Geneza – cap. 2

B. Succesiunea după creaţia cerurilor şi a pământului (2:4 – 4:26)

1. Creaţia bărbatului şi a femeii (2:4-25) 2:4/a – Această secţiune (v, 4-25), aşa cum este indicat în v. 4/a, trasează „istoria (ce au ajuns) cerurilor şi a pământului, când (beyôm, lit. „în ziua”, un idiom pentru „când”) au fost făcute”. Ceea ce a devenit Creaţia a fost că păcatul a intrat şi a devastat-o. 2:4/b-7 – În creaţia lui Adam contrastul este izbitor: pe fundalul unui timp în care nu a existat nici o viaţă, nici o creştere, nici ploaie, nimeni să sape pământul, Dumnezeu a purtat mare grijă în formarea omului. Aranjamentul din aceste versete include un titlu (v. 4), trei propoziţii circumstanţiale care încep în Ebraică cu „când” („când” „nu era încă pe pământ nici un copăcel de câmp şi nici o iarbă de pe câmp nu încolţea încă”, „când” „un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului”), şi verbul începe naraţiunea („şi” [El] „a făcut”). Acesta este în oglindă cu capitolul 1 (titlu, 1:1; propoziţii circumstanţiale, 1:2; şi în naraţiune verbele primele, 1:3). Accentul repetat pe „Domnul Dumnezeu” este semnificativ (2:4-5, 7-9, 15-16, 18-19, 21-22). Creatorul suveran („Dumnezeu”) din capitolul 1 este de asemenea Yahweh („Domnul”) care face legământul. Deci, Israel va şti că „Domnul” lui a creat totul, şi că El a format umanitatea printr-un plan special. Lucrarea Domnului în crearea vieţii umane a implicat atât formarea „din ţărâna pământului” cît şi insuflarea. Cuvântul „a făcut” (de la yāşar, 2:7) descrie lucrarea unui artist. Ca un olar care formează un vas de pământ din lut, la fel „Dumnezeu” a format pe om din lut. Omul a fost făcut printr-un plan divin; de asemenea, el a fost făcut din pământ. El este „pământesc” în ciuda tuturor visurilor ulterioare de a fi ca Dumnezeu (3:5). Ebraicul pentru „om” (ādām, de unde şi ”Adam”, 2:20) este legat de cuvântul „pământ” (ۥădāmâh; vezi 3:17). Insuflarea de către Dumnezeu de „suflare de viaţă„ a transformat forma sa într-un „suflet viu” (lit. „un suflet viu”). Aceasta a făcut din om a fiinţă spirituală, cu capacitatea de a sluji şi a avea părtăşie cu Dumnezeu. Cu această creaţie specială în minte, cititorul poate vedea semnificaţia Căderii. De la cădere, regenerarea prin „insuflarea” Duhului Sfânt este esenţială pentru oameni pentru a se bucura de părtăşia cu Dumnezeu. 2:8-10 – Umanitatea a fost plasată într-un mediu perfect. „Grădina” asigura arena pentru testarea omului în privinţa ascultării. Descrierea generoasei grădini (v. şi „pomi” (v. 9) şi „râu” în ea (v. 10) duce înspre o poruncă: omul se putea bucura de toate, dar el nu trebuia să mănânce din singurul pom interzis (v. 17). În timp ce probabil Dumnezeu a creat pomii cu o aparenţă de vârstă (1:12), pomii din grădină erau alţii decât cei care au crescut mai târziu (2:9). Printre acei pomi din grădină era unul care producea „viaţă” („pomul vieţii”) şi altul care producea cunoaştere („pomul cunoştinţei binelui şi răului”), sau cel puţin mâncarea din el făcea aceasta. Această „cunoaştere” era experimentală. „Binelui şi răului”, un merism pentru lucrurile care protejează viaţa şi care aduc distrugerea vieţii, care ar fi experimentată dacă s-ar mânca din pomul interzis (v. 17). Potenţialul pentru catastrofă era mare dacă mândria încrederii în sine (orgoliul) trece dincolo de limitele lor şi încearcă să manipuleze viaţa. Pomul vieţii, pe de altă parte, era, se pare, un mijloc de păstrare şi promovare a vieţii pentru Adam şi Eva în starea lor fericită. Aceşti pomi erau „în mijlocul grădinii”, se pare aproape unul de celălalt; ei asigurau bazele testării lor care urma. Pomii (v. 9), râul (v. 10) şi preţiosul aur şi pietre preţioase (v. 11-12) din grădină vor fi şi în noul pământ în starea sa eternă. Noua Creaţie va fi împodobită cu toate aceste elemente (Apocalipsa 21:10-11, 21; 22:1-2), în felul acesta indicându-se că paradisul va fi restaurat pe noul pământ. 2:11-14 – Aceste versete, o lungă paranteză, descriu bogăţia lumii cunoscute de atunci. Grădina probabil a fost în zona Golfului Persic, judecând după numele locurilor din aceste versete. Dacă geografia zonei a fost aceeaşi după Potop ca şi înainte de el, atunci „Tigru” (lit. Hidechel) şi „Eufrat”, „al treilea” şi „al patrulea” rîu, pot fi identificate. Primul dintre cele patru râuri, „Pison” era în „Havila”, în Arabia central-nordică, la est de Palestina. Al doilea rău, „Ghihon”, era în „Cuş”, probabil nu Etiopia, dar posibil pământul Casiţilor (kaššu în Akadiană) în munţii de la est de Mesopotamia. 2:15-17 – Scopul omului este acela de a asigura slujirea spirituală, aşa cum cuvintele atent selectate o indică: el a fost plasat (nûah, „pus la odihnă”) „în grădina… ca s-o lucreze (ۥābad, „a sluji”) şi s-o păzească”. Indiferent ce fel de lucrare a făcut el, ea a fost, aşadar, descrisă ca slujire lui „Dumnezeu”. Versetul 16 include prima folosire în Vechiul Testament a lui şāwâh, verbul principal pentru „poruncă”. Prima poruncă a lui Dumnezeu pentru om avea de a face cu viaţa şi moartea, bine şi rău. Ca şi cu toate poruncile lui Dumnezeu care au urmat, au existat binecuvântări pozitive şi prohibiţii negative. Toate bunurile şi plăcerile pământeşti erau la dispoziţia omului, cu excepţia unui singur „pom” care era interzis. Aşezarea cuvintelor în Ebraică în v. 16-17 afirmă porunca în termeni tari: „omul” putea „mânca” liber din toate celelalte fructe, dar dacă el mânca din „pomul” interzis, el va „muri negreşit”. Încă odată, prima lecţie este legată de poporul lui Dumnezeu sub Moise. Dumnezeu a pregătit umanitatea cu un scop specific şi le-a dat capacitatea pentru responsabilitate morală. El i-a aşezat „în Grădină” pentru a fi slujitori ascultători, avertizându-i că înaintea lor era viaţa şi moartea, depinzând de faptul că ei ascultă sau nu de poruncă. Deuteronom 30:11-20 pune înaintea lui Israel toate instrucţiunile paralele cu motivele din Geneza 2:8-17; ascultarea de poruncile lui Dumnezeu are ca rezultat viaţa şi binecuvântarea. 2:18-25 – Această secţiune relatează crearea primei femei şi a instituţie căsătoriei; deci ea ne spune multe despre sprijinul temeinic al societăţii lui Israel. Dumnezeu a intenţionat ca bărbatul şi femeia să fie o unitate funcţională spiritual, umblând în integritate, slujindu-l pe „Dumnezeu” şi ascultând de poruncile Sale împreună. Când această armonie este operativă, societatea prospera sub mâna lui Dumnezeu. Adam era „singur” şi lucrul cesta nu era „bine”; toate celelalte lucruri în Creaţie erau bune (vezi 1:4, 10, 12, 18, 21, 25). Atunci când omul a început să funcţioneze ca reprezentantul lui Dumnezeu (dând nume animalelor [2:19-20] şi-a exercitat dominaţia peste ele; vezi 1:28), el a devenit conştient de singurătatea sa (2:20). Prin urmare, „Dumnezeu” „a trimis un somn adânc peste om” (v. 21) şi a creat-o pe Eva din „carnea” şi „oasele” lui (v. 21-23). Dumnezeu a decis să-i „fac un ajutor potrivit (lit. „un ajutor care să îi corespundă” sau „un ajutor corespunzător”) pentru el” (v. 18). „Ajutor” nu este un termen înjositor; el este deseori folosit în Scriptură pentru a-l descrie pe Dumnezeul Atotputernic (adică Psalmul 33:20; 70:5; 115:9, unde este tradus „ajutor” în NIV). Descrierea ei ca „potrivit” înseamnă de fapt că ceea s-a spus despre el în Geneza 2:7 era de asemenea adevărat şi pentru ea. Ei amândoi aveau aceeaşi natură. Dar ceea ce îi lipsea omului (singurătatea lui nu era bună) ea asigura şi ceea ce ea ducea lipsă, el asigura. Punctul culminat era „un trup” (v. 24) – unitatea complectă a bărbatului şi a femeii în căsătorie. Pentru că Adam şi Eva erau o unitate spirituală, trăind în integritate fără păcat, nu era nevoie de instruire aici despre calitatea de cap. Mai târziu Pavel discută aceasta în legătură cu ordinea Creaţiei (1 Corinteni 11:3; 1 Timotei 2:13). Cuvintele ۥal-kēn („de aceea”, Geneza 2:24) sunt folosite în mod frecvent în Geneza. Dacă cuvintele din v. 24 au fost spuse în mod direct de Dumnezeu lui Adam, verbul „a lăsa” trebuie să fie tradus ca viitor „va lăsa” (ca în NIV). Dar dacă Dumnezeu a spus aceste cuvinte prin Moise, ele ar trebui să fie traduse la timpul prezent: „acesta este motivul pentru care un om lasă…”. Implicaţia este că căsătoria implică un bărbat şi o femeie care devin „un singur trup”. Goliciunea lor (v. 25) sugerează că ei erau în largul lor unul cu celălalt, fără nici o frică de exploatare sau de vreun potenţial pentru rău. O asemenea părtăşie a fost mai târziu frântă la Cădere şi este păstrată numai o porţie în căsătorie atunci când un cuplu începe să se simtă în largul lor unul cu celălalt. Aici goliciunea, deşi literară, sugerează şi lipsa păcatului.