Geneza – cap. 4

1. 1. Progresul păcatului prin omorârea de către Cain a lui Abel (4:1-16)

Subiectul capitolului 4 este răspândirea răutăţii în societate. Aici este omul în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu – omul care nu a ascultat şi a distrus evlavia şi şi-a negat responsabilitatea şi vinovăţia pentru aceasta. Cei răi sunt, aici, zugrăviţi ca trăind în lume (cu un semn protector al harului; vezi comentariul pe v. 15) fără a fi mântuiţi. Sentimentul lor de vinovăţie a fost slăbit de dezvoltarea lor culturală şi de expansiunea lor geografică.

Sub conducerea lui Moise, Israel se va mişca într-o lume a culturilor. Civilizaţiile cu muzica, arta, industria şi spiritul întreprinzător vor fi peste tot. Acestea vor fi antagoniste pentru Israel şi vor contribui la a face pe poporul lui Dumnezeu să respingă jertfele şi să trăiască ca un popor blestemat. Israel trebuia să fie avertizat împotriva unei asemenea opoziţii arogante.

În povestea lui Cain şi Abel, sămânţa femeii a întâlnit sămânţa şarpelui (3:15). Cain a căzut pradă răului ghemuit şi în final a ieşit pentru a forma o societate rea, respingând calea lui Dumnezeu. Deci, „Calea lui Cain” (Iuda 11) este o lipsă de credinţă care se manifestă în invidie faţă de lucrarea lui Dumnezeu cu cei neprihăniţi, acţiuni criminale, negarea responsabilităţii şi în refuzul de a accepta pedeapsa lui Dumnezeu.

4:1-5 – „Cain” şi „Abel” concurau unul cu celălalt, inversând subiectele propoziţie după propoziţie. De fapt, întregul capitol îi pune în contrast: Cain este menţionat de 13 ori în v. 1-16: De şapte ori este menţionat Abel şi de alte două ori „fratele” îi ia locul. Apostolul Ioan este corect atunci când vede crima ca un păcat împotriva propriului frate (1 Ioan 3:12, 15).

Natura omului răzvrătit se desfăşoară în persoana lui Cain care a avut un început sub auspicii bune ca copilul nădejdii. Dar naraţiunea îl pune în rând cu blestemul; el „era plugar” (lit. lucra pământul, ۥādāmâh, Geneza 4:2; vezi 3:17). Cu toate acestea, „Abel” pare să fie pus în rând cu scopul original al omului, să aibă stăpânire peste viaţă (vezi 1:28); el „era cioban”. Descrierile întâmplătoare sunt întărite de acţiunile lor în închinare. „Abel” a căutat ca în calea lui să-i placă lui Dumnezeu (ceea ce înseamnă că el a avut credinţă în Dumnezeu, 11:6), în timp ce „Cain” pur şi simplu se scăpa de o datorie. Acţiunile lui Abel erau neprihănite, în timp ce ale lui Cain erau rele (1 Ioan 3:12). Aceste două tipuri de persoane sunt încă prezente.

Lipsa de credinţă a lui Cain se manifestă în răspunsul său la respingerea de către Dumnezeu a darului lui din primele roade (Geneza 4:5). Mai degrabă decât să fie preocupat cu privire la remedierea situaţie şi să-i placă lui Dumnezeu, el „s-a mâniat foarte tare”.

4:6-7 – „Cain” a fost atât de „mâniat” încât nu ar fi discutat despre păcatul lui – nici chiar cu Dumnezeu. Oricum, Eva a trebuit să fie convinsă pentru păcatul ei de către Satan; dar Cain „era de la cel rău” (1 Ioan 3:12). Este ca şi cum el nu ar fi putut evita să-şi distrugă fratele – o soluţie a omului natural la propriul lui faliment.

Sfatul lui Dumnezeu a fost că dacă Cain i-ar fi făcut pe plac lui Dumnezeu prin a face „binele”, totul ar fi fost bine. „Dar dacă” nu, „păcatul pândeşte (rōbēş este folosit aici în sensul unui animal care se ghemuieşte) la uşă” gata să-l biruiască. Păcatul, „dorinţa lui” este de a-l avea pe Cain (aceste cuvinte arată interpretarea lui Dumnezeu a „dorinţei”, acelaşi cuvânt Ebraic ca şi în Geneza 3:16), dar Cain ar fi putut să aibă stăpânire peste el. Aceasta este lupta perpetuă între bine şi rău. Oricine este plin de invidie şi rivalitate este prada celui rău.

4:8-16 – După ce şi-a ucis „fratele său” (v. 8), „Cain” a respins responsabilitatea pentru aceasta (v. 9) şi a pretins că pedeapsa lui Dumnezeu (pământ fără rod şi rătăcire, v. 10-12) era prea severă (v. 13). Dumnezeu într-un mod plin de har l-a protejat printr-un „semn” sau indiciu care va fi o piedică pentru o răzbunare (v. 15 – nicăieri nu este clarificată natura cestui „semn”), dar Dumnezeu l-a condamnat la o viaţă de rătăcire neîncetată (v. 12). Acesta a fost blestemul său, să fie alungat de la „faţa” lui Dumnezeu (v. 14). Dar „Cain” a sfidat acel blestem trăind într-o cetate „în ţara Nod” (lit. „rătăcind”) „la răsărit de Eden” (v. 16).

Aici au fost fondate câteva motive mozaice:

1)    Jertfele trebuiau aduse lui Dumnezeu dintr-o inimă cu credinţă şi ar trebui să fie ceea ce ai mai bun în turmă, primul născut (v. 4).

2)    Israeliţii aveau responsabilităţi faţă de fraţii lor – ei erau păzitori unii asupra altora şi nu trebuiau să se ucidă unii pe alţii.

3)    Sângele omuciderii poluează ţara, purtând cu el răzbunare – sângele vărsat îşi ridică glasul de acuzare (v. 10)

4)    Răzbunarea sângelui a fost oprită de Dumnezeu prin grijă protectoare, exact aşa cum mai târziu, mutarea într-o cetate de scăpare oprea o răzbunare.

5)    Pedeapsa pentru vină era la baza teocraţiei lui Israel.

6)    Viaţa fără Dumnezeu este o viaţă periculoasă, fără protecţie.

7)    Uneori cel mai în vârstă era refuzat în favoarea celui mai tânăr răsturnând obiceiurile culturale ale societăţii.

1. 2. Răspândirea civilizaţiei ne-evlavioasă (4:17-26)

Acum naraţiunea trasează linia genealogică a lui Cain până la dezvoltarea ei complectă. Ce ajunge o societate care se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu şi părăseşte ţara binecuvântării într-o mânie sfidătoare la adresa legilor Lui şi a jertfelor Lui? În acest caz aceasta prosperă. Dar cel neprihănit nu trebuie nici să invidieze pe cel rău nici să-i urmeze modul lui de viaţă (Psalmul 49, 73). Dumnezeu îngăduie ca ei să prospere în calea lor legată de pământ. Ei produc muzica, armele, uneltele agricole şi cetăţile – cultura. Acesta este singurul lor refugiu într-o lume amară, blestemată.

Nu aşa sunt cei neprihăniţi. Cei care îşi trasează linia genealogică din Set, înlocuitorul lui Abel, au început să proclame numele Domnului. Aceştia – şi Noe şi Avram, printre alţii – au propovăduit adevărul pentru generaţiile lor. Unii oameni – deşi numai o rămăşiţă – nu dau peste margini în trăirea unei „vieţi bune” abundentă, dar sunt preocupaţi cu lucruri spirituale. Israel ar trebui să-şi traseze strămoşii până la Enos (Geneza 4:26) în duh şi în fapt.

4:17-18 – Familia lui Cain a început în Nod (v. 16). Numele „Nod” (nôd) este legat cu cuvintele pentru „rătăcitor fără odihnă” (nāٔ wānād, v. 14). Aceasta era ţara fugarilor de Dumnezeu. Aici Cain a fost tatăl unui copil, „Enoh” şi „a pus acestei cetăţi numele” după fiul său. (Fără îndoială „nevasta” lui Cain a fost o fiică a lui Adam; vezi 5:4).

4:19-24 – Al şaptelea de la Adam la Cain a fost „Lameh” (probabil un contemporan al neprihănitului Enoh, de asemenea al şaptelea de la Adam, 5:3-21). Lameh a alterat planul lui Dumnezeu şi „şi-a luat două neveste”. Familia sa a produs instrumente muzicale („lăuta şi… cavalul”) şi implementează („uneltelor de aramă şi de fier”) pentru a face viaţa mai plăcută.

Dar în ciuda acestei vieţi bune prospere, răul avansa ameninţător. „Lameh” a ucis un războinic tânăr care l-a rănit şi a cerut o îngăduinţă mai mare, decât ceea care i-a permis-o lui „Cain” (4:24), în legătură cu vreo răzbunare care ar putea veni în calea sa. „Lameh” s-a mândrit cu privire la omorâre (cuvântul „omorât” din v. 23 este hārag, „a ucide, a masacra”, acelaşi cuvânt folosit cu privire la omorârea lui Abel de către Cain, v. 8, 25). Deci, aici este o imagine a unei societăţi bogată care îl sfidează pe Dumnezeu şi legile Sale, căutând plăcerea şi satisfacerea de sine. În această lume, Israel (şi mai târziu biserica) vor veni ca o împărăţie de preoţi pentru a proclama neprihănirea lui Dumnezeu.

4:25-26 – Într-un puternic contrast cu această societate fără Dumnezeu, erau cei neprihăniţi. În linia genealogică de la „Set” exista credinţă. „Set” însuşi era o provizie din partea lui Dumnezeu, conform afirmaţiei lui Eva prin credinţă. În zilele lui „Enos”, fiul lui Set, „au început oamenii să cheme (mai bine „să proclame”) Numele Domnului (Yahweh)”.