Nunta Mielului

NUNTA MIELULUI

de pastor David Cunningham[1]

Obiceiurile tradiţionale antice Evreieşti la nuntă

În mod normal tinerii nu decideau cu cine urmau să se căsătorească. Părinţii aranjau căsătoriile, dar aceasta nu însemna că părinţii nu ţineau seamă de sentimentele copiilor atunci când aranjau o căsătorie. Era căsătoria mai întâi şi apoi dragostea. Şi aceasta a avut tendinţa de a produce căsătorii mult mai stabile.

Uneori prietenul mirelui şi uneori tata mirelui urma să negocieze în numele viitorului mire cu reprezentanţii sau cu tatăl viitoarei mirese. Aranjamentele trebuiau făcute cu privire la preţul miresei şi ei negociau preţul miresei.

Când ei ajungeau la o înţelegere, ei împărtăşeau un pahar de vin şi prin aceasta sigilau înţelegerea. Acum bărbatul şi femeia erau obligaţi să se căsătorească. Logodna crea o legătură mult mai strânsă decât logodnele moderne şi ea putea fi ruptă numai printr-o tranzacţie legală, de fapt era ceva ca divorţul nostru.

După ce înţelegerea era semnată, tânărul îi spune logodnicei lui, „Eu mă duc la casa tatălui meu şi îţi voi pregăti un loc. Când locul va fi pregătit pentru tine, eu mă voi întoarce şi te voi lua cu mine”. Fata nu avea nici o idee cu privire la momentul în care nunta va avea loc. Puteau fi 6, 12, 18 sau 24 de luni până când mirele urma să se întoarcă. Ea îşi pregătea hainele de nuntă şi ea trebuia să fie gata în orice moment. Ea era numită „ceea care a fost cumpărată cu un preţ”. Ea trebuia să fie credincioasă faţă de el pentru că el putea veni în orice moment.

În acele zile, de obicei un fiu construia o casă nouă sau închiria un loc, el adăuga la casa tatălui său. Casele erau atunci mai mici, dar de obicei exista o curte centrală pentru gătit şi întâlniri. Apartamentele pentru dormit erau construite după cum era nevoie pe laturile curţii principale. Deci în mod literar fiul pregătea un loc, o casă, un apartament pentru el şi pentru mireasa sa în casa tatălui său.

Fiul era nerăbdător să se căsătorească şi la puţină vreme el venea la tatăl său şi îi spunea, „Nu este încă vremea; nu este astăzi?” Tatăl avea o idee mai bună cu privire la cât de mult dura să pregătească un loc unde ei să stea şi îi spunea, „Termină lucrul; nu te grăbi. Aceasta este nunta ta, căsătoria ta. Să fie totul bine pregătit. Îţi voi spune eu când eşti gata”.

În final, lucrul era sfârşit şi fiul venea la tatăl care îi spune, „Totul este gata, du-te şi adu-ţi mireasa”.

Fiul îşi lua prietenii şi mergeau la casa fetei. Ei cântau din trompetă pentru a anunţa nunta. Probabil că inima fiecărei tinere fete logodite îi bătea în piept, dar această trompetă era numai pentru o singură mireasă, logodnica lui. Ea auzea trompeta. Ea repede făcea baie şi se îmbrăca cu haina de nuntă, dar ea putea face aceste lucruri în timp util numai dacă ea s-a pregătit într-un mod adecvat.

Existau câteva părţi ale nunţii care erau mai mult o ceremonie civilă – numai recent a fost necesar un preot sau rabin pentru prezida ceremoniile. Evenimentul începea de la casa miresei. Ea purta un văl şi la un anume moment el era luat şi pus pe umărul mirelui şi se făcea următoarea declaraţie, „Conducerea va fi pe umerii lui”. Urma apoi o procesiune înapoi înspre noua casă a cuplului. Drumul întunecos era luminat de sfeşnice şi era muzică şi cântare. Nunta se încheia la casa mirelui în timp ce prietenul mirelui stătea la uşă şi oaspeţii aşteptau în curte. Când cuplul era căsătorit, se consuma căsătoria, prietenul atrăgeau atenţia tuturor şi anunţa, „Ei sunt căsătoriţi!” Erau multe aplauze şi încurajări şi ospăţul nunţii sau cina căsătorie începea ţinând 7 zile în cele mai multe situaţii.

Cum se aplică toate acestea la căsătoria Mielului şi la cina nunţii mielului?

Isus s-a numit pe sine mirele de câteva ori, cum ar fi în Luca 5:33-35.

Prietenul mirelui : În Ioan 3:29, Ioan Botezătorul spune că prietenul stă la uşă ascultând şi acest privilegiu era al lui. El a zis, „I-am auzit glasul”. El nu spune că El este căsătorit; prima dată El a venit pentru logodnă – el spune „Eu i-am auzit vocea.”

Preţul miresei: Pavel foloseşte ideea cumpărării cu un preţ pentru a ne descrie pe noi. În 1 Corinteni 6:19-20 şi în 7:23, el spune voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ, sunteţi voi mireasa care ar trebui să fiţi, El a plătit preţul cu viaţa Sa, sângele Său. Voi trebuie să fiţi credincioşi faţă de mire pentru că El se va întoarce pentru voi.

Când au ajuns la o înţelegere, ei împărtăşeau un pahar de vin şi bărbatul şi femeia erau acum obligaţi să se căsătorească. Era un contract, un legământ. La Ultima Cină, Hristos a împărţit un pahar cu apostolii şi a zis, „acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor”.

După ce înţelegerea era semnată, tânărul îi spune logodnicei Lui, „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc”. Citeşte Ioan 14:2-4 „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi. Ştiţi unde Mă duc, şi ştiţi şi calea într-acolo.” Aceasta este imaginea cerului, nu un bordei pe un deal, ci un loc de locuit în jurul unui loc central unde noi ne vom aduna toţi.

Fiul era nerăbdător să se căsătorească şi după o vreme el vine la tatăl şi spune, „Nu este încă vremea, nu este astăzi?” În Matei 24 Isus a fost întrebat când va reveni. El a spus că nimeni nu ştie, nici chiar El, nici îngerii, numai Tatăl cunoaşte vremea exactă.

În final lucrarea va fi terminată şi Fiul va reveni la Tatăl care îi va spune, „Totul este gata, du-te şi ia-ţi mireasa”.

Ei cântau din trompetă pentru a anunţa nunta. Noi deja am vorbit despre răpire. Va exista o trompetă şi un strigăt, şi noi, mireasa, ne vom strânge la Hristos pentru a fi cu El pentru veci.

Va exista o procesiune înapoi la casa cuplului, cerul, şi nunta se va încheia în casa mirelui. Aceasta este unirea oficială a lui Hristos cu biserica Sa care a fost despărţită de El de la învierea Sa.

Când cuplul este căsătorit, prietenul va atrage atenţia tuturor şi va anunţa, „Ei sunt căsătoriţi!”. Vor exista multe aplauze şi urale şi masa nunţii sau cina căsătoriei va ţine 7 zile cel puţin. Aceasta se va întâmpla la a doua venire a lui Hristos descrisă în Apocalipsa 19:7-9. Căsătoria este anunţată şi mireasa şi mirele apar. Observaţi că mireasa este îmbrăcată cu in subţire care este neprihănirea sfinţilor. Judecata la Scaunul lui Hristos a avut loc şi neprihănirea este o reflectare a gloriei lui Hristos.

Sfinţii care vor supravieţui din Necazul cel Mare şi cei înviaţi din vremea Vechiului Testament şi din Necazul cel Mare se vor alătura lui Hristos şi bisericii Lui la cina căsătoriei probabil pe pământ, lucruri descrise în v. 9. Aceasta va fi o recepţie care le va întrece pe toate.

Efeseni 5:22-23 este o imagine clasică a căsătoriei. Dumnezeu a creat căsătoria şi eu mereu văd afirmaţiile lui Hristos în legătură cu biserica Sa ca un exemplu a modului în care relaţia dintre soţ şi soţie ar trebui să fie. Acest lucru este adevărat. Dar, eu am ajuns să-mi dau seama mult mai deplin că relaţia dintre soţ şi soţie este aceea care ar trebui să fie între Hristos şi biserică. Eu învăţ despre relaţia mea cu Hristos din căsătoria mea.

---

[1] Acest material este parte din cursul de Escatologie predat de fratele David Cunningham în cadrul Seminarului Bisericii Harul din Oradea, sesiunea Ianuarie 2008.

Muzica ca un monstru

Muzica ca un monstru

de dr. Chuck Wood[1]

Cei mai mulţi dintre noi avem „monştri” în vieţile noastre şi cei mai mulţi dintre aceşti giganţi respingători sunt făcuţi de noi înşine. Monstrul despre care discut este monstrul muzicii. Este corect; eu consider muzica ca fiind un monstru în multe segmente ale conservatorismului evanghelic şi al fundamentalismului. După opinia mea, muzicii i s-a permis să crească în importanţă total în afara proporţiilor care privesc rolul ei Biblic şi i s-a dat o prioritate şi o proeminenţă pe care pur şi simplu nu o merită. Gândeşte-te la următoarele.

Muzicii i s-a permis să devină mai mare decât doctrina sau teologia. Nu există o teologie convingătoare a muzicii. În cel mai bun caz ea este un sub-punct sub un sub-punct sub titlul eclesiologiei, dar ei i se permite deseori să ia atuul teologiei. S-a spus că cineva poate uşor determina poziţia doctrinară/teologică a unei biserici sau a unui grup de biserici prin muzica lor. Singura problemă cu această presupunere este aceea că ea nu este adevărată. Dacă ea ar fi, atunci Adventiştii de Ziua a Şaptea şi elementele mult mai liturgice ale liniilor liberale din denominaţiile majore ar fi cele mai corecte din punct de vedere teologic pentru că ei sunt printre cei mai conservatori în muzică (cel puţin în această zonă geografică).

Altcineva a spus, „Odată ce muzica s-a dus, orice altceva s-a dus”. Pentru ca această afirmaţie să aibă cel puţin sens, este necesar să facem o analiză serioasă a cuvintelor „s-a dus” şi „orice altceva”. Fără o asemenea definire şi delimitare, afirmaţia în sine este mai degrabă absurdă. Dacă în adunare sunt din aceea care ridică mâinile în laudă, dacă există bătăi din palme în timpul vreunei cântări sau dacă se aplaudă la încheierea unei prezentări muzicale, există o presupunere automată din partea multora – însoţită de afirmaţii dogmatice – că biserica este charismatică.

Cu siguranţă, muzica tinde să reflecte sau chiar să exprime teologia şi cei care folosesc muzica contemporană ar fi bine să fi sfătuiţi să-şi examineze în mod constant muzica folosită pentru a fi siguri că ea coincide cu teologia bisericii. Cu toate acestea, muzica ar trebui să fie judecată de teologie şi nu invers, cum este deseori cazul. Când ceva în creştinism devine mult mai important sau definitoriu decât teologia, pentru modul meu de gândire, ea a făcut un pas mare în direcţia de a fi un monstru.

Apoi există problema muzicii care este mai importantă decât predica. Afirmaţii negândite de genul „muzică superficială egal predicare superficială”, poate fi prompt respinsă. Cu toate acestea, tendinţa de a pune muzica mai presus de predică în general nu poate fi aşa de uşor introdusă sub preş. Eu ştiu mulţi oameni care rabdă mediocritatea predicării (prin propria lor acceptare) pentru că ei se simt confortabili cu muzica. Cunoscu alţii care au schimbat învăţătura solidă Biblică, bazată pe Biblie pentru confortul muzicii tradiţionale. Nu ştiu nici un loc în Scriptură unde să se spună că îi este plăcut lui Dumnezeu să câştigi oameni pentru Hristos prin nebunia muzicii. De asemenea nu sunt conştient de nici o poruncă care spune, „Să ai muzică corectă, stăruie asupra ei la timp şi ne la timp…” Atunci când muzicii i se permite să determine nivelul de predicare sub care ne supunem, ea – cel puţin pentru mine – a devenit un monstru.

Într-un fel şi evanghelizarea a devenit şi ea implicată. Am pus această întrebare cu câţiva ani în urmă: dacă ştii că prin schimbarea muzicii într-un anume fel, ai putea vedea mai mulţi oameni mântuiţi, botezaţi, parte din biserica ta şi ucenicizaţi, ai face asta? Mare parte din răspunsurile pe care le-am primit au fost negative indicând cel puţin la un anume nivel că pentru prea mulţi, muzica „corectă” era mult mai importantă decât câştigarea oamenilor pentru Hristos. Unii aderenţi la KJO[2] susţin că cineva nu poate fi mântuit până când în proces nu este folosită Biblia King James. Cei mai mulţi dintre noi ar respinge aceasta ca o nebunie (cu toate că ea este consistentă cu o poziţie a gândirii KJO). Cu toate acestea, există aceia care resping ideea, care vor fi foarte aproape de a susţine că cineva este foarte probabil să nu fie mântuit şi nu poate fi nici odată ucenicizat într-un mod corect într-o biserică unde muzica nu este „corectă”.

Isus Hristos a venit pentru a căuta şi mântui ceea ce era pierdut. El nu a venit pentru a îndrepta muzica oamenilor. Dacă cei ce aderă la muzica tradiţională împiedică bisericile să câştige oameni pentru Hristos, atunci statutul de „monstru” al muzicii este în mod exponenţial mărit. Atenţie! Eu nu argumentez pentru „vreun lucru nou” în ceea ce priveşte muzica. Eu pur şi simplu afirm că câştigarea celor pierduţi este mult mai importantă decât a despica firul în patru cu privire la muzică.

Există problema lucrării şi slujirii. Eu vreau să fiu într-un loc unde pot lucra şi să fiu folosit de Domnul în limitele abilităţilor mele. La 65 de ani, eu cred că sunt în stare să am contribuţii semnificative în biserica mea locală (şi eu în mod sincer încerc să fac asta). Eu vreau să fiu într-un loc în care se face o lucrare vitală, vibrantă şi provocatoare. Mie îmi place muzica bisericii noastre, eu aş fi foarte, foarte ezitant în a sacrifica oportunităţile pentru a sluji pentru confortul de a sta într-o biserică unde sentimentele mele erau săptămânal mângâiate de muzica cu care eu eram în mod confortabil obişnuit. Ştiu că sunt biserici cu muzică „corectă” care sunt vibrante şi orientate spre lucrare, dar preocuparea mea este faţă de acelea care pun „corectitudinea” muzicală înainte de a fi într-un loc unde ei pot fi folosiţi de Domnul.

Comunitatea creştină joacă (sau cu siguranţă ar trebui să joace) o parte în viaţa şi dezvoltarea noastră creştină. Aceasta este numai o preferinţă personală, dar eu vreau să fiu într-un loc unde există mulţi tineri, unde există cupluri mai tinere şi din cei ce se aproape sau sunt în vârsta de mijloc care au nevoie de un exemplu pozitiv în ce priveşte cum ar trebui să fie viaţa creştină în diferitele stadii ale vieţii (şi despre cât este de important să îmbătrâneşti ca şi cum „fiecare zi cu Isus” cu adevărat ar fi mai dulce decât ceea dinainte). Eu vreau să-mi găsesc locul într-o părtăşie în care există o largă diversitate de vârste, rase, clase, etc., nu într-un loc unde o mână de oameni de vârsta mea se adună împreună în fiecare săptămână pentru a se simţi confortabili cu muzica tradiţională, predica informaţională şi „părtăşia slăbiciunilor”. Când muzica stă în calea devenirii o parte din comunitatea care poate stimula creşterea mea, atunci eu cred că ea a atins statutul de monstru.

Apoi există domeniul unităţii în trup. Ni se porunceşte de către Pavel să ne străduim să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii. Muzica, se pare, că a cauzat mai multe violări a aceste porunci decât orice altceva în biserica de astăzi. Mie s-ar putea să nu-mi placă muzica ta, şi ţie s-ar putea să nu ţi-o placă pe a mea, dar noi suntem fraţi şi surori în Hristos care vor petrece eternitatea împreună. Pentru mine a permite muzicii să ne dividă aici pe pământ este o altă situaţie a statutului de monstru pe care subiectului i s-a permis să-l obţină.

Acestea sunt doar câteva preocupări despre domenii în care muzicii i s-a permis să ia importanţă ieşită din proporţiile rolului care i este stabilit prin Scripturi. Sunt sigur că există şi alte preocupări care ar putea fi exprimate. Cu toate acestea, cu onestitate, „muzica monstru” este întrucâtva diminuat de faptul că mulţi oameni o folosesc ca o scuză atunci când ea nu este de fel sau este foarte puţin problema lor reală. Este mult mai uşor să zici, „Nu ne-a plăcut muzica”, decât să spui, atunci când am ieşit afară pe uşă, „Noi nu am obţinut ce am vrut”. Este de asemenea mult mai uşor să acuzi muzica decât realitatea că predicarea a ajuns probabil puţin prea aproape de locul unde trăim noi pentru a ne prinde. Deci, eu cred muzica primeşte anumite acuze nemeritate pentru alte probleme şi s-ar putea să nu fie chiar un mare grăsan atunci când ea apare pe cer.

Odată ce am spus acestea, ce putem face noi să dominăm acest monstru care este propria noastră creaţie? Eu nu am soluţii uşoare, dar eu cred că locul cel mai bun de unde să începem este recunoaşterea şi admiterea că există o problemă. De asemenea va fi de mare ajutor dacă ar putea exista o recunoaştere din partea multor tradiţionalişti că cineva se poate bucura şi se poate folosi de anumite forme de muzică contemporană Creştină fără a fi implicat în cultura rock. Faptul că mie îmi place Lauda şi Închinarea nu înseamnă că eu voi fi confortabil într-o situaţie de biserică „rock tot timpul”. Eu sunt aproape sigur că nu mă voi. În lumea muzicală nu este cu nimic mai mult negru şi alb decât oricare alt domeniu atins de păcat, şi presupunerile contrare nu fac nimic pentru „păstraţi unitatea Duhului în legătura păcii”.

Scuzaţi-mă că clatin barca, dar eu nu cred că muzica este „totul” şi „sfârşitul totului” în Creştinism. Eu cred că ea este un aspect al Creştinismului, un domeniu a ceea ce constituie o biserică „bună”, şi chiar numai un singur element al închinării (mai degrabă un subiect cu mai multe faţete). Atunci când ar fi să-mi caut o biserică în viitor (Doamne fereşte!), aş arunca o privire atentă la întregul lucrării. Muzica va fi unul din criteriile din analiza mea, dar el va fi departe de a fi primul pe lista mea de priorităţi. Eu cred că eu m-aş putea împăca cu acea muzică rea (pentru gustul meu) pentru a putea auzi o expunere Biblică bună, solidă, clară şi proclamarea ei cu o aplicaţie solidă.

Tu eşti absolut îndreptăţit la propria ta părere asupra acestui subiect, dar atunci când muzica devine mult mai importantă decât teologia, predicarea, evanghelizarea, lucrarea, slujirea şi unitatea, ea a devenit un monstru în mintea mea. Din nou, practicarea reală a unor „Distinctive Baptiste”, pe care aşa de mulţi susţin că le păstrează, ar trebui să facă un lung drum în direcţia de a ajuta la ţinerea în frâu a monstrului. Suficienţa Scripturii, preoţia individuală a credinciosului, autonomia bisericii locale şi de mut uitat ideea a libertăţii individuale a sufletului vor face un drum lung în direcţia readucerii monstrului la locul şi mărimea sa potrivită. [Eu ştiu că mulţi dintre cititorii mei ştiu mai multe decât mine despre acest subiect, dar eu sunt doar suficient de bătrân, destul de experimentat, destul de încăpăţânat şi destul de convins prin cantitatea studiului că tu ai probabil prea puţin şanse pentru a-mi schimba gândirea. Hai să le lăsăm acolo! OK?]

---

[1] Sursa materialului este „Cogitation number 707, for January 9, 2008”, emis de dr. Warren Wanhetloo

[2] KJO = King James Only (Numai Versiunea King James).

Muzica buna / rea

SĂ FACEM DISTINCŢIE ÎNTRE MUZICA BUNĂ ŞI MUZICA REA

de John Mincy

Astăzi, muzica divide bisericile. Creştinii şi liderii bisericilor trebuie să înţeleagă problema fundamentală. Ce face ca ceva să fie bun sau rău? Răspunsul la această întrebare, pentru un creştin, este destul de simplu, caracterul lui Dumnezeu. Dacă ceva este în linie cu caracterul lui Dumnezeu, este bun. Dacă un lucru nu este în linie cu caracterul lui Dumnezeu, este rău. Dar, „Cum cunoaştem caracterul lui Dumnezeu?” Din nou răspunsul este simplu; El s-a revelat pe Sine pentru noi în Biblie.

Biblia listează lucruri care nu plac lui Dumnezeu, care sunt contrare caracterului Său, care sunt rele sau păcătoase. Galateni 5:19-21 spune, „Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.“ Cuvintele subliniate au ceva în comun. Ele toate au de a face cu o anumită formă de sex ilicit.

Un lucru care include toate aceste păcate este muzica rock sau pop. Prin urmare, muzica rock este păcătoasă şi ar trebui evitată. Mulţi muzicieni rock afirmă cu onestitate că muzica rock este sex. Observaţi că vorbim de muzică, nu de texte. Există un mesaj în sunetele muzicii şi mesajul este sexul ilicit.

S-ar putea să întrebi, ce este în muzica rock care face din aceasta sunet senzual? Există câteva obiective cheie, elemente recognoscibile care sunt folosite pentru a obţine un sunet senzual. Kimberly Smith spune, „…există în muzică elemente care pot fi disecate şi evaluate, elemente care fac muzica fie non-carnală, fie carnală” (Litle Ears, pg. 40). Mulţi cântăreţi copiază stilul muzicienilor rock şi nu sunt conştienţi de ceea ce fac. Lor le place stilul, şi îşi modelează muzica după el. Alţii ştiu exact ce fac şi în mod intenţionat includ elemente pentru a produce sunete senzuale.

Primul element obiectiv este ritmul prea puternic. Adică, ritmul sau bătaia este dominantă în defavoarea melodiei şi a armoniei. Un alt element este plasarea greşită a bătăilor, deseori numită o extravaganţă. Acest ritm anormal provoacă mişcări senzuale ale trupului. Similar cu acesta este folosirea excesivă a sincopării. La acestea se adaugă repetiţia excesivă, volumul nesănătos, folosirea nepotrivită a coardelor disonante, şi intonaţia neglijentă în mod special prin vibrarea notei. Un alt element este folosirea nepotrivită a microfoanelor pentru a invada intimitatea ascultătorilor, cum ar fi şoptirea în urechile cuiva aşa cum numai soţul sau soţia ar trebui să o facă. Pentru un studiu mai larg despre aceste elemente senzuale şi mai multe detalii, vezi The Battle for Christian Music, de Tim Fisher; Music in the Balance, de Frank Garlock şi Kurt Woetzel; Measuring the Music, de John Makujina; şi Oh, Be Careful Little Ears; Let Those Who Have Ears to Hear; Music and Morals toate trei de Kimberly Smith.

Există multă muzică bună şi multă muzică rea şi tot ceea ce este între ele. Evaluarea muzicii poate fi uneori subiectivă, dar tocmai pentru că există o anumită subiectivitate nu înseamnă că nu poate exista nici o obiectivitate. Cei mai mulţi muzicieni, indiferent că sunt creştini sau necreştini (cu excepţia apărătorilor muzicii creştine contemporane), recunosc că elementele menţionate mai sus promovează senzualitate. Mare parte din muzică, testată prin prisma prezenţei sau absenţei acestor elemente, poate fi determinată ca fiind bună sau rea.

Dacă muzica este undeva între, atunci cel mai bun sfat vine de la Apostolul Pavel în Romani 14:19-23, „Aşadar, să urmărim lucrurile, care duc la pacea şi zidirea noastră. Să nu nimiceşti, pentru o mâncare, lucrul lui Dumnezeu. Drept vorbind, toate lucrurile sunt curate. Totuşi, a mânca din ele, când faptul acesta ajunge pentru altul un prilej de cădere, este rău. Bine este să nu mănânci carne, să nu bei vin şi să te fereşti de orice lucru, care poate fi pentru fratele tău un prilej de cădere, de păcătuire sau de slăbire. Încredinţarea pe care o ai, păstreaz-o pentru tine, înaintea lui Dumnezeu. Ferice de cel ce nu se osândeşte singur în ce găseşte bine. Dar cine se îndoieşte şi mănâncă, este osândit, pentru că nu mănâncă din încredinţare. Tot ce nu vine din încredinţare, e păcat“. Cu alte cuvinte, dacă ea este între sau îndoielnică, evit-o. Există, în lume, destul de multă muzică bună pentru a ţine toată viaţa. Dr. Monty Budahl, muzician de multă vreme la Maranatha Baptist Bible College, a spus că „trebuie să-ţi doreşti lucrul bun altfel nici un argument nu va face o persoană să-şi schimbe muzica”. Fie ca Domnul să ne ajute să vrem lucrul bun, muzica bună care este în linie cu caracterul Său.

SPIRITUALITATE

SPIRITUALITATE

de dr. Charles Wood

În timp ce fac o trecere în revistă a celor 42 de ani de lucrare ai mei în amvon, sunt convins că nu am fost orientat spre probleme şi că predicarea mea a fost cu adevărat una foarte Biblică, bazată pe o exegeză atentă a textului şi o dedicare profundă faţă de veracitatea şi suficienţa Cuvântului. Am fost un expozitor şi în mod frecvent am predicat serii de predici care au mers prin cărţile Bibliei sau în mod atent am dezvoltat anumite caractere ale Bibliei. Am încercat cu credincioşie să fac aplicaţii ale Cuvântului şi am căutat să mă asigur că aplicaţia era o deducţie cu credincioşie din pasaj şi în acord cu înţelesul său adevărat.

Am urmat acest tipar în toţi aceşti 42 de ani în biserica de aici. Oricum, în ciuda la toate acestea, aproape de încheierea lucrării mele aici, am descoperit – în mare parte spre disperarea mea – că un mare număr de oameni nu au ascultat nici un lucru pe care l-am spus, şi/sau că într-un fel am falimentat în a duce Cuvântul dincolo de înţelegerea lor intelectuală şi în practica vieţilor lor. Nu voi intra în mai multe detalii, dar lucrul interesant pentru mine a fost că cei mai mulţi dintre oamenii care au rezolvat într-un mod Biblic o perioadă de tulburare au fost oamenii care aveau rezerve în primul rând cu privire la caracterul bun al lucrurilor culturale. Am ajuns la concluzia că nu am făcut o treabă cu adevărat bună în ucenicizarea oamenilor, mulţi fiind dintre cei care erau creştini veterani care ar fi trebuit să fie dincolo de nevoia de disciplinare.

Oamenii voştri nu sunt aşa, nu-i aşa? Încearcă să faci o schimbare sau să introduci un program sau o politică pe care o parte destul de însemnată a membrilor tăi (în mod special membri mai în vârstă) fie nu sunt de acord, fie nu vor. Apoi retrage-te şi să vezi ce fac ei cu lucrurile pe care de fapt Biblia le menţionează, lucruri nesemnificative ca integritatea, bunătatea, facere de pace, răbdarea acuzelor false, iertarea, judecata, buna creştere, etc. Din observaţii personale, mie mi se pare că lipsa de ucenicizare în mişcarea mega-bisericilor duce la o lipsă generală de adâncime şi lipsa abilităţii de a face legătura dintre „credinţa dată o singură dată” şi viaţa de fiecare zi. În evanghelismul conservator şi în cel fundamentalist, lipsa ucenicizării duce la imoralitate şi faliment în aplicarea învăţăturii specifice a Cuvântului lui Dumnezeu la viaţa de fiecare zi (sau chiar la viaţa în Trupul lui Hristos, unde mie mi se pare, aceasta ar trebui să fie cel mai bine afişată).

Am fost preocupat cu privire la ceea ce eu am văzut ca o lipsă a ucenicizării în mişcarea mega-bisericilor şi am vorbit despre aceasta de câteva ori. Eu cred că aceasta s-a manifestat într-o măsură prin lipsa de adâncime în viaţă şi în general (mă gândesc că o ilustrare a acestui fapt ar putea fi faptul că mulţi oameni din mega-biserici se pare că au decis în anii din urmă într-un mod care spune că ei pun o valoare mai mare pe propriul potmoneu decât pe principiile lor creştine). Eu nu găsesc nici o bucurie în faptul că atât de mulţi oameni sunt jefuiţi de bucuria unei ucenicii adevărate şi în mare parte pentru că eu îmi văd propriile mele falimente prea clar, pentru a mă bucura că altcineva şi le recunoaşte pe ale lui.

Cu siguranţă, mega-bisericile au falimentat în acelaşi fel să ucenicizeze oamenii într-un aşa mod încât să producă creştini maturi care în mod real trăiesc o viaţă creştină. Dar, evanghelicii conservatori şi cei fundamentalişti au falimentat şi ei. În opinia mea, unele din cele mai mari falimente au fost în bisericile care au accentuat conformarea culturală şi au permis ca aceasta să fie considerată o adevărată spiritualitate fără ca vreodată să lucreze la omul din interior, atât de mult avut în vedere în Biblie. Dacă nu cumva eu nu pierd gândul Scripturii, maturitatea creştină este un proces ”din interior înspre exterior” în loc de ceva care poate fi sau este impus din exterior. Atunci există o întrebare colaterală: o persoană care nu are nici un interes în sau nu face nici un efort de vreun fel pentru a-şi împărtăşi credinţa cu alţii este cu adevărat ucenicizată şi/sau matură spiritual?