingători în biserica de astăzi, şi cu toate că nu mai unii predică erori, noi am face bine să examinăm, tot ceea ce auzim, în legătură cu caracterul demn de încredere al conţinutului şi să nu ne lăsăm să fim prinşi prin atractivitatea predicii lui.

Cu toate că eroarea ameninţă Bisericile din Colose şi Laudicea, este evident din următoarele cuvinte a le lui Pavel că nu totul era rău. „Privesc cu bucurie la buna rânduială care domneşte între voi şi la tăria credinţei voastre în Hristos”. Acestea două merg împreună – rânduiala şi credinţa fermă în Hristos. Ea lucrează şi invers: unde nu există fermitatea credinţei în Hristos nu există rânduială; în schimb există dezordine. Fermitatea credinţei în Hristos şi buna rânduială sunt rădăcină şi rod. Pierderea credinţei în Hristos şi dezordinea sunt şi ele rădăcină şi rod. În El noi suntem într-o bună rânduială; în afara Lui noi suntem în dezordine.

26 Martie 2008

Dă, ia, zideşte

Coloseni 2:6-7

„Astfel dar, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El,“ (Coloseni 2:6)

Nu există nici o îndoială că aceste două versete rezumă învăţătura întregii scrisori. Nu există o definiţie mai bună, care ar putea fi dată esenţei vieţii creştine, decât aceasta: ”după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El”. Aceste două cerinţe – primirea şi continuarea – ar trebui făcute clare pentru fiecare nou creştin. Şi cei care au fost pe Cale, de o vreme, au nevoie să li se amintească şi lor. Unii cred că a-l primi pe Hristos este sfârşitul, dar este numai începutul. Temelia este acolo pentru a se clădi deasupra.

Cum l-am primit noi pe Hristos? Prin supunere şi receptivitate. Noi îi dăm Lui şi luăm de la El. Dăm şi luăm – aceasta este relaţia redusă la termenii ei cei mai simpli. Dărnicia noastră implică să dăm un lucru şi singurul lucru pe care îl deţinem – pe noi înşine. Când El are aceasta, El are totul. O parte a scopului dăruirii este ca noi să putem primi. Dumnezeu ne cere ca noi să dăm tot ceea ce este al nostru pentru ca El să ne poată da nouă tot ceea ce este a Lui. Observaţi cuvintele pe care Pavel le foloseşte: „după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul”. Tine minte, El este „Domnul”, nu numai un Exemplu sau un Învăţător. Domnul! Şi tu nu poţi cu adevărat să-l chemi pe Isus Mântuitor, până când nu îl chemi ca Domn. El mântuie pe cei care se supun Lui – nu pe alţii.

Atunci când continuăm să depindem de Hristos şi îl facem pe El centrul vieţilor noastre, atunci noi suntem înrădăcinaţi în El, zidiţi în El şi noi sporim în mulţumiri. Acestea ar putea fi diferite metafore, dar cu toate acestea ele spun următoarele. Înrădăcinaţi în Hristos, noi creştem în El. Noi tocmai de aceea îngropăm o sămânţă pentru a o vedea cum creşte. Stabiliţi în El, noi suntem zidiţi în El. Şi testul final este, cât suntem noi de mulţumitori. Dacă nu aduci mulţumiri în mod regulat pentru tot ceea ce Dumnezeu a făcut şi ţi-a dat, atunci trebuie să-ţi pui întrebarea dacă eşti sau nu cu adevărat creştin.

27 Martie 2008

Filozofii atee

Coloseni 2:8

„Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos.“ (Coloseni 2:8)

Acum Pavel provoacă pe Coloseni cu o avertizare tăioasă şi clară: nu acordaţi atenţie învăţătorilor falşi – cei care mixează adevărul cu eroarea şi împrăştie filozofii false şi înşelătoare; ei te vor face rob. J.B. Philips pune cuvintele de avertizare a lui Pavel în felul următor: „Fiţi atenţi ca nimeni să nu vă strice credinţa prin intelectualism sau non-sensuri răsunătoare. Un asemenea material este în cel mai bun caz fundamentat pe ideile oamenilor despre natura lumii şi nu ţine seama de Hristos!”

Filozofia este definită în dicţionar ca „căutarea după înţelepciune sau cunoaştere, în special aceea care are de a face cu realitatea finală”. Totuşi orice filozofie care nu este clădită pe revelaţia lui Dumnezeu din Scripturi nu duce nicăieri. Raţionamentul filozofic ar putea părea fascinant, dar el nu conţine nici un răspuns real la tainele universului. Adevărul se găseşte numai în Hristos.

Când Pavel foloseşte cuvintele „filozofia şi cu o amăgire deşartă”, el avea în minte filozofia învăţătorilor falşi, care îşi bazau raţionamentul pe teorii umane, în loc să şi le bazeze pe Hristos. Această învăţătură pare să fi fost o formă elementară de Gnosticism. Din accentele lui Pavel pe pre-eminenţa lui Hristos (1:18) şi pe nevoia unei adevărate cunoaşteri a noastre a lui Hristos care este sursa înţelepciunii (2:2-3), s-ar părea că învăţătorii falşi încercau să convingă pe credincioşi că Hristos nu era revelaţia finală a lui Dumnezeu şi că ei pot obţine o experienţă mai adâncă a mântuirii prin iluminare. Desigur, acesta era un non-sens, dar mulţi simt că acest tip de erezie a fost în zilele Bisericii Primare. Marchează cuvintele mele, dacă ceva nu este Hristo-centric va ajunge să fie excentric – deplasat de la centru. Domnul nostru este atât adevărul, cât şi calea şi viaţa.

28 Martie 2008

„Muzica mai vastă ca înainte”

Coloseni 2:9

„Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.“ (Coloseni 2:9)

Versetele precedente asigură fundalul acestui verset. Învăţătura falsă era, aşa cum am spus ieri, probabil o formă timpurie de gnosticism, care de asemenea învăţa că materia este rea şi duhul este bun. Pentru a ataca idei ca acestea, Pavel declară, „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”. Dumnezeu, la încarnare, a intrat în materie şi a făcut din aceasta vehiculul revelaţiei divine. Nimic nu poate fi mai important pentru existenţa noastră pe pământ, în situaţia în care noi suntem înconjuraţi de materie. Materialul nu este ceva alienat; el este un aliat.

Lumea spirituală se manifestă prin ceea materială, în formă materială şi în relaţii materiale. Ascultă aceste cuvinte: „…Mi-ai pregătit un trup…  vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:5,7). Voia lui Dumnezeu pentru Hristos trebuie să fie făcută în şi printr-un trup. Gnosticismul din secolul II, învăţau că materia era rea. Hinduşi cred că materia este o iluzie. Cu toate acestea, creştinii spun că materia este făcută de Dumnezeu („Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”, Geneza 1) şi poate fi folosită pentru scopuri bune. Ţine minte, Împărăţia lui Dumnezeu este în voi, aici pe pământ (Luca 17:21).

Şi în caz că cineva ar fi putut pretinde că Dumnezeu a venit în materie în mod temporar şi în mod parţial, Pavel spune că „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”. Nu este nimic în Dumnezeu care nu este în Isus – cel puţin în caracter şi în esenţă. Isus este Dumnezeu găzduit de o formă umană, nu pentru o scurtă vreme, ci acum şi totdeauna. Trupul lui Hristos a fost luat în cer şi probabil va purta semnele urmelor cuielor în toată eternitatea. Umanitatea Sa nu este ceva ce el pune jos ca pe o mantie. Hristos este atât uman, cât şi divin – pentru totdeauna. În Domnul nostru, trupul şi spiritul au fost reconciliate si, datorită acestui fapt, aşa cum o spune un poet, „Acolo se aude muzica mult mai vast ca înainte”.

29 Martie 2008

„Plinătatea vieţii în Hristos”

Coloseni 2:10

„Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.“ (Coloseni 2:10)

Acum ajungem la aplicaţia versetelor anterioare: şi nouă înşine ne-a fost dată plinătate în Hristos. Învăţătorii falşi, care priveau trupul material ca ceva rău, au ocolit încarnarea, spunând că era sub demnitatea lui Dumnezeu să atingă materia, ca să nu mai vorbim de a intra în ea. În schimb ei învăţau că tu ai putea atinge plinătatea vieţii prin cunoaşterea directă a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în realitate noi ajungem al plinătatea vieţii în Isus Hristos sau nu ajungem la ea de fel. Dă-mi voie să preiau faimoasa afirmaţie a lui Isus încă odată: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.“ (Ioan 14:6). El este viaţa şi numai El ne oferă plinătatea vieţii – când suntem uniţi cu El noi suntem părtaşi la chiar natura lui Dumnezeu.

Unii creştini contemporani, cu scopul de a se adapta la alte religii şi filozofii, îl iau pe Hristos şi pe altcineva: Hristos şi Mahomed, Hristos şi Buda, Hristos şi Jung. Ei fac aceasta, spun ei, în interesul universalităţii. Dar o asemenea gândire este îndrumată total greşit, pentru că Hristos este universal. A fi în El înseamnă a fi în tot ceea ce aparţine realităţii din univers.

Dar există ceva mai mult: credinciosul este părtaş şi la victoria Sa – El este Cap peste orice putere şi autoritate. Noi nu trebuie să ne mai temem de prinţul întunericului sau orice altă putere şi autoritate. Hristos este Cel care este în controlul tuturor lucrurilor şi a fiecărei persoane. Dick Lucas spune că acest verset dezvoltă două teme: prima, faptul că, deoarece noi avem plinătatea prezenţei lui Dumnezeu cu noi aici, atunci noi avem tot ceea ce putem avea de această parte a cerului, şi a doua, în legătură cu victoria cerului asupra puterilor şi stăpânirilor, noi suntem părtaşi cu Hristos tot ceea ce El a câştigat. La aceasta eu zic un, din toată inima, „Amin”.

30 Martie 2008

Desăvârşit în El

Coloseni 2:11-12

„În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti,“ (Coloseni 2:11)

Exact aşa cum s-a întâmplat în bisericile Galatiei, învăţătorii falşi pare să fi făcut din tăierea împrejur o condiţie a mântuirii. Cu toate acestea, în Colose, învăţătura falsă era sincretistă, combinând atât elemente Iudaice cât şi gândirea Neamurilor. Deci, la ideea Neamurilor de mântuire prin iluminare, a fost adăugată tradiţia Ebraică a tăierii împrejur, regulile legate de dietă şi ţinerea festivalurilor religioase.

Învăţătorii falşi de asemenea i-ar fi convins pe credincioşii din Colose să accepte ideea că tăierea împrejur era un act al dedicări şi consacrării, o a doua iniţiere, ulterioară botezului. Dacă aşa stau lucrurile, atunci Pavel răspunde argumentului prin a spune că tăierea împrejur este ne-necesară pentru că ei deja posedă o purificare a cărei sursă este Hristos. La convertirea voastră, explică el, are loc o tăiere împrejur, nu făcută cu mâna – aceea de a fi iertaţi de păcatele voastre şi curăţit de nelegiuiri.

„Fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez” continuă el să le spună. Ei deja au murit cu Hristos, deci acum urma ca, dacă El a fost înviat din moarte, la fel, şi ei să fi fost înviaţi împreună cu El. Gândul care se prezintă este acela că noi nu trebuie să adăugăm la ceea ce Hristos deja a făcut. Dumnezeu nu poate face nimic mai mult pentru noi decât ceea ce El a făcut în Hristos.

Pavel, în v. 10, a reliefat gândul că creştinii sunt compleţi din punct de vedere spiritual în Hristos. Aici el adaugă gândul că noi suntem desăvârşiţi în Hristos numai atunci când recunoaştem desăvârşirea Sa – atunci când ne demonstrăm credinţa în El. „Este nevoie de un Hristos desăvârşit” spune D.L. Moody, „pentru a face un creştin desăvârşit”. Nu este nimic bun în a spunem că Hristos este desăvârşit şi apoi să încercăm să adăugăm ceva le El. El este fie desăvârşit fie incomplect. Punct.

31 Martie 2008

Chitanţa noastră anulată

Coloseni 2:13-14

„…ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui… şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce.“ (Coloseni 2:13-14)

Tema continuă: Dumnezeu nu poate face pentru noi nimic mai mult decât ceea ce El deja a făcut în Hristos. Când am fost morţi în păcatele noastre, Duhul Său s-a mişcat în vieţile noastre, a tăiat în natura noastră păcătoasă şi acum în mod continu caută să facă ineficientă energia păcatului. Înseamnă aceasta că nu este posibil să păcătuiască din nou? Nu, dar este posibil să nu păcătuiască. Dumnezeu ne-a făcut vii cu Hristos şi când viaţa Lui pulsează prin sufletul nostru, atunci libertatea faţă de păcat este posibilă. Din acest punct înainte, Pavel se lansează într-o descriere grafică a mântuirii. Dumnezeu nu numai că ne-a făcut vii cu Hristos, dar El a şi şters zapisul scris care era împotriva noastră, pironindu-l pe cruce. Ce minunate cuvinte-imagini.

Să luăm mai întâi: „a şters zapisul”. „Zapisul” înseamnă o notă scrisă de mână. Este termenul grec pentru o chitanţă – o recunoaştere a datoriei şi recunoaşterea plăţii care este obligatorie, cu anumite penalităţi care se cer dacă nu se face plata. Cuvântul tradus ca „şters” (εξαλειφω [exaleipho] în Greacă) înseamnă a şterge cu buretele sau a elimina prin ştergere. Acest lucru l-a făcut Hristos cu păcatele noastre. Zapisul care ne condamna a fost şters cu buretele de sângele lui Hristos. Este ca şi cum acesta nu ar fi existat nici odată.

Dar Pavel mai foloseşte o imagine: „l-a nimicit, pironindu-l pe cruce”. În vremurile antice, înregistrarea unei datorii, după ce ea a fost plătită, uneori era bătută în cuie pe un panou public aşa încât fiecare să poată vedea că disputa a fost rezolvată. Domnul nostru a luat datoria pe care o datoram noi şi a bătut-o în cuie în locul cel mai public din univers – crucea. Când Hristos a strigat „S-a sfârşit” (Ioan 19:30), El a vrut să spună că lucrarea răscumpărării noastre a fost terminată. Zapisul şters atârnă pe cruce pentru ca toţi să-l poată vedea.

1 Aprilie 2008

Autoritatea dezbrăcată de fals

Coloseni 2:15

„A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.“ (Coloseni 2:15)

Acesta este un material încântător. Pentru a te face să simţi impactul cuvintelor lui Pavel, voi cita acest text din două versiuni diferite. Prima, ceea a lui J.B. Philips: „Şi apoi, după ce a rupt boldul tuturor puterilor care erau îndreptate împotriva noastră, el le-a expus, le-a zdrobit, le-a golit de putere şi le-a înfrânt, în gloriosul Său act final de triumf!” Şi acum formularea lui Eugene Peterson: „La cruce, El a dezbrăcat de autoritate lor falsă pe toţi tiranii spirituali din univers şi a mărşăluit cu ei goi pe străzi” (The Mesager).

Este foarte probabil că imaginea pe care Pavel a avut-o în minte a fost aceea a unei procesiuni triumfale care de obicei avea loc, în vremurile Romane, după o mare cucerire. Sute de prizonieri de război obosiţi erau legaţi de care şi traşi pe străzi aşa încât toată lumea să poată fi martoră a mizeriei şi ruşinii lor. Pentru cetăţenii ţării, de care aparţinea armata cuceritoare, acesta era un semn minunat, dar o experienţă teribilă şi umilitoare pentru aceia care au fost cuceriţi.

Ce ilustrată izbitoare este aceasta pentru cucerirea pe care Domnul nostru a realizat-o pentru noi la Calvar. Exact aşa cum cetăţenii Romani puteau vedea că nu aveau nici un motiv să se teamă de mândrii lor soldaţi care acum sunt înfrânţi şi defilau înaintea lor, tot aşa noi nu trebuie să ne mai temem de Satan şi de misiunile sale, care au încercat să pună capăt vieţii şi lucrării lui Isus la cruce. Dacă Satan şi forţele lui mai au vreo putere peste noi, lucrul acesta este aşa numai pentru că noi le dăm voie. Ei încearcă să se mascheze ca cuceritori, dar totul este o ruşine. Ei au fost în mod ruşinos înfrânţi. Satan a crezut că el va avea o mare victorie la cruce, dar mesele au fost întoarse. Victoria lui Hristos este ceea pe care crucea o proclamă. Şi încă cum!

2 Aprilie 2008

Ţinuturile umbrelor

Coloseni 2:16-17

„Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat,“ (Coloseni 2:16)

Ieri ne-am concentrat asupra triumfului lui Isus Hristos peste orice putere şi autoritate care se îndrepta împotriva Lui. În lumina acestui adevăr, acum, Pavel îi încurajează pe credincioşii din Colose să sărbătorească victoria lui Hristos asupra lor, printr-o viaţă liberă de ritualuri şi ceremonii ne-necesare.

Este clar că, în biserica din Colose, s-a făcut o încercare de a-i convinge pe credincioşi să fie preocupaţi cu lucruri ca mâncăruri tabu şi ţinerea festivalurilor religioase. Această abordare eronată a fost calculată să-i facă pe oameni să creadă că jertfa lui Hristos şi prezenţa Sa în viaţa credinciosului, nu erau destule pentru a atinge sfinţenia; alte lucruri, cum ar fi ritualurile şi ceremoniile erau esenţiale. Desigur, Pavel nu era de acord cu nici una dintre acestea şi dezaprobă ideea în termeni fără echivoc. Acum, aceasta este parafrazarea lui Eugene Peterson a afirmaţiei de deschidere a versetului 16: „Deci nu acceptaţi ca cineva să facă presiuni asupra voastră în ceea ce priveşte dieta, serviciile de închinare sau zilele sfinte”. Cuvinte tari – şi cu siguranţă cuvinte necesare dacă ei doreau să-şi păstreze libertatea vieţii în Hristos şi să susţină că El era tot ceea ce conta pentru ei.

Pavel continuă prin a spune, „care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos”. Ţinutul umbrelor, la care se face referire aici, este ţinutul pe care îl găsim în Vechiul Testament. Ritualurile prescrise trebuiau să fie ţinute, dar ele erau numai umbre a ceea ce urma să vină. Adevăratele lor valori nu stăteau în ceea ce erau ele, ci în lucrul spre care arătau ele. Hristos este împlinirea a tot ceea ce Vechiul Testament a prefigurat şi în El se găseşte întreaga realitate spirituală. Cei care depind de ritualuri şi ceremonii pentru mântuire, trăiesc în umbre. Hristos este tot ceea ce avem nevoie. Totul.

3 Aprilie 2008

Mândria trebuie să moară…

Coloseni 2:18

„Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti,“ (Coloseni 2:18)

În acest capitol, Pavel le-a dat celor din Colose câteva avertizări şi, aici, în versetul 18, este încă una. J.B. Philips îl traduce în felul următor: „Nu îngăduiţi ca vreun om să vă răpească bucuria voastră în Hristos convingându-vă să vă faceţi „smeriţi” şi să cădeţi în faţa şi să vă închinaţi îngerilor. Un asemenea om, umflat de o imaginaţie nespirituală îşi impune propria sa cale în lucruri despre care el nu ştie nimic şi în isteţimea sa uită de Capul”

Unii comentatori cred că un aspect al ereziei care ameninţa biserica din Colose era venerarea îngerilor – ideea era de a mai căuta un mediator, pe lângă Hristos. Dacă este aşa, atunci aceasta este o altă indicaţie a existenţei unor credinţe similare cu cele din Gnosticismul secolului II.

Pavel nu avea nici o intenţie să permită învăţăturii false să lipsească de premiu pe cei care sunt „în Hristos” şi caracterizează indivizii preocupaţi de aceasta în felul următor: „O asemenea persoană intră în detalii amănunţite cu privire la ceea ce el a văzut [în viziune] şi mintea sa nespirituală se îngânfă cu noţiuni nefolositoare”. Aici vedem rădăcina problemei: aceşti apărători ai închinării la îngeri erau umflaţi de mândrie. Ei pretind să aibă o cunoaştere interioară, dar în realitate ei au descoperit un mod „spiritual” (ca să zicem aşa) de a atrage atenţia spre ei înşişi.

Când vorbesc cu creştini care au idei stranii despre credinţă, am descoperit că deseori motivaţia din dos este aceea de a fi observaţi. Ei au puţin sau chiar nici un sens al identităţii, şi faptul că sunt puşi alături de alţii nu este o înălţare destul pentru ei, ei merg în cu totul altă direcţie. Deci ei sunt diferiţi. Rădăcina tuturor acestor lucruri, este, aşa cum Pavel discerne, mândria. William Law formulează aceasta bine atunci când zice, „Mândria trebuie să moară în noi sau altfel Hristos nu poate trăi în noi”.

4 Aprilie 2008

Rămâi conectat

Coloseni 2:19

„şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.“ (Coloseni 2:19)

Ieri am analizat mândria – unul din factorii care motivau pe aceia care ameninţau biserica din Colose cu o eroare serioasă. În versetul pe care îl avem înainte astăzi, Pavel ne oferă un alt motiv al problemei: tipul de persoane care fac necazuri au pierdut legătura cu Capul. Aparent ei sunt încă parte a bisericii, dar nu au rămas strâns legaţi de Hristos, Capul Bisericii.

Vă amintiţi, o situaţie similară a apărut atunci când un grup de creştini din biserica din Pergam au urmat învăţăturile eronate ale lui Balaam şi ale Nicolaiţilor (vezi Apocalipsa 2:12-17). Şi se pare că ei erau încă parte din biserică. Motivul pentru care Hristos îi îndeamnă să se pocăiască este acela că este imposibil să rămâi credincios faţă de El şi în acelaşi timp să te joci cu eroarea care îl jefuieşte pe El de supremaţia şi suficienţa Sa.

Pavel ne arată în acest verset – poate mult mai clar decât oriunde în altă parte în Noul Testament – că atunci când ne îndepărtăm de Hristos, atunci noi ne îndepărtăm şi unii de alţii. Arată-mi o biserică unde membrii şi-au pierdut legătura cu Capul şi eu îţi voi arăta o biserică a cărui membri au pierdut legătura unii cu alţii. Aceea biserică ar putea avea proiecte strălucite pentru comunitate, un program muzical minunat şi o dezbatere inteligentă, dar dacă membrii ei nu sunt uniţi cu Hristos, atunci ea nu mai funcţionează ca o biserică; ea devine un club. Capul este sursa vieţii şi sănătăţii spirituale a unei biserici. Lucrătorii, învăţătorii, muzicienii săi, desigur toţi au un loc dar, aşa cum Pavel explică, „tot trupul… îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu”. Creşterea nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu. Metodele agresive şi apelurile puternice pot adăuga la numărul bisericii, dar numai Dumnezeu poate face o biserică să crească.

5 Aprilie 2008

Regulile împotriva relaţiilor

Coloseni 2:20-22

„Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea:“ (Coloseni 2:20)

Aceste versete implică că unii dintre convertiţii din Colose au cedat deja în faţa învăţăturii false care circula în biserică. Dacă este aşa, cum putem reconcilia acest fapt cu lauda pe care Pavel o aduce credinţei lor în capitolul 1? Răspunsul, cred eu, trebuie să fie acela că un mic număr erau în pericolul de a fi influenţaţi de această eroare şi faţă de aceştia îşi exprimă el acum preocuparea. În aceste versete finale ale capitolului 2, Pavel este în punctul său cel mai tăios. De ce trăiţi, întreabă el, ca şi cum încă aţi aparţine lumii acesteia? De ce vă supuneţi la regulile ei? Punând aceste întrebări el pune un egal între ideile propagate de învăţătorii falşi şi religia lumii.

Este evident că lumea nu poate trăi fără religie pentru că umanitatea, fiind creată după chipul lui Dumnezeu, are o dorinţă încorporată de a se închina. Pentru că ea respinge pe Hristos ca singura cale spre Dumnezeu, ea trebuie să-şi găsească elementele structurii sale religioase în altă parte. Satan, prinţul acestei lumi, se delectează în a asigura oamenilor o religie care le satisface nevoia lor de închinare, dar nu le cere să-şi plece genunchiul în faţa lui Hristos. Un comentator pune aceasta în felul următor: „Religia [lui Stana], cu cât poate fi mai aproape de adevăr în limbaj, în timp ce totuşi este diferită, cu atât mai mult acest prinţ şiret este mai satisfăcut”. Reguli ca „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” sunt elemente ale religiei lumii şi într-o zi vor trece.

Din moment ce tu ai murit cu Hristos, spune Pavel, tu nu eşti guvernat de reguli, ci de relaţia ta cu El. Tu eşti mântuit nu prin ceea ce tu faci, ci prin ceea ce Hristos a făcut. Dumnezeu a pus biserica în lume, dar noi trebuie să ne asigurăm că lumea nu intră în biserică.

6 Aprilie 2008

Problema sinelui

Coloseni 2:23

„au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de nici un preţ împotriva gâdilării firii pământeşti.“ (Coloseni 2:23)

Mă întreb, cum au răspuns la condamnarea dură şi incisivă a lui Pavel la dresa teoriilor lor, cei din Colose care propagau eroarea. Învăţătorii falşi au avut argumente convingătoare, au trăi o viaţă de auto-disciplină şi au arăta o mare dedicare faţă de ceea ce ei credeau, dar motivaţia din dosul tuturor acestora era mândria lumească. În exterior părea că aceşti oameni au un mare grad de înţelepciune, dar, spune Pavel, aceasta era numai o aparenţă de înţelepciune. Închinarea lor auto-impusă, falsa lor umilinţă şi tratamentul lor dur la adresa trupului nu făcea nici o impresie asupra minţii marelui apostol. El vedea aceste lucruri exact ca un alt mod de a se da în spectacol, un mod de a se face pe ei înşişi să pară importanţi.

Trebuie să ne oprim pentru un moment pentru a face clar ce se înţelege prin „închinare voită”. J.B. Philips traduce această expresie ca „eforturile de la închinare, inspirate de sine însuşi”. Oamenii pe care Pavel îi denunţă se închinau lui Dumnezeu nu în modul în care El doreşte să i se aducă închinare, ci în modul în care ei gândeau că Lui ar trebui să i se aducă închinare. Făcând referire din nou la traducerea lui Philips, el traduce expresia din NIV „falsă umilinţă” ca „politica lor de auto-smerire” şi „tratamentul lor dur faţă de trup” ca „neglijarea studiată a trupului lor”. Aceste expresii grafice ne duc chiar în inima motivaţiilor lor – ei foloseau presupusele practici spirituale ca un mijloc de a-şi stimula centrarea în sine şi mândria prin propriile lor eforturi.

Este opinia mea că centrarea în sine stă la rădăcina celor mai multe dintre problemele spirituale. Dacă am putea elimina centrarea în sine din inima umană, am avea puţine dificultăţi. De lucrul acesta eu sunt sigur. Şi centrarea în sine nu este nici odată mai mortală decât atunci când ea este îmbrăcată în spiritualitate.

Meditatie de Pastele Catolic

21 Martie 2008

MEDITAŢII DE PAŞTI

O meditaţie cu privire la cruce

Matei 27:35-56

„Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”“ (Matei 27:46)

Acum când, încă odată, suntem în Vinerea Mare, ne oprim din meditaţiile noastre pentru a reflecta asupra misterului crucii şi minunea gropii deschise. Trei gânduri formează mereu baza meditaţiei noastre din Vinerea Mare. Îngăduiţi-mi să le împărtăşesc cu voi.

Primul, fără cruce, eu nu aş fi realizat nici odată enormitatea păcatului meu. Este tragic faptul că noi nu realizăm răutate păcatului. Noi numim păcatele noastre „greşeli” sau „scăpări” şi chiar şi atunci când folosim cuvântul – „păcat” – noi îl folosim cu uşurătate. Cât de teribile trebuie să fi fost păcatele mele pentru un Dumnezeu Sfânt dacă singura cale pe care El a putut să le şteargă a fost să îngăduie ca Fiul Său să moară pe o cruce.

Al doilea, fără cruce, eu nu aş fi avut o focalizare clară a credinţei mele. Oswald Chambers a fost cel care a spus, „Viaţa este mai mult tragică decât obişnuită”. În fiecare zi auzim despre lucruri teribile care se întâmplă – despre accidente oribile şi dezastre care ucid oameni nevinovaţi şi multe alte forme de suferinţă. Poate Dumnezeu să fie Dragoste şi să îngăduie tragediile să continue? Aceasta este o întrebare pe care mulţi oameni o pun. Ori de câte ori apare în mintea mea o îndoială în legătură cu dragostea lui Dumnezeu, eu stau la piciorul crucii unde repede găsesc odihnă. Un Dumnezeu care m-a iubit suficient de mult pentru a-şi trimite Fiul Său să moară pentru mine, s-a dovedit a fi Dragoste.

Al treilea, fără cruce, eu nu aş avea un Mântuitor, Eu am nevoie de un Mântuitor. Eu am nevoie şi de un Exemplu şi de un Învăţător şi de un Prieten. Dar mai presus de toate eu am nevoie de un Mântuitor. Crucea îmi arată că Isus Hristos a făcut tot ceea ce era cerut pentru mântuirea mea. Tot ce trebuie eu să fac este să-mi recunosc păcatul meu, să mă pocăiesc de el, să întind mâna pentru a primi darul mântuirii şi acesta este al meu. Al meu doar dacă îl cer. Ce îndurare minunată. Fără cruce, eu nu aş avea nimic.

22 Martie 2008

În Duhul El aşteaptă

Luca 23:44-56

„Femeile, care veniseră cu Isus din Galilea, au însoţit pe Iosif; au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Isus în el,“ (Luca 23:55)

Cât de liniştită şi privată a fost groapa după spectacolul public ruşinos al crucificării. Cât de tăcută şi liniştită! Este dificil de stabilit timpul exact dintre arestarea Domnului nostru şi moartea Sa pe cruce, dar din ceea ce noi putem spune, au fost vreo 8-9 ore. Între 8 şi 9 ore îngrozitoare. În răstimpul scurt de 6 ore, el a fost judecat de 5 ori de 4 tribunale diferite. El a fost dus în grabă de la Ana la Caiafa, de la Caiafa la Pilat, de la Pilat la Irod, de la Irod înapoi la Pilat. El a fost vândut şi batjocorit. Şi apoi pus pe cruce.

Nu ar fi putut muri Isus în linişte în compania celor iubiţi lui? Nu, paharul suferinţei trebuia să fie băut până la fund, şi expunerea teribilă sub privirile publice era o parte a amărăciunii crucii. Era amestecul de gălăgie, praf, sete, batjocuri şi suspine în timp ce El atârna în agonie între cer şi pământ. Nu la multă vreme după strigătul, „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (v.46), el şi-a plecat capul şi a murit.

Şi apoi mormântul. Te gândeşti la un mormânt ca fiind rece şi sinistru? Nu acesta. El a fost umplut cu destin. Calcă împreună cu mine în interior pentru un moment. Mântuitorul nostru crucificat zace acolo într-un par rece de piatră. În duhul El aşteaptă. Ce aşteaptă el? Să împlinească profeţia, să inverseze verdictul uman dat asupra Lui, să dovedească că El cu adevărat a murit pe cruce şi nu numai a leşinat, să valideze victoria pe care a câştigat-o pe cruce. Există multe motive. El aşteaptă şi aşteaptă şi aşteaptă. Şi apoi, citându-o pe Alice Meynell:

„Singur, singur, singurel

El a înviat din dosul pietrelor”.

23 Martie 2008

„Ziua Noului An”

Ioan 20:1-18

„Simon Petru, care venea după el, a ajuns şi el, a intrat în mormânt, şi a văzut fâşiile de pânză jos. Iar ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, nu era cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc singur.“ (Ioan 20:6-7)

Astăzi, în această Duminică de Paşti, hai să mai stăm încă odată în faţa gropii deschise şi să reflectăm la ceea ce s-a întâmplat acolo. Maria Magdalena a venit la mormânt în timp ce încă era întuneric şi vede că piatra a fost dată la o parte. Ea se grăbeşte să îi spună vestea lui Petru şi lui Ioan şi cei doi fug la mormânt. Ioan îl întrece pe Petru, se pleacă să se uite în mormânt, priveşte la hainele de pânză, totuşi ezită să intre în interior. Petru nu este prea departe în urmă, şi când el ajunge, el nu ezită. Dând buzna în mormânt, el priveşte cu uimire la făşiile de pânză care zăceau aproape de intrare, unde au fost aşezate picioarele lui Isus. Când se uită mai atent în mormânt, el observă ştergarul care a fost înfăşurat în jurul capului lui Isus. Câteva momente mai târziu îl urmează şi Ioan şi crede că Isus a fost înviat din morţi.

Aceste versete sunt pline de cele mai interesante detalii şi sunt, cu siguranţă, relatarea unor martori oculari. Şi asta te face aproape să simţi că şi tu însuţi eşti un martor ocular. Uită-te din nou la hainele de pânză căzute, care zac acolo. Ce sugerează toate acestea?

Când Isus a revenit din moarte, El nu a desfăcut în linişte şi cu migală făşiile de pânză folosite ca îmbrăcăminte pentru mormântare. Aceasta nu a fost o desfacere, aceasta a fost o ridicare glorioasă! Însăşi conceptul de înviere este supranatural. Procesul natural al descompunerii fizice nu a fost arestat sau inversat, ci dat la o parte. Petru şi Ioan erau primii care vedeau dovada lucrului celui mai senzaţional care s-a întâmplat vreodată pe planeta aceasta. Aşa cum spune John Stott, „Noi trăim şi murim; Hristos moare şi trăieşte”. Şi pentru că El trăieşte şi noi trăim. Nu este de mirare că A.B. Simpson a descris Paştele ca „Ziua Noului An al sufletului”.

Desavarsit in Hristos – Coloseni cap. 1

 Every Day With Jesus (Martie /Aprilie 2008)

De Selwyn Hughes

Desavarsit in Hristos

 

„El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.“

(Coloseni 1:17)

 

1 Martie 2008

Capitolul 1

Închis – pentru a scrie

Coloseni 1:1

„Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Timotei,“ (Coloseni 1:1)

În următoarele două luni vom studia scrisoarea lui Pavel către Coloseni. Aceasta a fost probabil scrisă de el în timpul întemniţării în Roma, 62-63 d.Hr. Colose a fost unul din grupul de trei oraşe din Valea Lycus unde s-au înfiinţat biserici, celelalte două fiind Hierapolis şi Laodicea. Nu avem nici o înregistrare că Pavel ar fi vizitat Colose în mod personal şi se pare că Efesul a fost cel care a adus evanghelia în această zonă.

Scrisoarea pare să fi fost determinată de descoperirea lui Pavel că creştinii din Colose aveau parte de o ameninţare la adresa credinţei lor – o ameninţare pe care Episcopul Handley Moule a descris-o ca „eroarea care aruncă o umbră asupra slavei lui Isus Hristos, detronându-L şi golindu-L de divinitatea Sa, deci făcând din El unul din mulţimea de mediatori… în loc de singurul mediator”. Pavel, mereu gata să-şi apere Mântuitorul, scrie pentru a corecta aceea eroare şi arată că Hristos este primul dintre şi înaintea tuturor lucrurilor. Credincioşii sunt înrădăcinaţi în El, vii în El, ascunşi în El, desăvârşiţi în El şi deci sunt echipaţi pentru a-l face pe Hristos primul în fiecare domeniu al vieţilor lor.

Pavel îşi începe scrisoare prin a-şi stabili scrisorile sale de careditare: „apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu”. Prima noastră reacţie ar putea fi să gândim că, prin acesta, a spus că un apostol ar trebui să fie închis într-o puşcărie, în loc să cucerească noi teritorii pentru Hristos. Dar cu toate că circumstanţele l-au oprit să călătorească, duhul său a fost liber să iasă prin pana sa. Gândeşte-te la aceasta cam aşa: dacă el nu ar fi fost închis, noi nu am fi avut scrisorile din închisoare – Coloseni, Efeseni, Filipeni şi Filimon. Din închisoare, influenţa sa s-a extins până la marginile pământului şi prin toate veacurile. El a fost închis – pentru a scrie.

2 Martie 2008

„Har şi pace”

Coloseni 1:2

„către sfinţii şi fraţii credincioşi în Hristos, care sunt în Colose: Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos.“ (Coloseni 1:2)

„Atunci când Pavel şi-a scris scrisorile către bisericile din Noul Testament” spune de. William Barclay, „el a scris exact şi întocmai în modul în care oamenii de rând îşi scriau scrisori obişnuite în lumea antică”. Mai întâi există un salut, apoi un cuvânt de mulţumire care este urmat de un conţinut special şi în final un salut de încheiere. În anumite situaţii există o concluzie de tip autograf.

Pavel salută pe creştinii din Colose cu o expresie plină de dragoste: „sfinţii şi fraţii credincioşi în Hristos”. Credinţa creştinilor din Colose s-ar putea să fi fost atacată, dar nu există nici un indiciu care să sugereze că ei au cedat în faţa erorii. Cu siguranţă nu există nicăieri cuvinte atât de tari care cel puţin să se apropie de cele adresate Galatenilor, care au îmbrăţişat ideile false cu privire la credinţă. Eu m-aş mira că Pavel i-ar fi numit pe credincioşii din Colose „viteji urmaşi ai lui Hristos” (aşa cum sunt cuvintele, din v.2, ale lui Eugene Peterson în The Messager), dacă ei s-ar fi îndepărtat de Hristos.

El continuă: „Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru”. Observaţi cuvintele: „de la Dumnezeu, Tatăl”. Ar putea harul şi pacea să vină din alte surse decât de la Tatăl? Desigur. „Har” şi Pace” sunt cuvinte folosite deseori de ne-creştini. Creditorii ipotecari vorbesc despre perioade de „har”; politicienii vorbesc despre negocieri „de pace” între ţări în război. Dar ce diferenţă între harul şi pacea care izvorăşte din inima omului şi harul şi pacea care vine din inima Tatălui. Una este temporară, cealaltă este veşnică, una este limitată, cealaltă este nelimitată. Cei mai buni dintre bărbaţi şi femei sunt numai bărbaţi şi femei în cel mai bun caz. Dar ceea ce vine de la Dumnezeu este totdeauna perfect, Pace Perfectă, Har Perfect.

3 Martie 2008

Gemenii siamezi ai Scripturii

Coloseni 1:3-4

„Mulţumim lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, căci ne rugăm neîncetat pentru voi, şi am auzit despre credinţa voastră în Hristos Isus, şi despre dragostea, pe care o aveţi faţă de toţi sfinţii,“ (Coloseni 1:3-4)

Cât era de încurajator pentru cei din Colose să ştie că ei erau pomeniţi în rugăciunile lui Pavel. El auzise lucruri bune despre ei de la Epafras (v. 7), şi deci, ori de câte ori se ruga pentru ei, el aducea mulţumiri lui Dumnezeu pentru credinţa lor în Hristos şi dragostea lor pentru toţi fraţii lor credincioşi.

Cuvintele leagă două calităţi importante: credinţa şi dragostea. Noul Testament le leagă deseori împreună aceste două; uneori ele sunt chiar numite „Gemenii siamezi ai Scripturii”. Dacă vrei să ai o dragoste răbdătoare şi ne-egoistă pentru alţii, tu trebuie mai întâi de toate să ai credinţă în Dumnezeu. Psihologia învaţă că dragostea pentru alţi oameni este o parte integrantă a unei bune sănătăţi emoţionale, dar ea nu are nimic de spus despre o relaţie cu Dumnezeu. Cu toate acestea, fără o relaţie cu Dumnezeu, dragostea pentru alţii curând rămâne fără energie.

Cu ceva vreme în urmă am citit despre o agenţie guvernamentală Africană care a investit o mare sumă de bani într-un program de construcţie destinat să îmbunătăţească modul de viaţă a unor triburi care trăiau în colibe din ierburi pe coama dealului. Pentru a înlocui aceste locuri fragile de locuit, guvernul a clădit case de cărămidă la baza dealului. Cu toate acestea oamenii din trib s-au simţi inconfortabil în noile lor case şi, după ce au locuit în ele doar câteva zile, ei au decis să se mute înapoi în colibele vechi. Un oficial exasperat a spus misionarilor care trăiau printre ei, „Aceşti oameni nerecunoscători au nevoie de multă dragoste. Mă tem cel mai bun lucru pe care îl putem face este să-i emancipăm; vă lăsăm pe voi să îi iubiţi”. Dragostea care nu este legată de Dumnezeu repede i se termină impetuozitatea. Guvernele pot ridica standardul de viaţă al oamenilor, dar nu îi pot iubi. Numai când avem credinţă în Dumnezeu putem merge mai departe să îi iubim pe cei care nu sunt vrednici de iubit şi pe cei care nu ne răspund la dragoste. Fără credinţă în Dumnezeu, nu există dragoste ca a lui Dumnezeu.

4 Martie 2008

Ţâşnesc în calea noastră

Coloseni 1:5

„din pricina nădejdii care vă aşteaptă în ceruri şi despre care aţi auzit mai înainte în cuvântul adevărului Evangheliei,“ (Coloseni 1:5)

Ieri am menţionat faptul că credinţa şi dragostea sunt uneori descrise ca Gemenii Siamezi ai Scripturii. Astăzi punem întrebarea: De unde vine dragostea şi credinţa? Care este originea lor? Ele vin, ne spune Pavel, din nădejdea care este păstrată pentru noi în cer. Este important de ţinut minte că experienţa creştină este caracterizată de nădejde în aceeaşi măsură ca şi de credinţă şi dragoste.

Conceptul de nădejde a fost ceva ce anticii respingeau. Ei îl priveau ca ceva dubios şi nesigur. Dar nădejdea creştină este la fel de sigură, dacă nu chiar mai sigură, decât răsăritul de mâine. Ea este asigurarea că indiferent cât de mult ne bucurăm de prezenţa şi binecuvântările lui Dumnezeu aici pe pământ, noi vom experimenta ceva superior, net superior în cer. Unii se gândesc la cer ca la locul unde atingerea finală va fi adăugată la ceea ce noi am primit pe pământ. Dar nouă ni se spune, „Dar, după cum este scris: „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” (1 Corinteni 2:9)

Dă-mi voie să-ţi pun întrebarea: Cât de puternic influenţează perspectiva cerului umblarea ta zilnică cu Hristos? Desigur, noi trebuie să fim atenţi ca să nu devenim atât de cereşti în gândire încât să nu mai fim buni pentru pământ. Cu toate acestea, noi putem trăi în lumina slavei care va veni. Ceea ce noi avem aici „în Hristos” este doar o gustare din ceea ce urmează să vină. Unele din experienţele noastre spirituale prezente ar putea părea ca cerul, dar în realitate ele sunt doar ceva mult prea puţin din cer pentru a putea fi cerul în ele.

De asemenea, observă că nădejdea nu este o consecinţă a credinţei şi a dragostei, ci originea lor. Credinţa şi dragostea izvorăsc din nădejde. Atunci când păstrăm înaintea noastră nădejdea sigură şi certă a binecuvântării veşnice din cer, atunci din nădejde izvorăsc credinţa şi dragostea. Ele nu doar se plimbă prin viaţa noastră – ele ţâşnesc.

5 Martie 2008

„Acesta este adevărul”

Coloseni 1:5-6

„care a ajuns până la voi şi este în toată lumea, unde dă roade şi merge crescând, ca şi între voi…“ (Coloseni 1:6)

Motivul pentru care Pavel le spune celor din Colose că ei au auzit adevărata evanghelie este acela de a prezenta înaintea lor un standard prin care toate celelalte evanghelii ar putea fi evaluate. Dacă existau printre cei din Colose unii care aveau îndoieli cu privire la caracterul complet al mesajului creştin, aşa cum le-a fost el adus de către Epafras, ei trebuiau, prin această scrisoare, să observe reasigurarea lui Pavel că ceea ce ei au învăţat de la el era cuvântul adevărului.

Cât de mult am avea noi nevoie de aşa ceva în zilele moderne, când oamenii pretind că ceea ce este adevărat pentru o persoană s-ar putea să nu fie adevărat pentru alta, pentru a prinde ceea ce Francis Schafer descrie ca „adevărul adevărat”. Şi care este „adevărul adevărat”? Este adevărul care este conţinut în evanghelia lui Isus Hristos. Acesta este adevărul final. Nimic nu se poate adăuga la acesta şi nici sustrage din el. Acesta este adevărul, întregul adevăr şi nimic mai mult decât adevărul. Uneori când vorbesc cu adulţii tineri despre Hristos, descopăr că ei adoptă o atitudine de genul, „Bine, asta s-ar putea să fie adevărat pentru tine, dar eu am un alt adevăr”. Cu toate acestea, adevărul evangheliei nu este relativ (un lucru pentru mine şi un altul pentru tine); el este absolut şi prin urmare universal – acelaşi adevăr pentru toţi.

Pavel re-accentuează acest adevăr spunându-le celor din Colose că Evanghelia pe care ei au primit-o era aceeaşi evanghelie cu ceea primită de întreaga lume cunoscută de atunci – şi aducea roade. Evanghelia lui Hristos nu poate fi „îmbogăţită” cu idei noi; ea este divină în origine şi deci are puterea de a fi roditoare – puterea de a transforma vieţile. Evanghelia este „harul lui Dumnezeu în adevăr”. Îndurarea lui Dumnezeu, nu meritul nostru, l-a determinat pe El să-şi trimită Fiul Său pentru a ne mântui. Acesta este adevărul. Nimic nu se poate adăuga la aceasta şi nimic nu trebuie scos din el.

6 Martie 2008

Într-adevăr, mare laudă

Coloseni 1:7-8

„cum aţi învăţat de la Epafras, preaiubitul nostru tovarăş de slujbă. El este un credincios slujitor al lui Hristos pentru voi,“ (Coloseni 1:7)

Biblia, printre alte lucruri, este o carte cu biografii. Unele sunt destul de complecte, altele scurte şi concise, aşa cum este ceea a lui Epafras, fondatorul biserici din Colose. Cu toate că există o altă referire la Epafras în scrisoare (4:12), avem, aici, suficientă informaţie pentru a alcătui o imagine a tipului de om care era el: „preaiubitul nostru tovarăş de slujbă. El este un credincios slujitor”. Aceasta este cu adevărată o mare laudă.

Valoarea laudei este determinată totdeauna de cel care aduce lauda. Cine era cel care îl lăuda pe Epafras? Pavel, marele apostol. Mă întreb ce a avut în minte atunci când l-a numit pe Epafras un „tovarăş de slujbă”. A vrut el să spună că Epafras a fost un om cu care se putea lucra bine? Probabil era aşa. S-a spus că testul final al lucrării individuale a cuiva este nu numai a întreba, „Ce a făcut el sau ea?”, ci şi „Au putut alţi oameni lucra cu el sau cu ea?”. Epafras era o asemenea persoană Totuşi, în plus, el era şi un „credincios slujitor”. El nu a fost numai loial faţă de colegii lui de lucrare. El s-a devotat nevoilor celor cărora le slujea.

Accentuând gândul, Pavel continuă, „şi ne-a vorbit despre dragostea voastră în Duhul”. Epafras trebuie să fi fost destul de conştient de greşelile creştinilor din Colose, dar el nu era obsedat de ele. El era gata să vadă şi să laude virtuţile oamenilor săi. Totuşi, rămâne un compliment minunat să spui, cu adevărat, despre o anumită persoană, „Nici odată nu l-ai auzit spunând un cuvânt rău împotriva cuiva”. Nu există un elogiu mai mare, cred eu, pe care cineva l-ar putea aduce oricăruia dintre noi, în trecerea noastră, decât acela că am fost buni colegi, credincioşi lucrători ai lui Isus Hristos şi grabnici în a vorbi de bine despre alţii.

7 martie 2008

Există mai mult

Coloseni 1:9-10

„…nu încetăm să ne rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui…“ (Coloseni 1:9)

Apostolul Pavel nu a fost numai un mare predicator; el a fost şi un mare rugativ. De multe ori când îşi scria scrisorile se oprea pentru a rosti o rugăciune improvizată. Şi rugăciunile lui nu erau petiţii aiurea, ci totdeauna aduceau un anume subiect. Unul din lucrurile pe care eu le-am observat despre cei care par să aibă o lucrare în rugăciune, este acela că ei nu pierd prea mult timp pentru a ajunge la lucruri specifice. Cu toate că ei sunt atenţi să se închine şi să-l adore pe Dumnezeu, ei nu se răsfaţă în fraze înflorite cum ar fi „O, Tu care împodobeşti cerurile şi aşezi stele în spaţiu”. În schimb ei se duc direct la detalii. Observă cum face Pavel aceasta în versetele pe care le-am citit.

După ce le spune creştinilor din Colose că s-a rugat neîncetat pentru ei, din ziua în care a aflat despre ei, el enunţă prima sa petiţie cerându-i lui Dumnezeu să-i umple „de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească”. Observaţi cuvântul „să vă umpleţi”; acesta sugerează că oricât de mult au primit creştinii din Colose de la Domnul, mai exista loc pentru mai mult. Vedeţi, nimeni nu se poate opri nici odată şi să spună, „eu sunt acum un creştin complet”. Pentru că Duhul Sfânt totdeauna are mai multe să ne înveţe despre voia lui Dumnezeu. Rabindranath Tagore, preotul indian, a spus, „Strigătul etern este – mai mult”. Indiferent ce cunoşteau cei din Colose despre Dumnezeu, erau încă multe lucruri de descoperit.

De asemenea este semnificativă expresia „aducând roade în tot felul de fapte bune”. Pavel s-a rugat ca viaţa lui Dumnezeu să curgă prin creştinii din Colose şi să producă roade substanţiale; nu mlădiţă neroditoare ci cu roade de care Stăpânul se bucură – pe viţele cele mai de jos roada care atârnă în jos a umilinţei şi pe viţele mai de sus cunoaşterea lui Dumnezeu.

8 Martie 2008

Vei duce la bun sfârşit

Coloseni 1:11-12

„întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie,“ (Coloseni 1:11)

Unul din cuvintele pe care deseori le auzi spuse de creştini este cuvântul „putere”. Oamenii spun, „Avem nevoie de mai multă putere pentru mărturie, mai multă putere pentru lucrări miraculoase, mai multă putere pentru a face lumea să se oprească şi să ia în seamă”. Sunt de acord. Povara mea personală şi rugăciunea mea de-a lungul anilor a fost să văd puterea lui Dumnezeu mişcându-se cu putere peste masele de oameni într-o adevărată trezire. Nu este nimic rău în a-i cere lui Dumnezeu să-şi demonstreze puterea Sa mântuitoare, vindecătoare şi eliberatoare; este un subiect legitim de rugăciune. Dar ce a avut Pavel în minte atunci când s-a rugat ca puterea care să fie văzută în vieţile celor din Colose să fie puterea de a răbda încercările şi să treacă prin ele cu mulţumire.

Sunt sigur că nu ţi-a scăpat observaţiei faptul că lumea în care tu trăieşti şi lucrezi este una în care ai nevoie de o resursă complectă de putere a lui Dumnezeu dacă vrei să continui cu fermitate şi să perseverezi în ciuda opoziţiei, piedicilor şi frustrărilor. Pavel, atunci când scria Corintenilor, a spus că prin răbdare slujitorul lui Dumnezeu se dovedeşte vrednic (2 Corinteni 6:4). Astăzi mulţi trebuie să iasă şi să se lupte cu o împotrivirea dură, dezamăgirea amară, respingerea prietenilor sau a familiei, un faliment în căsătorie, pierderea prieteniilor, schimbări financiare sau altceva similar. Dar ascultă cu atenţie la mine: O vei duce la bun sfârşit. Şi motivul pentru care o vei duce la bun sfârşit este acela că puterea lui Dumnezeu este la lucrul în viaţa ta.

S-ar putea să fii zguduit, dar nu vei fi zdrobit, demontat dar nu aruncat. Mai mult, vei trece prin experienţă cu mulţumire. Vei fi mulţumitor pentru că prin dificultăţile tale vei fi adus mai aproape de Dumnezeu Însuşi.

9 Martie 2008

Distruse! Distruse!

Coloseni 1:12-14

„mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină.“ (Coloseni 1:12)

Nu putem şti exact unde se încheie rugăciunea lui Pavel pentru Coloseni. Probabil ea se încheie cu expresia „mulţumind Tatălui” (v. 12/a) pentru că lucrurile despre care vorbeşte apoi erau ceva ce deja cei din Colose aveau în posesie: o părtăşie la moştenirea sfinţilor, eliberarea din împărăţia întunericului, un loc în împărăţia Fiului, răscumpărare şi iertarea păcatelor. Acestea nu erau ceva ce ei trebuiau să caute; binecuvântările erau deja ale lor.

Ce a vrut să spună Pavel atunci când le aduce aminte celor din Colose că ei deja sunt calificaţi să fie părtaşi la moştenirea sfinţilor? Toate condiţiile necesare pentru a deveni un moştenitor al lui Dumnezeu şi un împreună moştenitor cu Hristos au fost îndeplinite prin faptul că ei l-au acceptat pe Hristos şi ei erau acum membri deplini ai noii societăţi a lui Dumnezeu. Dar, mai mult: ei au fost „izbăvit de sub puterea întunericului…. strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui”. Noi nu trebuie să uităm nici odată că mântuirea este o misiune de salvare – o eliberare. Noi nu ne târâm afară din întuneric: noi suntem eliberaţi din el. Acesta este motivul pentru care Fiul primeşte toată slava, pentru că totdeauna slava se îndreaptă înspre cel care mântuie, nu spre cel care este mântuit.

Şi apoi există următorul lucru: „în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor”. Credinţa creştină începe în punctul răscumpărării. Noi avem nevoie de răscumpărare din păcat – şi iertare de păcatele noastre. Ambele sunt asigurate de Isus Hristos. Nu cunosc nimic mai minunat decât aceea răscumpărare şi iertare. Gresia este curăţită. Odată ce i-am cerut iertare lui Hristos, imediat eu sunt, în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu, o persoană fără o istorie trecută. Eu sunt exact ca un copil nouă născut; eu am un viitor, dar nu un trecut. Ce minunat.

10 Martie 2008

Modul corect pentru toate lucrurile

Coloseni 1:15-16

„El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea.“ (Coloseni 1:15)

Introducerea lui Pavel este acum încheiată, el se afundă acum în scopul principal al scrisorii sale, care este acela de a le reaminti creştinilor din Colose despre supremaţia şi suficienţa lui Hristos. El ştie că odată ce ei au înţeles aceasta, aceasta îi va proteja de eroare. Isus este chipul Dumnezeului nevăzut, le spune el. Hristos ia, în vieţile lor, locul idolilor. Idolii îl prezintă în mod greşit pe Dumnezeu – Isus îl reprezintă cu adevărat pe El.

El continuă prin a spune că El este „întâi născut din toată zidirea”. Aceasta nu înseamnă, aşa cum pretind Matorii lui Iehova şi alţii, că Hristos este prima fiinţă creată. Isus a fost „născut” de Tatăl, nu „creat” (Ioan 1:14,18) şi este, El Însuşi, Cel prin care toate lucrurile au fost create.

Dar opreşte-te şi gândeşte la aceste uimitoare cuvinte: „Toate au fost făcute prin El şi pentru El”. Mă întreb dacă Biserica ia aceste cuvinte în mod serios. Este ca şi cum această afirmaţie este numai o înfloritură retorică. Dar nimic în Scriptură nu este mai important. Dacă totul este creat prin Hristos şi pentru Hristos, atunci creaţia este destinată să funcţioneze în felul Său. Când aceasta se întâmplă, atunci ea funcţionează într-un mod eficient; când ea urmează alte căi, ea funcţionează spre ruină. Ceea ce se spune este următorul lucru: calea lui Hristos este scrisă nu numai în textul Scripturii, ci în ţesătura întregii creaţii. Dacă noi suntem creaţi prin Hristos şi pentru Hristos, atunci El este inevitabil. Exact aşa cum tu nu poţi ieşi din propria ta piele, tot aşa nu poţi scăpa de Hristos, pentru că amprenta Sa este asupra întregii creaţii a Sa. Ca şi filigranul în hârtie, Hristos este înscris în structura fiinţelor noastre. Aceasta înseamnă că calea lui Hristos este calea corectă de a face toate lucrurile şi toate celelalte căi sunt căile greşite.

11 Martie 2008

Hristos – o forţă centripetă

Coloseni 1:17-18

„El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.“ (Coloseni 1:17)

Aceste cuvinte încorporează totul, „şi toate se ţin prin El”. Noi am putea spune şi „Fără El toate lucrurile se descompun – ele se desfac în bucăţi”. Un comentator pune acest adevăr în felul următor: „Totul în El [Isus] este centripet; totul în afara Lui este centrifug”. Totul în Hristos este legat împreună într-o armonie perfectă, nu numai prin putere, ci şi prin dragoste. Mai târziu în Coloseni găsim aceste cuvinte: „Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii.“ (Coloseni 3:14)

Un bărbat, pe care îl cunosc, a fost dezmoştenit de familia sa atunci când el a devenit creştin. Cu toate acestea, el s-a ridicat pentru a deveni o figură proeminentă în societate şi a făcut eforturi pentru a păstra relaţia cu familia sa cu toate ei erau împotrivitori la tot ceea ce avea de a face cu el. Încet dragostea sa pentru ei a avut câştig. El a adus familia împreună pentru că el era unit în interior – prin a fi în Hristos.

Cu mulţi ani în urmă, după ce am scris că motivul pentru care toate lucrurile din univers se leagă este acela că ele sunt ţinute împreună de Isus Hristos, un cercetător nuclear s-a închis în propriul birou timp de câteva ore şi a refuzat să primească orice telefon pentru că adevărul că ceea ce ţine toată creaţia împreună nu este o forţă, ci o Persoană – Isus Hristos, l-a şocat ca nici o dată înainte.

Domnul nostru a spus odată, „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea, şi cine nu strânge cu Mine, risipeşte.“ (Matei 12:30). Tot ceea ce este în afara lui Hristos se împrăştie. Aceasta nu este numai o opinie teologică; acesta este un adevăr funcţional. Du-te în mijlocul oricărui grup de creştini şi vorbeşte despre Hristos, şi voi sunteţi împreună. Vorbeşte despre tradiţiile bisericii noastre şi eşti izolat. Fie ca acest adevăr simplu, dar solemn să vă cuprindă sufletul cu o nouă forţă astăzi: în El toate lucrurile stau împreună, în afara Lui toate lucrurile se descompun.

12 Martie 2008

„Ordinea Învierii”

Coloseni 1:18

„El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.“ (Coloseni 1:18)

Coloseni şi Efeseni au teme similare care curg prin ele, dar privite din perspective diferite. Efeseni poate fi descrisă ca scrisoarea care zugrăveşte Biserica lui Hristos, în timp ce Coloseni îl zugrăveşte pe Hristosul Bisericii. Efeseni se focalizează pe Trup; Coloseni se focalizează pe Cap.

Aici, în textul de astăzi, Pavel ne arată că Hristos nu este numai Capul creaţiei; El este şi Capul Bisericii. Formarea Bisericii este, fără îndoială, cel mai mare proiect pe care Dumnezeu l-a lansat vreodată. Un renumit predicator Galez, Tom Rees, a descris-o ca „Capodopera Divină”. Nimic din cer sau de pe pământ nu o poate eclipsa. Şi exact aşa cum Hristos fiind Domnul creaţiei îşi revelează pre-eminenţa Sa, acelaşi lucru face şi poziţia Sa de Cap al Bisericii.

Aceia dintre noi care sunt parte din Trupul lui Hristos, Biserica, ar trebui să ţină minte, aşa cum ne arată Dick Lucas, că „Dacă un trup nu se ţine de capul său este puţină speranţă să supravieţuiască”! Capul nu va pierde nici odată contactul cu Trupul, dar deseori Trupul pierde contactul cu Capul. Atunci când Biserica falimentează în a se ţine de Capul său, ea pierde coordonarea şi direcţia. Noi nu putem spune că pre-eminenţa lui Hristos este recunoscută în Biserică dacă Biserica refuză să meargă în direcţia în care Capul doreşte şi dictează.

Ce vrea Pavel să spună atunci când el spune că Hristos „este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi”? Desigur, el se referă la învierea Domnului nostru. Învierea lui Hristos din morţi a marcat începutul unei noi ordini – care poate fi numită „Ordinea Învierii”. Alţii care au fost înviaţi din morţi din punct de vedre fizic, au fost înviaţi numai pentru a muri din nou. Cei care mor în Hristos vor fi înviaţi pentru a nu mai muri nici odată.

13 Martie 2008

Hristos – plăcerea lui Dumnezeu

Coloseni 1:19-20

„Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El,“ (Coloseni 1:19)

Acest pasaj este plin de înţeles. Aşa cum am spus ieri, Pavel s-a mişcat de la a gândi despre Hristos ca originatorul Creaţiei, la El, ca fiind Capul Bisericii. În caz că cineva ar fi putut gândi că relaţia lui Dumnezeu cu Hristos s-a schimbat atunci când El a venit pe pământ, Pavel ne spune că „Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El”. A vrut – observă aceasta.

„Dumnezeu locuieşte în fiecare creştin”, a spus E. Stanley Jones, „dar El locuieşte suferind. Noi îi dăm multe dureri. El stă, dar nu fără o anumită cantitate de travaliu”. Singura persoană în care Dumnezeu locuieşte fără nici o durere este Isus. Un comentator spunea aceasta cam aşa: „Dumnezeu este acasă în Isus”. Acelaşi comentator a spus, „Încercarea de a impune calităţi divine peste cadrul naturii umane a avut totdeauna ca rezultat o monstruozitate – totdeauna cu excepţia cazului lui Isus”. Alţii au încercat să se facă pe ei înşişi divini; divinitatea lui Isus este parte din natura Sa. Însăşi natura lui Dumnezeu locuieşte în El. În El supranaturalul este natural. Atunci când mă gândesc la viaţa fără de păcat a lui Isus, nu este surprinzător că, la Râul Iordan, Dumnezeu a deschis cerurile şi a declarat, „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (Matei 3:17). Nu este o minune, pentru că El este un Fiu atât de minunat.

Pavel, de asemenea, ne reaminteşte că Isus este Cel care realizează reconcilierea pentru toate lucrurile. Atunci când Hristos şi-a jertfit viaţa Sa pe cruce, El a luat asupra lui Însuşi blestemul păcatului. Crucea face pacea posibilă în orice colţ al universului. Hristos restaurează în univers principiul armoniei pe care păcatul l-a tulburat într-un mod atât de brutal.

14 Martie 2008

Trei poziţii în viaţă

Coloseni 1:21-23

„Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum“ (Coloseni 1:21)

Aceste versete, pe care le-am citit, au fost descrise ca unele din cele mai minunate din Noul Testament. Afirmaţiile pe care Pavel le face pot fi comparate cu cele pe care le găsim în Efeseni cap. 2, de exemplu Efeseni 2:4 şi 2:12. Pavel aduce aminte Colosenilor – aşa cum toţi trebuie să ţină minte – despre ceea ce Hristos a făcut. Într-adevăr, noi nu ar trebui nici odată să obosim să auzim aceasta, pentru că dinamica centrală a vieţii creştine nu este ceea ce noi facem pentru Hristos, ci ceea ce El a făcut pentru noi. Dick Lukas ne oferă o bună analiză a acestor versete atunci când le împarte după cum urmează: ce aţi fot voi odată, unde staţi acum şi cum ar trebui să mergeţi mai departe.

Şi ce am fost noi? „Vrăjmaşi” spune Pavel. Mulţi nu sunt dispuşi să aplice acest termen la statutul lor de neconvertit. Ei spun, „Eu nu am fost nici odată în duşmănie cu Dumnezeu, numai apatic faţă de El”. Dar explorează adânc în orice inimă omenească şi nu vei descoperi nici o apatie faţă de Dumnezeu, ci antagonism. Înfiptă, ca cioburile de sticlă, în fiecare suflet există o anumită lipsă de încredere în Dumnezeu. O, ea este acolo chiar şi dacă s-ar putea ca noi să alegem să nu acceptăm adevărul. Nu ne place ideea că Dumnezeu ne spune ce să facem şi deci acţionăm într-un mod independent. Totuşi unde suntem noi acum prin har? Împăcaţi. Duşmănia s-a încheiat şi în inimile noastre a venit pacea. Noi stăm în prezenţa lui Dumnezeu „sfinţi, fără prihană şi fără vină”.

Şi cum ar trebui noi să mergem mai departe? Noi ar trebui să „rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei” (v. 23). Dacă noi trebuie să continuăm în credinţă, atunci noi trebuie să rămânem mulţumiţi cu evanghelia care ne-a adus la Hristos şi să nu încercăm să o schimbăm. Cei care încearcă să adauge sau să scoată din evanghelie, nu continuă în credinţă; ei o contaminează.

15 Martie 2008

Crucea care continuă

Coloseni 1:24

„Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.“ (Coloseni 1:24)

Acest verset a nedumerit pe mulţi şi noi trebuie să-l abordăm cu grijă. Când Pavel spune că el trebuie să împlinească în trupul lui „ce lipseşte suferinţelor lui Hristos”, sugerează el că au existat anumite deficienţe în ispăşirea lui Hristos? Nu, înţelesul versetului este acesta: Hristos a suferit pe cruce pentru păcatele lumii şi acum Pavel „împlineşte suferinţele lui Hristos prin experimentarea adaosului de suferinţă necesar pentru a duce această veste bună la o lume pierdută”. (NIV Study Bible). J.B. Philips oferă un înţeles mai adânc al acestui verset în traducerea sa: „Eu sufăr pentru voi care aţi auzit evanghelia, totuşi sunt departe de a-mi părea rău de aceasta. Într-adevăr, eu sunt bucuros, dar aceasta îmi oferă o şansă de a împlini în propriile mele suferinţe ceva din durerile nerostite pe care Hristos le suferă pentru trupul Său, Biserica”. Toate suferinţele Trupului lui Hristos sunt suferinţele lui Hristos. Hristos suferă cu poporul Său.

Hristos este părtaş la suferinţa pe care noi o experimentăm atunci când suntem persecutaţi pentru răspândirea evangheliei, dar cum este cu suferinţa prin care şi El trece pentru aceia care poartă numele Lui şi totuşi fac lucruri atât de urâte? Una din bisericile pe care eu le cunosc s-a rupt pe seama Cinei Domnului. Cina Domnului, care este un timp al binecuvântării, a fost transformat într-un timp al amărăciunii. Hristos sângerează din nou.

Pavel, în acest verset, spune ceva de genul: „Zilnic intru în crucificarea lui Isus, îmi iau părtăşia mea la suferinţele Lui şi sângerez împreună cu El şi pentru El. Eu sunt în Hristos, prin urmare, eu particip la suferinţa Lui pentru Biserică”. Data viitoare când ai de dus o cruce datorită unor oameni din Biserică, ţine minte Hristos a dus crucea pentru toţi oamenii din Biserică.

16 Martie 2008

A-i spune adio unui text

Coloseni 1:25

„Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia, pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu.“ (Coloseni 1:25)

Se pune deseori întrebarea: În ce constă o lucrare dată de Dumnezeu? Versetul pe care îl avem acum înainte ne dă un răspuns: să ai inima unui slujitor. Există multe definiţii ale slujirii, dar una care îmi place cel mai mult este aceasta: „să devii încântat de a-i face pe alţi oameni să aibă succes”. Adevărata slujire va implica totdeauna o dorinţă de a face mai cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu şi pe creştini mult mai maturi… şi a fi încântat de privilegiul de a fi folosit de Dumnezeu.

S-o luăm pe prima dintre ele – dorinţa de a face Cuvântul lui Dumnezeu mult mai cunoscut. Ascultă din nou la ceea ce Pavel spune: „pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu”. Cum să facem cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu în toată plinătatea sa? Un mod este acela de a urma îndeaproape principiile expunerii. O nevoie strigătoare la cer a poporului lui Dumnezeu şi a Bisericii contemporane este o învăţare sistematică a Bibliei şi o înţelegere a Scripturilor. Există o tendinţă de a născoci discuţii inteligente şi atrăgătoare cu privire la evenimentele curente care ar putea începe cu un text din Biblie, dar fără a mai face vreo referinţă viitoare la el. Un bărbat mi-a spus odată, „Pastorul nostru totdeauna începe cu un text din Biblie… apoi imediat îi spune adio acestuia”. Cu toate că există un loc pentru predicarea tematică, dacă o biserică nu are un sistem regulat de prezentare faţă de oamenii săi a unei expuneri comprehensive a Scripturilor, atunci Cuvântul lui Dumnezeu nu va fi total cunoscut sau va fi greşi înţeles. Aşa cum nu am nici o îndoială că ai auzit că se spune, „Un text scos din context, mai degrabă devine un pretext”.

Nimeni nu-l poate cunoaşte pe Hristos mai bine fără a cunoaşte Scripturile mai bine şi nu există o cale mai bună de a cunoaşte Scripturile decât a face ceea ce noi facem acum – a merge prin ea verset cu verset.

17 Martie 2008

Un Hristos care nu este în noi…

Coloseni 1:26-27

„cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei.“ (Coloseni 1:27)

Un adevărat slujitor al lui Dumnezeu, am spus ieri, caută să facă deplin cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu şi pe creştini mult mai maturi. Pavel spune că el a fost trimis pentru această slujbă şi cu siguranţă el şi-a făcut bine treaba. Dar care a fost lucrul pe ce şi-a bazat el lucrarea? Lucrul acela a fost acest mare adevăr: „Hristos în voi, nădejdea slavei”. Pavel face referire la aceasta ca o taină care deşi este ţinută ascunsă de veacuri, acum a fost făcută cunoscut. „Taina… descoperită acum” se referă, desigur, la faptul că Hristos locuieşte atât în Neamuri cât şi în Evrei şi îi întâmpină în Biserica Sa în termeni identici cu cei ai Israeliţilor – O revelaţie care mai întâi a venit prin apostolul Pavel (vezi Efeseni 3:2-6). Acesta era un semn că a început o nouă eră, care va culmina cu a doua venire.

Concentrează-te împreună cu mine asupra expresiei „Hristos în voi, nădejdea slavei”. Există mulţi care acceptă că Hristos este pentru ei, dar ei nu au nici o experienţă în ceea ce priveşte prezenţa lui Hristos în ei. Ei ar putea fi gata să presupună alături de toţi ceilalţi dintre noi că noi avem un avocat la Tatăl, Isus Hristos, Cel Neprihănit (1 Ioan 2:1), dar ei nu-L cunosc ca pe o putere din interiorul lor. Pavel spune că secretul maturităţii este acela de a-l avea pe Hristos în noi – gândind, voind şi simţindu-ne în inimă slujitorii Săi de bună voie.

„Hristos în voi, nădejdea slavei”. Ce expresie. Dar este ea numai o nădejde – o posibilitate? Aşa cum am văzut într-o altă zi, în Scriptură, cuvântul nădejde înseamnă a aşteptare sigură şi certă fără nici o umbră de îndoială. A-l avea pe Hristos aproape de noi nu ajunge. El trebuie să fie în noi, supunând egoismul adânc al naturii noastre, eliberându-ne de stricăciunea noastră morală. Şi aşa cum a spus William Law, „Un Hristos care nu este în noi, este… un Hristos care nu este al nostru”.

18 Martie 2008

Dincolo de „discuţii mărunte”

Coloseni 1:28

„Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus.“ (Coloseni 1:28)

Acest verset ne oferă o pătrundere penetrantă în inima şi în mintea marelui apostol. Expresia „orice om”, care apare de două ori în acest singur verset, sugerează că Pavel se gândea, aici, nu în primul rând la lucrare sa publică, ci la relaţiile sale personale cu fiecare dintre credincioşi. Pavel nu avea timp pentru ceea ce unii oameni numesc „Biserica din Biserică” – cu alte cuvinte, acei creştini care sunt mult mai dedicaţi decât alţii şi mult mai gata să răspundă la adevărurile profunde. Maturitatea nu este pentru elitele spirituale – este pentru fiecare.

Cum a vorbit Pavel pentru a ajuta oamenii să se maturizeze? Prin faptul că „sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea”. A sfătui indivizii înseamnă a-i avertiza sau a-i corecta; a-i învăţa înseamnă a-i educa – a-i conduce pe oameni în adevăruri mult mai adânci şi într-o mai bogată înţelegere a lucrurilor lui Dumnezeu. Înseamnă aceasta că în toate conversaţiile noastre cu fraţii creştini noi ar trebui să căutăm să-i corectăm şi să-i învăţăm pe alţii? Cu siguranţă că nu. Pavel se bucura de aşa numitele „discuţii mărunte” în acelaşi fel în care o facem şi noi, dar eu sunt sigur şi că atunci când vedem o nevoie de corectare, încurajare sau sfătuire, noi imediat ar trebui să sesizăm oportunitatea de a face aceasta. Pavel se concentrează asupra scopului de a-i aduce pe alţii la maturizare şi eu mi-l pot imagina punând la vremea potrivită întrebări ca acestea fraţilor săi în credinţă: Cum merge viaţa ta de rugăciune? Care este relaţia ta cu Domnul? Ai lupte pentru care a-i vrea să mă rog pentru ele sau să te ajut?

Cât de diferite ar fi relaţiile din Trupul lui Hristos dacă, atunci când vorbim cu proprii noştri fraţi şi surori creştini noi am fi interesaţi de sănătatea lor spirituală aşa cum suntem interesaţi de sănătatea lor fizică.

19 Martie 2008

„Energie super-umană”

Coloseni 1:29

„Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.“ (Coloseni 1:29)

Cuvintele „Iată la ce lucrez eu” sună încordat şi tensionat, dar atunci ajungem la următoarea parte a versetului, care spune, „după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine”. Versiunea amplificată spune aceasta cam aşa: „La aceasta lucrez eu, încercând cu toate energiile supe-umane pe care El atât de puternic le-a deşteptat şi lucrează în mine”. Osteneala lui Pavel nu a depins de energia umană, ci de puterea care venea de la Hristos. El a trăit folosind toată energia pe care Hristos o genera în interiorul său. Pavel pune în lucrarea sa toată energia pe care el o putea aduna şi a descoperit că în timp ce făcea aceasta, Hristos adăuga şi energia Sa.

În mod frecvent l-am auzit pe prietenul meu dr. Larry Crabb vorbind consilierilor despre acest verset. El îi întreba, „Cât de des, atunci când tu interacţionezi cu oamenii prin consiliere, eşti conştient de o energie care curge prin tine care nu vine de la tine ci de la Hristos?” Atunci când într-un show a cerut să ridice mâna, puţini au fost cei care au făcut-o. Dă-mi voie să-ţi pun şi eu o întrebare similară acum: Atunci când îl slujeşti pe Isus Hristos (şi eu nu vorbesc acum numai despre consiliere), cât de conştient eşti de energia care curge prin tine şi de la tine care este super-umană? Dacă tu mi-ai pune mie aceea întrebare, eu ar trebui să mărturisesc, „În mod prea puţin frecvent”.

Cu toate acestea, Pavel îşi punea inima şi sufletul în tot ceea ce făcea şi a descoperit că energia lui Hristos echilibra fiecare efort al său. Atunci când el a spus „lucrez eu”, el a folosit un termen (κοπιανο [kopiano] în Greacă) care înseamnă lucrare până în punctul extenuării. El a vărsat în afară ceea ce s-a vărsat în interior, nu cu rezerve, ci cu toată energia pe care Hristos o genera în interiorul său. Prea de multe ori, experienţa noastră începe şi se încheie cu aceste cuvinte: „Acesta este sfârşitul a ceea ce eu lucrez sau mă lupt”.

Calatoria spirituala (18 F)

18 Februarie 2008

Beneficiile pocăinţei

Osea 14:4-9

„Cine este înţelept, să ia seama la aceste lucruri! Cine este priceput, să le înţeleagă! Căci căile Domnului sunt drepte; şi cei drepţi umblă pe ele, dar cei răzvrătiţi cad pe ele“ (Osea 14:9)

Astăzi ne întrebăm ce se întâmplă celor care se pocăiesc din toată inima? Pocăinţa noastră îngăduie lui Dumnezeu să se mişte în vieţile noastre cu tărie şi putere.

Primul lucru care se întâmplă este că încăpăţânarea noastră este vindecată (v. 4). Dorinţa vicioasă pentru care noi a trebuit să ne rătăcim şi să ne facem propriile lucruri este stăpânită şi adusă sub controlul Său. Al doilea efect este că vieţile noastre ajung să fie înviorate din punct de vedere spiritual. „Voi fi ca roua pentru Israel” promite Dumnezeu (v. 5). Rădăcinile noastre se adâncesc mai mult în solul dragostei lui Dumnezeu, oferindu-ne o temelie mai adâncă şi o stabilitate mai mare (v. 5). Al treilea rezultat este că vieţile noastre câştigă o atracţie care nu a fost acolo înainte (v. 6). Oamenii simt că noi îi iubim de dragul lor, nu pentru ceea ce ei pot face pentru noi. A patra consecinţă a pocăinţei este că noul nostru mod de viaţă încurajează oamenii, vor „locui la umbra” noastră (v.7). Lor le place să fie în apropierea noastră pentru că ei devin conştienţi că în compania noastră ei sunt slujiţi – nu manipulaţi. Şi în final, învăţăm că idolatria este zadarnică şi că singura rodire care are valoare este rodirea care vine din supunerea faţă de Dumnezeu (v. 8).

„Cine este înţelept?” întreabă Osea. Răspunsul este: cel care îşi dă seama de aceste lucruri (v. 9). Atunci când ne pocăim în modul în care Osea o descrie în prima jumătate a acestui capitol, noi vom experimenta beneficiile descrise în a doua jumătate.

Provocarea pe care am pus-o înaintea ta în aceste ultime zile a fost puternică. Eu însumi am umblat pe această cale şi ştiu cât poate fi de tulburătoare. Dar dacă pocăinţa este suficient de adâncă pentru a aduce schimbări în centrul fiinţei noastre, noi trebuie să fim gata să acceptăm provocarea. Fără durere nu este câştig.

Calatoria spirituala (16 & 17 F)

16 Februarie 2008

Primul pas al pocăinţei

Osea 14:1-3

„Întoarce-te, Israele, la Domnul, Dumnezeul tău! Căci ai căzut prin nelegiuirea ta.“ (Osea 14:1)

Versetele pe care le-am citit astăzi sunt unele din cele mai iluminante atunci când venim la acest subiect al pocăinţei. Aşa cum am spus, nu există nici un mod de a reveni la o relaţie corectă cu Dumnezeu fără pocăinţă. Învăţătura despre pocăinţă pe care o găsim în Osea ne ajută să ne mişcăm de la independenţă la bazare pe Dumnezeu şi aceste versete ne arată un tipar divin pe care noi îl putem urma.

„Întoarce-te, Israele, la Domnul, Dumnezeul tău!”. Noi am ales să ne uităm în altă parte pentru energia de care avem nevoie pentru a face viaţa noastră să funcţioneze; acum trebuie să facem o altă alegere – să ne transferăm dependenţa asupra lui Dumnezeu.

„Aduceţi cu voi cuvinte de căinţă” (v. 2). Atunci când venim la Dumnezeu noi nu ar trebui să bâjbâim şi să ne bâlbâim, întrebându-ne de ce suntem acolo. Trebuie să avem o idee clară a lucrului de care ne pocăim şi să ne clarificăm înţelegerea, pentru a ne adânci pocăinţa. Fiul risipitor, vă aduceţi aminte, a cerceta cu atenţie ce va spune tatălui său atunci când va ajunge acasă: „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” (Luca 15:18-19)

„Iartă toate nelegiuirile” (v. 2). Ce este păcatul? Este egoul în locul pe care Dumnezeu şi l-a rezervat pentru Sine. Noi nu ne putem scăpa de păcat; acesta trebuie să fie iertat.

„Primeşte-ne cu bunăvoinţă, şi Îţi vom aduce, în loc de tauri, lauda buzelor noastre” (v. 2). Pocăinţa implică a ne arunca pe noi înşine în mâna îndurării lui Dumnezeu aşa încât să putem învăţa cum să ne apropiem de El într-o adevărată închinare. Gândul de aici este: „Primeşte-ne pentru ca să ne putem închina în mod corect”. Adevărata închinare curge dintr-o înţelegere că puterea de a face vieţile noastre să funcţioneze trebuie să fie găsită în Dumnezeu prin Hristos – şi nu în altă parte.

17 Februarie 2008

Următorii paşi ai pocăinţei

Osea 14:1-3

„Asirianul nu ne va scăpa, nu vrem să mai încălecăm pe cai, şi nu vrem să mai zicem lucrării mâinilor noastre: „Dumnezeul nostru!” Căci la Tine găseşte milă orfanul.” (Osea 14:3)

Continuăm să ne uităm la versetele din Osea care explică în detaliu paşii necesari pentru pocăinţă.

„Asirianul nu ne va scăpa, nu vrem să mai încălecăm pe cai”. Asiria era o naţiune cu cai şi călăreţi. Din punct de vedere politic, un pact cu Asiria părea o mişcare înţeleaptă. Ai tu o „Asiria” – ceva în care te încrezi pentru a te mântui? Dacă Israel s-a întors spre Asiria pentru ajutor, dependenţa naţiunii n-a fost totală de Dumnezeu. Şi în realitate Asiria era neputincioasă în a-l salva pe Israel. Fără intervenţia lui Dumnezeu Israel ar fi fost distrus.

„Şi nu vrem să mai zicem lucrării mâinilor noastre: „Dumnezeul nostru!”” (v. 3) Numai atunci când noi acceptăm că adevărata problemă care stă în spatele păcatului este idolatria (adică, alegerea de a ne devota pe noi înşine faţă de ceva altceva decât Dumnezeul Creator) vom vedea cum auto-suficienţa violează schema divină a lucrurilor. Chiar şi încercarea noastră nebunească de a ne baza pe propriile noastre strategii atunci când ne relaţionăm cu alţii trebuiesc să fie văzute aşa cum sunt ele – idolatrie.

„Căci la Tine găseşte milă orfanul.” (v. 3) Copiii orfani sunt copiii neprotejaţi, cei fără apărare şi vulnerabili până la a fi neajutoraţi. Pocăinţa implică ca noi să acceptăm dezamăgirile de care în mod natural sufletul nostru se îngustează. Disponibilitatea de a recunoaşte neajutorarea noastră ne face în stare să vedem cât de disperat avem nevoie de dragostea lui şi mila lui Dumnezeu, şi aceasta ne face să ne întoarcem la El şi să devenim dependenţi de El. Atunci când facem aceasta, găsim că El este cu adevărat un Tată plin de îndurare.

Pocăinţa este calea care duce la viaţă. Nu este numai intrarea în viaţa creştină, ci şi mijlocul prin care progresăm în mişcarea noastră înspre Dumnezeu.

Calatoria spirituala (14 & 15 F)

14 Februarie 2008

AL CINCILEA PAS – SĂ AJUNGI LA O ÎNŢELEGERE CLARĂ A POCĂINŢEI

O schimbare a minţii

Fapte 2:29-41

„Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.“ (Faptele apostolilor 2:38)

Un alt pas important în călătoria credinţei este să ajungi la o înţelegere clară a pocăinţei. Atunci când sunt întrebaţi ce înţeleg ei prin „pocăinţă”, marea majoritatea oamenilor vor răspunde că pocăinţa este ceea ce se cere pentru a deveni un Creştin – că ea este calea de intrare în viaţa Creştină. Acum, acest lucru este total adevărat, dar nu în totalitate adevărat pentru că pocăinţa este mult mai mult decât atât. Unul din primele lucruri scrise de Martin Luther în cele „95 de Teze”, pe care le-a bătut în cuie pe uşa castelului bisericii din Wittenburg în 1517, vorbind despre reformă, este aceasta: „Atunci când Domnul şi Stăpânul nostru, Isus Hristos a spus „pocăiţi-vă”. El a dorit ca întreaga viaţă a credinciosului să fie una de pocăinţă”.

Ce a vrut să spună Luther? Aşa cum mulţi dintre voi ştiu, cuvântul Grec pentru pocăinţă este μετανοια (metanoia) care înseamnă o schimbare a minţii. Atunci când devenim creştini noi ne pocăim şi ne schimbăm gândirea despre modul în care funcţionează viaţa noastră pe baza termenilor noştri, decizând mai degrabă s-o supunem lui Isus Hristos. Acesta este actul iniţial al pocăinţei. Acum, acesta este locul unde mulţi se opresc. Ei cred că ei au luat o decizie odată pentru totdeauna. Dar este acest act iniţial al pocăinţei, începutul şi sfârşitul? Biserica din Efes, citim în cartea Apocalipsa, şi-a părăsit dragostea dintâi (Apocalipsa 2:1-7). Isus de fapt a spus, „Tu nu mă mai iubeşti aşa cum o făceai înainte”. Cum urma ei să recupereze dragostea lor pierdută pentru Hristos? Noi le-am fi putut sugera să înceapă să facă lucrurile pe care ei le făceau înainte, cum ar fi faptele dragostei sau slujirea. Este atât de uşor să te implici în acţiuni de reparare. Dar, aşa cum vom vedea mâine, nu acesta a fost modul în care Isus, Minunatul Consilier, a lucrat cu ei.

15 Februarie 2008

Să ne găsim drumul înapoi

Apocalipsa 2:1-7

„Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.“ (Apocalipsa 2:5)

Astăzi hai să ne gândim la modul în care Isus, Minunatul Consilier, lucrează cu Biserica din Efes. În textul de astăzi găsim că El a spus Efesenilor să-şi aducă aminte, să se pocăiască şi apoi să se întoarcă la a face lucrurile pe care le-au făcut mai înainte. Şi noi ar trebui să urmăm acest tipar. Mai întâi trebuie să ne aducem aminte de unde am căzut. Apoi să ne pocăim şi să ne întoarcem la a face faptele dragostei. Trebuie să existe acceptarea faptului că ne-am îndepărtat de Hristos şi că acum trebuie să revenim înapoi. Aceea a fost o decizie conştientă. Şi aceasta înseamnă să luăm aceea decizie conştientă care de atâtea ori lipseşte. Ori de câte ori ne îndepărtăm de relaţia noastră cu Domnul, sau ori de câte ori găsim că ceva s-a interpus între El şi noi, atunci calea înapoi este pe uşa pocăinţei.

Unde ne găsim viaţa? Este atât de uşor să repetăm cuvintele lui Pavel din Filipeni 1:21 şi să spunem, „Căci pentru mine a trăi este Hristos”. Dar şi înţelegem şi asta? Deseori uităm ce este cu adevărat păcatul. Păcatul îl împinge pe Dumnezeu afară din locul pe care şi l-a rezervat pentru Sine. Noi tindem să gândim despre păcat ca forme clare de comportament, cum ar fi înşelarea, minciunile, furtul, jurămintele şi asprimile. Dar păcatul poate fi subtil la fel ca şi evident. Este uşor să te mişti de la dependenţa de Hristos la altceva şi atunci când ne mişcăm departe de dependenţa de Domnul nostru atunci pentru a ne restabili relaţia cu El noi trebuie să ne pocăim.

Acest lucru, cred eu, este ceva pe care atât de mulţi îl uită pe drumul credinţei. Mulţi cred că pocăinţa este un act odată pentru totdeauna. Dar pocăinţa este o schimbare a minţii cu privire la locul unde găsim viaţa, şi uneori noi căutăm viaţa în ceva altceva decât Dumnezeu. Întreaga viaţă a unui credincios trebuie să fie una de pocăinţă, aşa cum Martin Luther spune atât de corect.