Geneza 37

D.    Succesiunea după Iacov (37:2 – 50:26)

Povestea lui Iosif în Egipt formează o unitate literară unică în Cartea Genezei. Faptul că există elemente repetate în narațiune nu dovedește că materialul a fost transmis în două tradiții diferite, așa cum sugerează mulți cercetători critici. Repetiția este semnul distinctiv al stilului Ebraic; acesta slujește la accentuarea mesajului, dându-i accente multiple.

Un exemplu de repetiție este analogia dintre povestea lui Iacov și ceea a lui Iosif. Ambele cicluri narative încep cu un tată care este înșelat și frații care sunt trădătorii (cap. 27, 37). Ambele cicluri includ perioade de 20 de ani de separare, cu fratele mai tânăr într-o țară străină. (Pentru Iacov vezi 31:38. În ce îl privește pe Iosif, el a fost 13 ani în casa lui Potifar și în temniță – de la vârsta de 17 ani [37:2] până la vârsta de 30 de ani [41:46] – și după 7 ani de abundență frații lui au venit în Egipt, 41:53-54; 45:1-15). Ambele se încheie cu o reunire și împăcare a fraților (33:1-15; 45:1-15). Așa cum Dumnezeu a lucrat pentru Iacov ca lucrurile să aibă un sfârșit bun, tot așa El va face același lucru cu fiul său, Iosif.

Și poveștile despre Iosif au fost instructive pentru Israel. Așa cum Iosif a petrecut ani în robie în Egipt înainte de a fi eliberat, la fel descendenții lui Iacov vor fi în robie acolo și apoi vor fi eliberați din ea. Pentru Iosif, disciplina îi va testa credința; pentru națiune, șederea în Egipt va fi pentru păstrarea și disciplinarea lor.

În înregistrarea vieții lui Iosif sunt câteva cicluri de evenimente: trei seturi de visuri, patru seturi de relații paralele (Iosif și familia sa, Iosif și casa lui Potifar, Iosif și prizonierii, Iosif și casa lui Faraon), două episoade într-o pușcărie care implică acuzație falsă și folosirea hainei lui ca dovadă și vizitele repetate în Egipt a fraților săi. Aceste cicluri formează structura lui tôl^edôt („relatarea”) lui Iacov (37:2).

Narațiunile diferă în ton de materialul precedent din Geneza. Accentul aici pare să fir strâns legat de literatura de înțelepciune din Proverbe și Eclesiastul, incluzând comentarii incidentale și punctul major că Iosif a fost un conducător înțelept (Geneza 41:39).

Tema suferinței ca un test al caracterului este predominantă, atât pentru Iosif cât și pentru frații săi. Cu toate că Iosif a fost neprihănit, el nu a fost ferit de suferință. El a fost păstrat de credința sa în acestea. La sfârșit, Iosif a putut recunoaște că Dumnezeu a dus totul înspre bine (50:20). Literatura de înțelepciune a Bibliei asigură pe cel credincios că Dumnezeu scoate bine din rău și suferință. Cu toate cei răi s-ar putea să prospere pentru o vreme, cei neprihăniți rămân neclintiți în integritatea lor pentru că există un principiu al vieții mult mai înalt și mai permanent[1]. Cel înțelept recunoaște că Domnul Dumnezeu este suveran peste natură și națiuni și că El cu dreptate face ordine în afacerile poporului Său. Uneori, căile lui Dumnezeu par incorecte și paradoxale, dar dacă sunt răbdate cu credință ele aduc binecuvântare pentru cel neprihănit.

1. 1. Vinderea lui Iosif în Egipt (37:2-36)
   1. Visul lui Iosif (37:2-11)

37:2-4 – După ce titlul introduce această secțiune ca ultimul tôl^edôt, „istoria lui Iacov”, începe povestea lui Iosif. „Iosif” este introdus ca un fiu ascultător de „şaptesprezece ani” care „spunea tatălui lor vorbele… cele rele” ale „fraților” lui vitregi (el nu a adus rapoarte rele despre fratele său adevărat, Beniamin). Conținutul acestui raport nu este dat. Cu toate că a face asta nu a fost nici odată popular, aceasta arată că Iosif era credincios ca un slujitor. Era natural că frații lui „au început să-l urască” pentru aceasta.

Tânărul era de asemenea onorat de Iacov care „i-a făcut o haină pestriţă”, probabil o tunică multicoloră. Acest lucru pare să aibă semnificația că Iacov l-a favorizat mai presus de ceilalți cu intenția de a-i acorda lui totul sau o mare parte din moștenire. Pentru că „Iosif” era primul născut al Rahelei, soția iubită a lui Iacov (30:22-24). Totuși Iacov trebuia să-și amintească ce probleme creează într-o familie favoritismul părinților. Acesta l-a separat pe el de mama sa iubitoare (27:1 -28:5) și îl va separa pe Iosif de Iacov.

37:5-11 – Dumnezeu a confirmat alegerea lui Iacov cu privire la fiul său credincios prin două visuri. Revelația lui Dumenzeu a fost dată în diferite forme în Vechiul Testament. El a folosit visuri atunci când poporul Său părăsea sau era în afara țării, adică, în țările păgâne. Într-un vis Dumnezeu l-a anunțat pe Avraam, mai întâi, despre robia Egipteană (15:13); într-un vis Dumnezeu a promis protecție și prosperitate pentru Iacov în călătoria sa la Laban (28:12, 15) și prin două visuri Dumnezeu a prezis că Iosif va domni peste familia sa.

„Frații… l-au urât” pe Iosif „şi mai mult” (37:5, și „au început să-l pizmuiască”, dar Iacov a gândit lucrurile (v. 11). El știa cum lucrează Dumnezeu; el știa prea bine că Dumnezeu putea alege pe cel mai tânăr să domnească peste cei mai în vârstă și că Dumnezeu își putea anunța alegerea în avans printr-o prorocie sau un vis.

Scena primului „vis” a fost una agrară (v. 7). Acestea s-ar putea să fie aici anumite indicii cu privire la modul în care se va realiza stăpânirea lui Iosif peste frații săi (vezi 42:1-3). „Snopul” de grâu „a stat în picioare” în timp ce „snopii” lor „l-au înconjurat şi s-au aruncat cu faţa la pământ înaintea lui”. Scena celui de al doilea „vis” a fost una celestică (v. 10). „Soarele, luna şi unsprezece stele se aruncau cu faţa la pământ înaintea” lui. În culturile antice aceste simboluri astronomice reprezentau domnitorii. Apoi, ”visul” în mod simbolic a anticipat înălțarea lui Iosif peste întreaga casă a lui Iacov („tatăl” lui Iosif, soarele, „mama” sa, luna, și cei 11 „frați”, stelele, v. 10).

Simțind că Iosif urma să fie înălțat mai proeminent peste ei, invidia și ura fraților săi este de înțeles. Cu toate acestea, reacția lor, în contrast cu onestitatea și credincioșia lui Iosif demonstra de ce faptul că Iacov l-a ales pe el era un lucru corect. Alegerea suverană a lui Dumnezeu cu privire la un lider deseori scoate la iveală invidie din partea celor care trebuie să i se supună. În loc să recunoască alegerea lui Dumnezeu, frații lui și-au pus în gând să îl distrugă. Acțiunile lor, deși impulsionate de credința că ei vor conduce, arătau de ce ei nu trebuiau să conducă.

1. Vânzarea lui Iosif (37:12-36)

37:12-17 – Ocazia de a-l vinde pe „Iosif” a venit atunci când el, ascultător fiind, a mers la frații lui „la Dotan” (. 17) pentru a cerceta cu privire la situația lor. În ciuda urii pe care „Iosif” știa că ei i-o poartă, el s-a supus voinței tatălui. De la casa lui Iacov din „valea Hebronului” (v. 14) la nord de „Sihem” (v. 12) erau apropae 50 mile (80 km) și Dotan era la alte 15 mile (24 km) în nord. Cineva s-ar putea întreba dacă ei nu și-au dus turmele la „Dotan” cu o agendă ascunsă, aceea de a păgubi țara Sihem, ai cărui conducători le-au violat sora, Dina (cap. 34).

37:18-24 – Frații au inventat un complot să-l ucidă pe „făuritorul de vise” cu scopul de a face să nu se împlinească „visele lui”. Mai devreme, ei au complotat să ucidă mulți Sihemiți ca răzbunare pentru sora lor (34:24-29); acum, prin contrast, ei au complotat să „omoare” pe propriul lor frate.

„Ruben”, încercând să câștige o oportunitate de a-l readuce pe „Iosif” la Iacov, și-a convins frații să nu facă o asemenea crimă. Ruben a sugerat ca ei să-l „arunce” pe Iosif viu „în groapa aceasta”. Apoi, a crezut Ruben, el ar fi putut „să-l scape” mai târziu. Deci „frații… l-au dezbrăcat de haina lui” și l-au aruncat într-o groapă fără apă pentru a muri.

37:25-28 – Apoi „Iuda” și-a îndemnat frații să-l „vândă” pe Iosif unor „Ismaeliți” care treceau, în drumul lor „din Galaad… în Egipt”. Ismaeliții erau descendenți a lui Avraam prin Agar (161:15) și Madianiții (37:28) coboară din Avraam prin concubina sa Chetura (25:2). Termenul „Ismaeliți” a devenit o desemnare generală pentru triburile din deșert, așa că comercianții „Madianiți” erau și ei cunoscuți ca Ismaeliți. „Iosif” a fost tratat cu duritate de către frații săi; dar fiind vândut cu „douăzeci de sicli de argint” (8 uncii de „argint”) și dus „în Egipt”, și a fost păstrat viu.

37:29-35 – Tema înșelării iese din nou la suprafață în familie; aici Iacov a fost înșelat încă odată – de data aceasta de proprii lui fii. Fii „au înmuiat” haina lui Iosif în „sângele” unui ţap pentru a-l înșela pe patriarh să creadă că Iosif era mort, pentru că „fiară sălbatică l-a mâncat”. „Iacov” a plâns mult pentru pierderea fiului său preaiubit („şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe coapse” [piei de animale neprelucrate], acestea erau semne ale durerii și ale jalei; vezi 44:13; Ioav 1:20; 16:15) și „nu voia să primească nici o mângâiere”. În acest fel toți au fost părtași la suferința pentru această trădare.

37:36 – Scena tristă din Hebron (vezi v. 14) este în contrast cu nota că Iosif a fost „vândut în Egipt lui Potifar, un dregător al lui faraon, şi anume căpetenia străjerilor”.

Aceasta este o poveste a urii și a înșelării. Frații au încercat să-și îmbunătățească relația cu tatăl lor prin mijloace rele. Iacov însuși a încercat ceva similar cu tatăl său. Cu toate acestea, frații aveau să învețe, așa cum a făcut-o și Iacov, că Dumnezeu nu continuă să-și dea binecuvântarea Sa peste cei ce fac asemenea lucruri. Folosirea de către ei a sângelui țapului este ironică, pentru că pieile de țap au fost folosite de Iacov pentru a-și înșela tatăl (27:16). Păcatul lui Iacov cu ani în urmă s-a întors pentru a-l vâna. Atitudinea fraților va fi și ea schimbată de Dumnezeu, sau nu va exista nici o națiune.

Deci, aici este începutul suferinței lui Iosif, slujitorul ascultător. Dumnezeu îi va testa caracterul prin lucrurile pe care le-a suferit, așa încât apoi să poată fi înălțat.

 

---

[1] Vezi Cartea lui Iov.