Geneza cap. 42:1 – cap. 47:27

1. 1. Mutarea în Egipt (42:1 47:27)

Următoarea narațiune arată că Dumnezeu a folosit foametea pentru a aduce pe Israel în Egipt sub domnia lui Iosif. Națiunea va rămâne acolo aproape 400 de ani, așa cum Dumnezeu a profețit lui Avraam (15:13). Israel se putea mângâia cu gândul că în ciuda robiei lui, Dumnezeu îl va împuternici într-o zi să triumfe asupra Egiptului.

1. Prima vizită a fraților în Egipt (cap. 42)

42:1-5 – Foametea era larg răspândită; ea era și în „Canan”. Deci, „Iacov” și-a trimis „fii” să coboare în „Egipt” „să cumpere” mâncare – toți fii săi cu excepția lui „Beniamin”, pentru că el nu a vrut ca și celălat fiu al Rahelei să se piardă. Refuzul său de a-l trimite pe băiatul acesta descoperă ceea ce gândea Iacov. Soarta lui Iosif nu a ieșit la lumină, dar trăsăturile fraților erau cunoscute bătrânului. Poate ei îi vor face vreun rău și lui Beniamin.

42:6-17 – Recunoscându-și frații, „Iosif” îi pune la încercare acuzându-i de patru ori că ar fi „iscoade” (v. 9, 12, 14, 16). El s-a purtat cu ei cu asprime (v. 7, 30), dar în dosul severității lui era afecțiune, așa cum reuniunea de mai târziu o face clar. În mod ironic, „frații” vorbeau cu o persoană care credeua ei că este moartă („unul nu mai este în viaţă”, v. 13).

Prezența lor în Egipt confirma adevărul visurilor lui, dar nu împlinirea lor. Iosif știa că toată familia trebuia să vină în Egipt sub domnia sa. El a cerut ca „unul” din ei să-l aducă pe „fratele” lor mai mic ca o dovadă că ei nu erau „iscoade”. Reținerea lor în închisoare era o întorsătură interesantă a evenimentelor, pentru că, mai înainte, frații l-au pus pe Iosif într-o „groapă-pușcărie”.

42:18-24 – După ținerea în custodie timp de trei „zile” a fraților, „Iosif” și-a schimbat planul și a sugerat ținerea numai a „unul… închis în temniţa” în timp ce ceilalți nouă s-au întors. El l-a reținut pe „Simeon” (v. 24) în timp ce ceilalți s-au întors acasă în Canaan cu „grâu”. Dacă ei nu se vor întoarce cu „fratele… cel tânăr”, Simeon va fi omorât. Un gust al retribuției a început să trezească sentimentele din frați, sentimente pe care strigătul după îndurare a lui Iosif (v. 21) și lacrimile lui Iacov (37:34-35) nu au reușit să le trezească. Ei au simțit că a-l aduce pe Beniamin înapoi în Egipt împotriva voinței tatălui lor ar fi pedeapsa pentru faptul că ei l-au vândut pe Iosif. Pentru că Iacov era tot cu „teamă”, acum ei erau în necaz. În timp ce ei vorbeau, ei nu știau că „Iosif” îi înțelegea pentru că el folosea „un tălmaci”. Faptul că a văzut sentimentul lor de părere de rău l-a mișcat pe Iosif și el „a plecat la o parte de la ei ca să plângă” (vezi 43:30; 45:2, 14; 50:1, 17).

42:25-28 – Ca un al mijloc de a aprinde frica de Dumezeu (vezi v. 18, 28, 35) în frații săi, „Iosif” le-a pus înapoi „argintul” lor (cel cu care ei au cumpărat „grâu”) în sacii lor. Indiferent că a intenționat ca banii să fie descoperiți pe drum spre casă sau acasă, șocul initial al acestuia a fost efficient. Sentimentul de vină care deja izvorâse a făcut grupul să vadă mâna lui Dumenzeu în acțiunea guvernatorului. Deci întrebare, „Ce ne-a făcut Dumnezeu?” a fost, atât cât a mers ea, o reacție la necaz plină de roade. Se pare că ei au simțit că Iosif o să-i acuze de furt, ceea ce va susține acuzația sa că ei erau spioni.

42:29-38 – Când s-au „întors la tatăl lor” în „Canaan”, cei nouă frați i-au spus lui „Iacov” „tot ce li se întâmplase”. Iacov s-a supărat pentru că el a crezut că un alt fiu era mort („Simeon nu mai este”), a refuzat să-l lase pe „Beniamin” să se întoarcă. „Ruben”, cel mai în vârstă, a căutat să asigure pe „tatăl său” că el îl va aduce pe Beniamin înapoi. Lucrul acesta este ironic, pentru că Ruben nu a reușit să prevină pierderea lui „Iosif” (37:21-22). „Dar Iacov” a refuzat să-l lase pe Beniamin să plece. El a spus că dacă i se întâmplă ceva acestui tânăr, el va suferi tot restul zilelor sale, exact așa cum a făcut-o atunci când a auzit de „moartea” lui Iosif (37:35).

Testele lui Iosif au fost importante în planul lui Dumenzeu de a binecuvânta sămânța lui Avraam. Dumenzeu a plănuit să aducă familia în Egipt pentru ca ea să crească acolo într-o mare națiune. Dar era necesar ca oamenii care au intrat în Egipt să fie credincioși Domnului. Era necesar ca frații să fie testați înainte de a putea participa la binecuvântarea lui Dumnezeu. Îndemnul lui Iosif a trebuit să fie subtil; frații trebuiau să simtă mâna lui Dumenzeu care lucra împotriva lor așa ca ei să poată șă-și recunoască crima împotriva lui Iosif și necredința lor dinainte în visurile lui. Dar un test nu era destul; trebuiau să existe două.

1. A doua vizită a fraților în Egipt (cap. 43)

43:1-7 – „Foametea” a continuat și familia lui Iacov a avut nevoie de mai mult „grâu”. Oricum, de această dată, Beniamin trebuia să meargă cu ei în „Egipt”.„Iuda” i-a reamintit „tatălui” său că, fără Beniamin, lunga lor călătorie în Egipt va fi în zadar. Desigur, Iacov a fost șovăitor; mustrarea sa („Pentru ce mi-aţi făcut un astfel de rău şi aţi spus omului aceluia că mai aveţi un frate?”) a fost un efort de a scăpa de decizia pe care ura să o ia. Totuși el a trebuit să îl lase pe Beniamin pentru ca ei să se poată întoarce în Egipt. Altfel, ei toți vor muri de foame.

43:8-14 – „Iuda” a scos lucrurile din impas cu o inițiativă personală afectuoasă, oferindu-se să accepte să fie „vinovat” dacă Beniamin nu se va întoarce. Iuda (al patrulea fiu al lui Iacov; 29:31-35) a avut success acolo unde Iuda a falimentat (42:37) și Beniamin a coborât în Egipt împreună cu frații săi. Este interesant că Iuda a fost cel care a venit cu planul de a-l vinde pe Iosif în Egipt (37:26-27). Acum el a trebuit să negocieze cu tatăl său pentru a-l duce pe Beniamin să-l vadă pe Iosif.

Iacov a sugerat ca ei să ia ceva „din cele mai bune roade ale ţării” ca să ducă „un dar omului aceluia”, inclusiv „puţin leac alinător şi puţină miere, mirodenii, smirnă, fistic şi migdale”. Se pare că aceste delicatese nu erau disponibile în Egipt (vezi 37:25). Ei de asemenea au luat „argint îndoit”, returnând ceea ce au găsit în pungile lor cu bani înainte. Iacov s-a resemnat față de marele risc implicat de posibila pierdere a celui de al treilea fiu – mai întâi Iosif; apoi Simeon și acum probabil și „Beniamin”.

43:15-30 – „Frații” s-au grăbit spre „Egipt”. Când au sosit, au fost duși în „casa” lui Iosif. Ei „s-au temut”, crezând că vor fi capturați. Când ei au informat pe „economul casei lui Iosif” despre „argintul” pe care ei l-au găsit în „sacii” lor atunci când s-au întors din prima lor căsătorie, administratorul le-a spus „Nu vă temeţi de nimic” pentru că „Dumnezeul vostru, Dumnezeul tatălui vostru, v-a pus pe ascuns o comoară în saci”. Probabil Iosif a vorbit cu „economul” despre adevăratul Dumnezeu.

”Simeon” a fost adus la ei (v. 23) și o masă de „amiază” s-a pregătit pentru cei 11 musafiri ai lui Iacov. Atunci când „i-au dat darul” lui „Iosif”, ei „s-au plecat şi s-au aruncat cu faţa la pământ” ca împlinire a avisului lui Iosif (37:7). Iosif, văzându-l pe fratele său „Beniamin”, nu și-a putut stăpâni lacrimile de bucurie. Desigur, Beniamin a fost fratele său dulce, ceilați erau doar pe jumătate frați. Ca și înainte când a vorbit cu cei 10 (42:24) el „a intrat degrabă într-o odaie şi a plâns acolo”

43:31-34 – La masă, Iosif a făcut ceva prevestitor pentru ei. Misterioasa așezare a scaunelor („de la întâiul născut, după dreptul lui de întâi născut, şi până la cel mai tânăr, aşezaţi după vârstă”) va crește sentimentul lor de neliniște față de expunerea la intervenția divină.

Totuși, în toate evenimentele acestei vizite, frații erau confruntați cu o lucrare plină de har din partea lui Dumenzeu prin acest „Egiptean” (v. 16, 27, 29, 34). Capitolul este o anticipare a lucrurilor viitoare pentru că, așa cum a spus Iosif mai târziu (45:5), Dumenzeu l-a trimis înianitea lor pentru a le purta de grijă în mijlocul foametei.

1. Testul lui Iosif (cap. 44)

44:1-13 – Iosif, deja având un succes strălucitor în creerea de tensiuni în timpul celor două vizite ale lor, acum a dat lovitura de maestru. El a testat preocuparea lor pentru Beniamin pentru a-i face să-și recunoască răul. Dacă ar fi căzut la acest test, dacă ei nu ar fi avut compasiune pentru acest al doilea fiu al Rahelei, atunci ei nu ar fi avut nici o parte la împlinirea promisiunii. Dumnezeu ar fi putut să înceapă din nou și să facă din Iosif o mare națiune dacă alții s-ar fi dovedit nevrednici (vezi Exodul 32:10).

Testul implica „argintul” oamenilor în „sacii” lor (așa cum el a făcut la întoarcerea din prima călătorie) și să pună „paharul de argint” în „sacul” lui Beniamin. Când „economul i-a ajuns” și i-a acuzat de furt, el în mod deliberat a creat tensiune între ei prin deschiderea sacului „începând cu cel mai în vârstă şi sfârşind cu cel mai tânăr”. Desigur, el știa că „paharul” de argint era „în sacul lui Beniamin”. Amenințarea instantanee la adresa lui Beniamin a fost ca o lovitură de sabie în inimile lor (vezi planul lui Solomon, 1 Împărați 3:16-28). Erau prezente toate condițiile pntru o altă trădare atunci când Beniamin a fost acuzat. Totuși, de această dată, răspunsul lor arată modul în care disciplinarea și-a făcut lucrarea. „Ei şi-au rupt hainele” de durere (vezi Iov 1:20), un răspuns pe care ei l-a provocat tatălui lor, mai devreme, pentru pierderea lui Iosif (Geneza 37:34).

44:14-17 – „Frații” s-au întors și s-au plecat înaintea lui Iosif (v. 14; vezi 37:7; 43:26, 28). „Iosif” probabil nu a încercat cu adevărat „să ghicească” pentru descoperirea trădării lor (44:5, 15). El probabil, pur și simplu, a făcut referire la ea pentru a spori respectul fraților lui față de el. „Iuda”, din nou purtător de cuvânt, mărturisește că „Dumnezeu” le-a descoperit nelegiuirea și a declarant că ei erau toți „robi” ai lui Iosif. „Dar Iosif” a anunțat că așa cum a spus economul (v. 10), numai „omul la care s-a găsit paharul” va fi „robul” său. Ceilalți se pot întoarce acasă.

44:18-34 – „Iuda” a mijlocit pentru „băiatul”; lunga sa pledoarie de a fi întemnițat în locul lui Beniamin este printre cererile cele mai frumoase și mai mișcătoare. Aceasta demonstra preocuparea sa pentru „tatăl” său care cu siguranță va „muri” dacă Beniamin nu se va întoarce cu ei (v. 31, 34; vezi 42;38).

Deci frații au demonstrat că s-au pocăit de păcatul lor împotriva fratelui lor, Iosif, („Dumnezeu a dat pe faţă nelegiuirea robilor tăi.”, 44:16). De asemenea, ei au arătat preocupare față de „tatăl” lor și față de „fratele mai tânăr”, Beniamin. Deci, după aceea (45:1-15) Iosif s-a făcut de cunoscut lor și i-a adus pe ei și familiile lor în Egipt, unde era mâncare (45:16 – 47:12).

1. Împăcarea fraților cu Iosif (45:1-15)

45:1-8 – Cu o explozie de emoție, „Iosif” s-a descoiperit pe sine „fraților săi”. Aceasta era a treia oară din cinci ori când „el a plâns” pentru frații săi (42:24; 43:30; 45:14; 50:17; vezi 50:1). Ei au fost înmărmuriți de veste, nu erau în stare să vorbească de frică că Iosif s-ar putea să îi ucidă. În acest pasaj sentimente tari și judecata și argumentul spiritual sănătos au întregit lucrarea de reconciliere care până acum a cerut o testare severă. Aceasta era sarcina unui om înțelept și pentru o perioadă de timp destul de mare Iosif și-a îndeplinit datoria în mod minunat.

Iosif a explicat că „Dumnezeu”, în mod suveran l-a adus în „Egipt” pentru a pregăti scăparea lor de „foamete”. Cuvintele sale formează o afirmație clasică cu privire la controlul providențial. „…m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră” (45:5). „Aşa că nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu” (v. 8; vezi v. 9). Siguranța că voia Domnului, nu a omului, este realitatea care controlează orice eveniment, a strălucit prin aceasta ca bază pentru reconciliere. Fără îndoială că Iosif s-a consolat de multe ori cu principiul credinței. Cel care este spiritual poate percepe mâna lui Dumnezeu în fiecare eveniment și prin urmare este în stare să ierte pe aceea care i-au greșit.

45:9-13 – Apoi, „Iosif” și-a instruit frații, „Grăbiţi-vă de vă suiţi” și „nu zăbovi” (vezi „ cât mai curând” în v. 13 și vezi 43:15), să meargă la Iacov și să-l informeze despre puterea lui Iosif (ca „cârmuitorul întregii ţări a Egiptului”, 45:8 și „domn peste tot Egiptul”, v. 9) și „toată slava” pe care o are „în Egipt” (v. 9, 13). Întreaga familie trebuie să se mute în Egipt și vor „locui în ţinutul Gosen”, o zonă fertilă în Delta Nilului[1] pentru a locui sub domnia lui Iosif, pentru că Dumenzeu a pregătit drumul prin toate situațiile.

45:14-15 – În final „frații” au fost reuniți, mai întâi Iosif și „Beniamin”, și apoi „toți”. Acelea au fost momente pline de emoții, pline de „plâns” (vezi 42:24; 43:30; 45:2) și apoi conversație. Ura și gelozia lor dinainte față de Iosif (37:4, 8, 11) acum a dispărut.

1. Mutarea familiei (45:16 – 47:12)

45:16-24 – Fraților li se dă instrucțiuni să aducă întreaga familie a lui Iacov în „Egipt”. „Faraon” însuși i-a instruit să se întoarcă, oferindu-le „ce este mai bun în ţara Egiptului”, asigurând „care” pentru transportarea membrilor familiei înapoi (vezi 46:5) și promițându-le „tot ce este mai bun în ţara Egiptului”. Atunci când ei au plecat, Iosif a zis „fraților săi”, „Să nu vă certaţi pe drum”. Aceasta nu era o vreme de învinuire și incriminare. Era o vreme de reunire plină de bucurie. Totuși, el știa că ei s-ar putea să înceapă să se certe pe drumul spre casă.

45:25-28 – La început „inima lui Iacov a rămas rece” în necredință la vestea fiilor săi că „Iosif tot mai trăieşte”. Dar apoi, auzind povestea lor și văzând „carele pe care le trimisese Iosif”, „Iacov… s-a înviorat” și imediat a decis să se mute și să-și vadă „fiul”.

Invitația regală pentru Iacov, bătrânul patriarch apropae de sfârșitul nădejdii și cei 10 frați împovărați de vinovăție, a fost un punct de cotitură în viețile lor și în împlinirea prezicerilor lui Dumenzeu (15:13-16) că ei vor merge în izolare într-o țară străină și se vor înmulți fără a-și pierde identitatea.

46:1-7 – Cu ani de zile în urmă, Avraam a mers în Egipt în timpul unei foamete din Canaan (12:10). Acum, nepotul lui Avraam, Iacov și cei 11 strănepoți ai lui (fără a-l număra pe Iosif care era deja acolo) se mutau acolo. „Dumnezeu” l-a mângâiat pe „Iacov” prin mutarea sa „în Egipt”. Părăsind Hebronul (vezi 37:14), prima sa oprire a fost la „Beer-Şeba”, unde „a adus jertfe Dumnezeului tatălui său, Isaac”. Beer-Şeba a fost locul unde a trăit Isaac și de unde a plecat Iacov pentru a scăpa de mânia lui Esau (28:10).

Apoi Iacov a primit o „vedenie” de la Domnul, „noaptea”. Domnul a reiterat promisiunea că „acolo”, în Egipt, El îl va face să ajungă „un neam mare” și El de asemenea a afirmat că El va „scoate iarăşi de acolo” aceea națiune. Dumnezeu îi spunsese lui Isaac să nu meargă în Egipt (26:2), dar acum, El îi spune lui Iacov să se ducă. Această viziune, care l-a mângâiat pe patriarch, de asemenea va încuraja națiunea lui Israel atrunci când Moise îi va sfătui să părăsească țara Egiptului și să se întoarcă în Canaan pentru a primi primisiunile lui Dumnezeu.

46:8-27 – Inclusă în relatarae despre mutarea „în Egipt” este o listă a „fiilor” lui Iacov. În versetul 26 se spune că numărul descendenților ar fi „şaizeci şi şase”, în timp ce numărul din v. 27 este „şaptezeci”. Primul număr reprezintă pe cei care au călătorit cu Iacov în Egipt și al doilea număr au inclus copii și nepoții care erau deja în Egipt. Următorul table arată cum sunt satbilite aceste numere:

Copii și nepoții Leii	(v. 15)	33
Copii și nepoții Zilpei	(v. 18)	16
Copii și nepoții Rahelei	(v. 22)	14
Copii și nepoții Bilhei	(v. 25)	7
		70
Dina	(v. 15)	+1
		71
Er și Onan (care au murit în Canaan; v. 12); Iosif și cei doi fii ai săi, deja în Egipt.	(v. 20)	-5
Cei care au mers în Egipt cu Iacov	(v. 26)	66
Iosif, Manase, Efraim, Iacov	(v. 27)	+4
Iacov și descendența sa în Egipt	(v. 27)	70

Din acei 70 (care îi includea și pe cei doi fii ai lui Iosif născuți în Egipt, v. 20, 27; vezi 41:50-52) se va dezvolta aceea națiune a lui Israel. (În biserica primară, Ștefan a făcut referire la 75 de membri ai familiei lui Iacov)[2].

46:28-34 – În final, după 22 de ani[3], „Iosif” și „Iacov” au fost reuniți. Răspunsul lor a fost unul de bucurie reciprocă. Încă odată Iosif a plâns (vezi 42:24; 43:30; 45:2, 14-15) și este de înțeles că era așa. Ultima dată când Iosif și-a văzut tatăl a fost atunci când Iosif avea 17 ani (37:2), Iacov era satisfăcut să-și vadă fiul „viu”, pentru că el a fost unul dintre cei desemnați ca moștenitor, unul pe care Dumnezeu l-a ales să domnească peste familie. Deci, aceasta a fost mai mult decât o reunuiune de familie; ea era o confirmare că binecuvântarea promisă a lui Dumnezeu era intactă.

„Iosif” i-a încurajat să accentueze înaintea lui „Faraon” că ei erau crescători de bovine, nu crescători de oi, pentru că „Egiptenii” îi detestau pe cei din urmă. Iosif, ca de obicei, era atent să nu deranjeze obiceiurile și preferințele Egiptene (vezi 41:14; 43:32). Cu toatea cestea, cinci dintre „frați” nu au răspuns cu aceeași diplomație (47:3).

47:1-12 – „Faraon” a dat familiei lui Iacov „cea mai bună parte a ţării”, adică, „Gosenul” (vezi 45:10), chiar punând pe unii din „frații” lui „în fruntea turmelor” proprii (47:6). La Gosen nu se face referire în scrierile Egiptene antice, dar numele pe care el l-a purtat în vremurile de mai târziu era „ţinutul lui Ramses” (v. 11, vezi Exodul 1:11). Aceasta, plus faptul că era fertil și apropea de curtea lui Iosf, sugerează că acesta era aproape de partea de est a Deltei Nilului.

Atunci când „Iacov” a fost „înfăţişat” înaintea „lui Faraon”, patriarhul a recunoscut că viața sa plină de necazuri era de „o sută treizeci de ani”. Pentru el, aceștia au fost „zilele anilor călătoriei”. Atunci când „Iacov” a intrat și a ieșit, el l-a „binecuvântat pe faraon”. Este interesant să ne gândim la Israeliți într-o țară străină, o țară cu o cultură diferită, în care patriarhul dorea binecuvântarea lui Dumnezeu peste „Faraon”.

1. Înțelepciunea domniei lui Iosif (47:13-27)

47:13-27 – „Iosif” s-a dovedit a fi un administrator înțelelpt în țara „Egiptului”, așa că sub autoritatea sa, oamenii au fost scăpați de faomete și „Faraon” a prosperat. Conducătorul de acum era Sesostris III (1878-1843 î.Hr.).

În vinderea hranei către „oameni”, în timpul „foametei” care era severă, Iosif a acceptat „argintul” și „vitele” („cailor… turmelor de oi şi de boi… măgarilor”) ca plată și în final însăși „toate pământurile Egiptului”, excepție făcând „pământurile preoţilor”. Odată ce pământul a aparținut lui „Faraon… Iosif” a instruit oamenii să planteze „sămânță”, pe care el le-a dat-o. Singura sa stipulație era aceea că „Faraon” trebuie să primească „a cincea parte” din toate produsele. Cu alte cuvinte, oamenii au supraviețuit dar ei (cu excepția „preoților”) erau „robi ai lui faraon”.

Cu toatea cestea, în ținutul „Gosen”, „Israel” a prosperat și s-a înmulțit „foarte mult”.

Deci, Dumnezeu și-a binecuvântat poporul său după promisiunile pe care El le-a făcut lui Avraam. Repede ei au ajuns o mare națiune. Mai mult, Dumnezeu l-a binecuvântat pe Faraon pentru că el a binecuvântat sămânța lui Avraam cu ceea ce era mai bun în Egipt. Mai târziu, în vremea lui Moise, când un alt Faraon a asuprit pe Israel, Dumenzeu s-a purtat cu asprime cu Egiptenii.

---

[1] Vezi comentariul pe 47:1-12

 

[2] Vezi comentariile pe Fapte 7:14.

[3] Vezi tabelul cu „Cronologia de la Solomon până la Iosif”, aproape 38:27-32