Geneza – Creatia

I.   Evenimentele primare (1 – 11:26)

A.   Creaţia (1:1 – 2:3)

Relatarea Creaţie este punctul logic de început pentru Geneza, pentru că ea explică începutul universului. Aceste versete au primit multă atenţie din partea ştiinţei; lucrul acesta era de aşteptat. Dar pasajul este în aceeaşi măsură şi un tratat teologic, pentru că acesta pune bazele pentru restul Pentateuhului.

În scrierea acestei lucrări pentru Israel Moise a dorit să-L zugrăvească pe Dumnezeu ca Fondatorul şi Creatorul întregii vieţi. Relatarea arată că Dumnezeul care a creat pe Israel este Dumnezeul care a creat lumea şi tot ceea ce este în ea. Deci Teocraţia este fundamentată pe Dumnezeul suveran al Creaţiei. Că naţiunea, Legea lui şi obiceiurile lui şi toate credinţele sunt legate de ceea ce este Dumnezeu. Israel va învăţa aici ce fel de Dumnezeu i-a format ca naţiune.

Implicaţiile acestui fapt sunt mari. Mai întâi, aceasta înseamnă că tot ceea ce există trebuie să fie sub controlul lui Dumnezeu. Creaţia trebuie să fie în supunere faţă de Creator. Forţele naturii, duşmanii, creaturile şi obiectele care au devenit divinităţi păgâne – nici una dintre ele nu vor poza ca o ameninţare la adresa slujitorilor Dumnezeului celui viu.

În al doilea rând, relatarea de asemenea revelează bazele Legii. Dacă într-adevăr Dumnezeu a fost înaintea tuturor lucrurilor şi a făcut toate lucrurile, ce nebunie ar fi să ai orice alţi dumnezei în afară de El! Nu a existat nici unul. Dacă într-adevăr Dumnezeu a făcut omul după chipul Său pentru a-l reprezenta pe El, ce nebunie ar fi să faci un chip a lui Dumnezeu! Dacă într-adevăr Dumnezeu a pus de o parte o zi pentru a se odihni de lucrarea Sa, nu ar trebui omul care umblă cu Dumnezeu să-L urmeze pe El? Poruncile îşi găsesc raţiunea aici.

În al treilea rând, relatarea revelează că Dumnezeu este un Dumnezeu răscumpărător. Ea înregistrează modul în care El a adus cosmosul din haos, a transformat întunericul în lumină, a aşezat diviziuni între ele, a transformat blestemul în binecuvântare şi s-a mişcat de la ceea ce era rău şi întuneric înspre ce era sfânt. Aceasta este o paralelă cu lucrarea lui Dumnezeu din Exodul, care înregistrează modul în care El l-a răscumpărat pe Israel distrugând forţele Egiptene ale haosului. Profeţii şi apostolii au văzut aici o paradigmă a activităţilor răscumpărătoare ale lui Dumnezeu. În final, El va face ca lumina Sa să strălucească în inimile credincioşilor (2 Corinteni 4:6) aşa încât ei să devină creaţii noi (2 Corinteni 5:17).

1:1-2 – Aceste versete, în mod tradiţional, au fost înţelese ca referindu-se la începutul real al materiei, o Creaţie din nimic şi deci parte din prima zi. Dar vocabularul şi gramatica acestei secţiuni cere o privire mai îndeaproape. Motivele şi structura relatării Creaţiei sunt introduse în primele două versete. Adevărul că universul este lucrarea creatoare a lui Dumnezeu este în mod perfect exprimat prin afirmaţia „Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”. Cuvântul bārāۥ („a făcut”) ar putea exprima o creaţie din nimic, dar cu certitudine el nu poate fi limitat al aceasta (vezi 2:7). Mai degrabă, acesta accentuează faptul că ceea ce a fost format a fost nou şi perfect. Cuvântul este folosit în toată Biblia numai cu Dumnezeu ca subiect.

Dar 1:2 descrie un haos: era pustiu şi gol, şi „peste faţa adâncului de ape era întuneric”. Propoziţii din v.2 sunt aparent circumstanţiale la versetul 3, spunând despre condiţia lumii atunci când Dumnezeu a început să o renoveze. Era un haos al pustiiri, goliciune şi întuneric. Asemenea condiţii nu vor fi rezultat din lucrarea creatoare a lui Dumnezeu (bārāۥ), mai degrabă, în Biblie, ele sunt simptomatice pentru păcat şi sunt coordonate cu judecata. Mai mult, Creaţia lui Dumnezeu prin decret începe în v. 3 şi elementele care se găsesc în v. 2 sunt corectate prin Creaţie, începând cu lumina care să înlocuiască întunericul. Expresia „pustiu şi gol” (tōhû wābōhû) pare de asemenea să asigure o schiţarea pentru capitolul 1, care îl descrie pe Dumnezeu dând formă şi apoi umplând pământul fără formă şi gol.

Unii au văzut aici un stadiu intermediar al Creaţiei, adică, o lucrare neterminată a Creaţiei (v. 2) care mai târziu a fost dezvoltată (v. 3-25) în forma prezentă. Dar lucrul cesta nu poate fi susţinut de sintaxă sau vocabular.

Alţii au văzut un „gol” între primele două versete, permiţând căderea lui Satan şi intrarea păcatului în lume care a cauzat haos. Este mult mai probabil că v. 1 se referă la un început relativ mai degrabă decât la începutul absolut[1].Capitolul ar putea fi socotit ca Creaţia universului aşa cum omul o ştie, nu începutul tuturor lucrurilor şi versetele 1-2 ar asigura introducerea la acesta. Căderea lui Satan şi intrarea păcatului în Creaţia originală a lui Dumnezeu ar fi precedat aceasta.

Prin Duhul, a fost modul în care Domnul în mod suveran a creat totul ce există (v. 2/b). În întunericul haosului „Duhul lui Dumnezeu” s-a mişcat pentru a pregăti pentru lucrarea creatoare efectivă a lui Dumnezeu.

1:3-5 – Tiparul fiecărei zile al Creaţiei este stabilit aici. El este:

a)    Cuvântul creator

b)    Raportul despre efectul lui

c)    Evaluarea acestuia de către Dumnezeu ca „bun”.

d)    Uneori numirea suverană, şi

e)    Numerotarea fiecărei zile.

În legătură cu cuvântul „zi” (yôm) au fost sugerate câteva interpretări.

1)    Zilele Creaţiei se referă la erele geologice mari dinainte de prezenţa omului pe pământ.

2)    Zilele sunt perioade de 24 de ore în care Dumnezeu şi-a revelat acţiunile Sale Creatoare.

3)    Ele sunt zile de 24 de ore literare ale activităţii divine.

În favoarea celei de a treia păreri este faptul că termenul yôm cu un numeral ordinar (prima, a doua, etc.) înseamnă zi de 24 de ore oriunde această construcţie apare în Vechiul Testament. De asemenea, înţelesul normal a celei de a patra porunci (Exodul 20:11) ar sugera această interpretare.

Primul cuvânt creator al lui Dumnezeu a produs „lumină”. Eleganţa şi măreţia Creaţiei prin decret este un contrast înviorător cu poveştile bizare despre creaţie a păgânilor. Aici este demonstrată puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Acesta a fost cuvântul care l-a motivat pe Israel să se încreadă şi să asculte de El.

Lumina a fost lumină naturală, fizică. Creaţia ei a fost o victorie imediată pentru că ea a înlocuit „întunericul”. „Lumina” şi „întunericul”, în Biblie sunt de asemenea simboluri ale binelui şi a răului. Aici începe lucrarea lui Dumnezeu care va culmina în veacul care va veni când nu va exista întuneric (Apocalipsa 22:5). Israel va şti că Dumnezeu este Lumina – şi că Adevărul şi Calea sunt cu El. În întunericul Egiptului (Exodul 10:21-24) ei au avut lumină şi în eliberare ei au urmat lumina Sa (Exodul 13:21).

1:6-8 – În „ziua a doua”, Dumnezeu a separat „apele” atmosferice de apele terestre printr-o „întindere” boltită, „cerul”. Aceasta sugerează că mai întâi a existat o umezeală densă care înfăşura pământul. Lucrarea lui Dumnezeu a implicat creerea de diviziuni şi distincţii.

1:9-13 – „Uscatul” cu „verdeaţă” a fost format în „ziua a treia”. „Verdeaţa” este parte din universul ordonat al adevăratului „Dumnezeu”. Nu există nici un mit ciclic sau sezonier pentru a explica aceasta. „Dumnezeu” a început-o, odată pentru totdeauna. Mai mult, în timp ce păgânii credeau în divinităţi ale adâncului ca forţe care trebuie luate în considerare, această relatare arată că „Dumnezeu” controlează graniţele „mării” (vezi Iov 38:8-11).

1:14-19 – Ziua a patra include soarele pentru a domni („stăpânească”, v. 16) „ziua” şi luna şi „stelele” pentru a domni „noaptea”. Fiecare dintre acestea a fost creat cu o anumită vârstă aparentă, sau ele au fost dinainte create şi atunci au fost făcute vizibile pe pământ în prima zi şi a doua când Dumnezeu a separat lumina de întuneric şi apele de sus de apele de jos.

Aceste corpuri cereşti trebuiau să „fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii” (v. 14). Aceşti termeni, ca şi ”ziua” şi „noaptea” în v. 5 sunt fără înţeles fără existenţa soarelui şi rotaţia planetelor.

În astrologie, necredincioşii folosesc stelele şi planetele pentru călăuzire, dar Biblia spune că ele doar arată lucrarea lui „Dumnezeu” (Psalmul 19:1). Ce nebunie este să te iei după o hartă astrologică a Babilonienilor sau să te închini la dumnezeul soare în Egipt; mai degrabă, cineva ar trebui să se încreadă în Cel care a făcut aceste obiecte în ceruri. Cu toate acestea, multe fiinţe umane resping în mod repetat pe Creator pentru a se închina Creaţiei (Romani 1:25).

1:20-23 – „Peştii cei mari şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele” şi aerul au fost „făcute” în „ziua a cincea”. În această secţiune (v. 21) este a doua folosire a lui bārāۥ („a făcut” (vezi v. 1). Marile creaturi ale adâncului, cărora li se aducea închinare ca dragonii şi monştrii în lumea antică, nu erau altceva decât creaturi ale Dumnezeului cel Atotputernic. Mai mult, fertilitatea vieţii vine din binecuvântarea lui Dumnezeului adevărat (v. 22).

1:24-31 – Ziua a şasea a fost punctul culminant al Creaţiei pentru că ea a inclus omenirea. Cu toate că „omul” a fost ultima creatură menţionată în relatare, el nu a evoluat, el a fost „făcut”.

Viaţa umană a fost creată „după (lit. „ca” însemnând ”în esenţă ca”) chipul lui Dumnezeu” (v. 27). Acest „chip” a fost împărtăşit numai fiinţelor umane (2:7). ”Chipul” (şelem) este folosit în mod figurativ aici, pentru că „Dumnezeu” nu are o formă umană. A fi după chipul lui Dumnezeu înseamnă că fiinţele umane împărtăşesc, cu toate că în mod imperfect şi finit, din natura lui Dumnezeu, adică, din atributele Sale comunicabile (viaţă, personalitate, adevăr, înţelepciune, dragoste, sfinţenie, justiţie) şi deci noi avem capacitatea pentru o părtăşie specială cu El.

Scopul lui Dumnezeu în crearea vieţii umane după chipul Său a fost unul funcţional: omul trebuie să „stăpânească” sau să aibă dominare (1:26, 28). Dominaţia lui Dumnezeu a fost prezentată printr-un „reprezentant”. (Mai târziu, regii Egipteni, în idolatrie, au făcut lucruri similare: ei şi-au reprezentat domnia sau dominaţia realizând statui reprezentative a lor înşişi). Cu toate acestea, datorită păcatului, nu toate lucrurile sunt sub dominaţia omului (Evrei 2:8). Dar Isus Hristos va restabili dominaţia asupra întregului pământ (Evrei 2:5-8) la a doua Sa venire.

Dumnezeu şi-a pronunţat binecuvântarea peste „parte bărbătească şi parte femeiască”; ei urmau să „creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul”. În Geneza, a fi binecuvântat însemna a fi îmbogăţit şi fertil. Un asemenea decret minunat a lui „Dumnezeu” ar fi fost semnificativ pentru Israel, care era reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. El urma să intre în ţara Promisă şi să aştepte binecuvântarea continuă a lui Dumnezeu.

2:1-3 – „Ziua a şaptea” a fost ziua de odihnă, Sabatul. Structura versetelor 2 şi 3 în Ebraică este bine ordonată în propoziţiile ei cu accente de paralelism pe numeralul „a şaptea”. Numărul „şapte” deseori reprezintă legământul (verbul „a jura” este legat etimologic); deci nu este o surpriză faptul că Sabatul a devenit semnul legământului lui Dumnezeu la Sinai (Exodul 31:13, 17).

„Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o” pentru că ea comemora terminarea sau încetarea „lucrării” creatoare. Odihna de Sabatul a lui Dumnezeu a devenit motivul predominant al Scripturii. Aici, înainte de cădere, el reprezenta Creaţia perfectă, sfinţită şi în odihnă. După Cădere, această odihnă a devenit un scop care trebuia urmărit. Instituirea odihnei teocratice în ţară, fie de Moise, fie de Iosua la Cucerire, cerea credinţă şi ascultare. Astăzi, credincioşii intră în odihna Sabatului în mod spiritual (Evrei 4:8-10) şi cu certitudine vor fi părtaşi la o restaurare deplină a ei.

Relatarea Creaţiei, văzută prin ochii noii naţiuni a lui Israel în zilele lui Moise, a avut o mare semnificaţie teologică. Din haosul şi întunericul lumii păgâne, Dumnezeu a adus poporul Său, învăţându-i adevărul, garantându-le victoria asupra tuturor puterilor din cer şi de pe pământ, trimiţându-i să fie reprezentanţii Lui şi promiţându-le odihna teocratică. În acelaşi fel vor fi încurajaţi credincioşii din toate veacurile.

---

[1] Merrill F. Unger, Unger’s Commentary on the Old Testament. 2 volume. Chicago< Moddy Press, 1981, 1:5.