Desavarsit in Hristos – Coloseni cap. 2

20 Martie 2008

Capitolul 2

O inimă şi un gând

Coloseni 2:1-2

„pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste, şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos,“ (Coloseni 2:2)

Aici Pavel, cu adevărat, îşi deschide inima faţă de Coloseni şi în acelaşi fel faţă de credincioşii din Laodicea, cărora urma ca scrisoarea lui să le fie citită (vezi 4:16). El vorbeşte de marea sa preocupare pentru ei – o preocupare care, fără îndoială, a crescut atunci când a auzit veştile aduse la el de Epafras, conform cărora circula printre ei o serioasă eroare. Apostolul tânjeşte ca „să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste”. Biblia amplificată foloseşte cuvintele: „pentru ca inimile voastre să fie încurajate în măsura în care ele sunt legate împreună în dragoste”. Cât de încurajator este pentru credincioşi atunci când inimile lor sunt unite în dragoste. Cu toate acestea, şi opusul este adevărat: descurajarea este consecinţa faptului că credincioşii realizează că inimile lor nu sunt unite în dragoste.

Dar dragostea nu ajunge. Pavel este conştient că unitatea durabilă depinde atât de adevăr cât şi de dragoste. Credincioşii din Colose trebuie să fie atât un gând cât şi o inimă; de aici preocuparea lui ca ei „să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere” pentru a cunoaşte taina lui Dumnezeu, adică pe Isus Hristos Însuşi. Învăţătorii falşi din Colose au crezut că revelaţia ar putea fi primită în afara Mântuitorului, dar aici, Pavel stabileşte faptul că orice adevăr esenţial se găseşte în Hristos, şi ei nu trebuie să mai caute, pentru înţelegere spirituală, nici un altul decât El.

Exact ca şi în vremurile Noului Testament, tot aşa şi astăzi eroarea se strecoară în Biserică dacă bărbaţii şi femeile pretind să aibă înţelegeri şi revelaţii care sunt dincolo de ceea ce Scriptura descoperă. Unitatea credincioşilor este în pericol atunci când poporul lui Dumnezeu nu sunt un gând în lucrurile care sunt esenţiale. Un gând comun în legătură cu adevărurile Bibliei şi a supremaţiei lui Hristos este singura bază posibilă pentru unitate creştină. Dacă nu există un singur gând, nu poate exista o singură inimă.

24 martie 2008

O încântătoare vânătoare de comori

Coloseni 2:3

„în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.“ (Coloseni 2:3)

Există destul adevăr în aceste cuvinte fierbinţi pentru a hrăni minţile şi inimile noastre pentru un an întreg! Gândul pe care Pavel îl accentuează este că nici un adevăr care este esenţial nu este ascuns de nimeni care aparţine lui Isus Hristos. „Toate” – observaţi „toate” – „toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” sunt ascunse în El. Dar observă că şi adevărul este ascuns. Aceasta înseamnă că Domnul ascunde exact aşa cum revelează. Tu ştii şi nu ştii; tu vezi şi nu vezi. Dar ceea ce nu ştii şi ceea ce nu vezi te îmboldeşte la mai multă descoperire.

Pentru mine această descoperire perpetuă a fost cel mai încântător lucru din viaţa mea. Simţământul că în fiecare zi există noi surprize de descoperit m-a ţinut pe vârfuri. De-a lungul întregii mele vieţi creştine am făcut un obicei din a citi Biblia zilnic şi există vremuri în care sunt copleşit de încântare atunci când văd ceva ce nu am văzut înainte. Creştinii care merg de la o săptămână la alta fără a-şi deschide vreodată Bibliile şi fără a se focaliza asupra unor aspecte ale mesajului lui Dumnezeu pentru ei, trăiesc vieţi posomorâte. Nu pot înţelege cum pot ei exista fără a explora comorile de înţelepciune şi cunoaştere care sunt în Hristos şi sunt revelate pentru noi în Scripturi.

„Această continuă revelare a lui Hristos” spune un scriitor, „aşează surpriza în fiecare colţ, face ca viaţa să abunde cu noutăţi şi descoperiri, face viaţa cu adevărat vrednică de trăit”. Viaţa creştină este dinamică, nu statică. Cu cât cunoşti mai mult, cu cât cunoşti mai mult, nu cunoşti şi ceea ce cunoşti te umple de o tânjire de a cunoaşte mai mult. Cu cât îl cunoaştem mai mult pe Hristos, cu atât dorim mai mult să îl cunoaştem şi această descoperire va continua veşnic. Noi nici odată nu vom trece dincolo de El. Nici odată.

25 Martie 2008

„În bună rânduială”

Coloseni 2:4-5

„Spun lucrul acesta, pentru ca nimeni să nu vă înşele prin vorbiri amăgitoare.“ (Coloseni 2:4)

Motivul pentru care Pavel a spus credincioşilor din Colose şi Laodicea că toate comorile înţelepciunii şi cunoaşterii sunt ascunse în Hristos şi nu în altă parte, este acela că, aşa cum spune Eugene Peterson în The Mesager, el a vrut ca „nimeni să nu înceapă [cu ei] vreo vânătoare de gâşte sălbatice, după aşa numitele taine” sau „Secrete””. Ei nu trebuie să se lase înşelaţi.

Vă amintiţi că păcatul a intrat în lume, după ce Eva s-a lăsat să fie înşelată (vezi Geneza 3). Dacă ea ar fi verificat cuvintele lui Satan prin cuvintele date de Dumnezeu (Geneze 2:16-17), şi s-ar fi ţinut de acestea, atunci ea nu ar fi cedat în faţa ispitei. Dacă toţi creştini ar examina cu atenţie ceea ce citesc în cărţi sau aud – chiar şi de al amvon – şi ar verifica prin Scripturile infailibile, atunci eroarea ar avea puţină libertate de circulaţie. Există mulţi vorbitori convingători în biserica de astăzi, şi cu toate că nu mai unii predică erori, noi am face bine să examinăm, tot ceea ce auzim, în legătură cu caracterul demn de încredere al conţinutului şi să nu ne lăsăm să fim prinşi prin atractivitatea predicii lui.

Cu toate că eroarea ameninţă Bisericile din Colose şi Laudicea, este evident din următoarele cuvinte a le lui Pavel că nu totul era rău. „Privesc cu bucurie la buna rânduială care domneşte între voi şi la tăria credinţei voastre în Hristos”. Acestea două merg împreună – rânduiala şi credinţa fermă în Hristos. Ea lucrează şi invers: unde nu există fermitatea credinţei în Hristos nu există rânduială; în schimb există dezordine. Fermitatea credinţei în Hristos şi buna rânduială sunt rădăcină şi rod. Pierderea credinţei în Hristos şi dezordinea sunt şi ele rădăcină şi rod. În El noi suntem într-o bună rânduială; în afara Lui noi suntem în dezordine.

26 Martie 2008

Dă, ia, zideşte

Coloseni 2:6-7

„Astfel dar, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El,“ (Coloseni 2:6)

Nu există nici o îndoială că aceste două versete rezumă învăţătura întregii scrisori. Nu există o definiţie mai bună, care ar putea fi dată esenţei vieţii creştine, decât aceasta: ”după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El”. Aceste două cerinţe – primirea şi continuarea – ar trebui făcute clare pentru fiecare nou creştin. Şi cei care au fost pe Cale, de o vreme, au nevoie să li se amintească şi lor. Unii cred că a-l primi pe Hristos este sfârşitul, dar este numai începutul. Temelia este acolo pentru a se clădi deasupra.

Cum l-am primit noi pe Hristos? Prin supunere şi receptivitate. Noi îi dăm Lui şi luăm de la El. Dăm şi luăm – aceasta este relaţia redusă la termenii ei cei mai simpli. Dărnicia noastră implică să dăm un lucru şi singurul lucru pe care îl deţinem – pe noi înşine. Când El are aceasta, El are totul. O parte a scopului dăruirii este ca noi să putem primi. Dumnezeu ne cere ca noi să dăm tot ceea ce este al nostru pentru ca El să ne poată da nouă tot ceea ce este a Lui. Observaţi cuvintele pe care Pavel le foloseşte: „după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul”. Tine minte, El este „Domnul”, nu numai un Exemplu sau un Învăţător. Domnul! Şi tu nu poţi cu adevărat să-l chemi pe Isus Mântuitor, până când nu îl chemi ca Domn. El mântuie pe cei care se supun Lui – nu pe alţii.

Atunci când continuăm să depindem de Hristos şi îl facem pe El centrul vieţilor noastre, atunci noi suntem înrădăcinaţi în El, zidiţi în El şi noi sporim în mulţumiri. Acestea ar putea fi diferite metafore, dar cu toate acestea ele spun următoarele. Înrădăcinaţi în Hristos, noi creştem în El. Noi tocmai de aceea îngropăm o sămânţă pentru a o vedea cum creşte. Stabiliţi în El, noi suntem zidiţi în El. Şi testul final este, cât suntem noi de mulţumitori. Dacă nu aduci mulţumiri în mod regulat pentru tot ceea ce Dumnezeu a făcut şi ţi-a dat, atunci trebuie să-ţi pui întrebarea dacă eşti sau nu cu adevărat creştin.

27 Martie 2008

Filozofii atee

Coloseni 2:8

„Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos.“ (Coloseni 2:8)

Acum Pavel provoacă pe Coloseni cu o avertizare tăioasă şi clară: nu acordaţi atenţie învăţătorilor falşi – cei care mixează adevărul cu eroarea şi împrăştie filozofii false şi înşelătoare; ei te vor face rob. J.B. Philips pune cuvintele de avertizare a lui Pavel în felul următor: „Fiţi atenţi ca nimeni să nu vă strice credinţa prin intelectualism sau non-sensuri răsunătoare. Un asemenea material este în cel mai bun caz fundamentat pe ideile oamenilor despre natura lumii şi nu ţine seama de Hristos!”

Filozofia este definită în dicţionar ca „căutarea după înţelepciune sau cunoaştere, în special aceea care are de a face cu realitatea finală”. Totuşi orice filozofie care nu este clădită pe revelaţia lui Dumnezeu din Scripturi nu duce nicăieri. Raţionamentul filozofic ar putea părea fascinant, dar el nu conţine nici un răspuns real la tainele universului. Adevărul se găseşte numai în Hristos.

Când Pavel foloseşte cuvintele „filozofia şi cu o amăgire deşartă”, el avea în minte filozofia învăţătorilor falşi, care îşi bazau raţionamentul pe teorii umane, în loc să şi le bazeze pe Hristos. Această învăţătură pare să fi fost o formă elementară de Gnosticism. Din accentele lui Pavel pe pre-eminenţa lui Hristos (1:18) şi pe nevoia unei adevărate cunoaşteri a noastre a lui Hristos care este sursa înţelepciunii (2:2-3), s-ar părea că învăţătorii falşi încercau să convingă pe credincioşi că Hristos nu era revelaţia finală a lui Dumnezeu şi că ei pot obţine o experienţă mai adâncă a mântuirii prin iluminare. Desigur, acesta era un non-sens, dar mulţi simt că acest tip de erezie a fost în zilele Bisericii Primare. Marchează cuvintele mele, dacă ceva nu este Hristo-centric va ajunge să fie excentric – deplasat de la centru. Domnul nostru este atât adevărul, cât şi calea şi viaţa.

28 Martie 2008

„Muzica mai vastă ca înainte”

Coloseni 2:9

„Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.“ (Coloseni 2:9)

Versetele precedente asigură fundalul acestui verset. Învăţătura falsă era, aşa cum am spus ieri, probabil o formă timpurie de gnosticism, care de asemenea învăţa că materia este rea şi duhul este bun. Pentru a ataca idei ca acestea, Pavel declară, „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”. Dumnezeu, la încarnare, a intrat în materie şi a făcut din aceasta vehiculul revelaţiei divine. Nimic nu poate fi mai important pentru existenţa noastră pe pământ, în situaţia în care noi suntem înconjuraţi de materie. Materialul nu este ceva alienat; el este un aliat.

Lumea spirituală se manifestă prin ceea materială, în formă materială şi în relaţii materiale. Ascultă aceste cuvinte: „…Mi-ai pregătit un trup…  vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:5,7). Voia lui Dumnezeu pentru Hristos trebuie să fie făcută în şi printr-un trup. Gnosticismul din secolul II, învăţau că materia era rea. Hinduşi cred că materia este o iluzie. Cu toate acestea, creştinii spun că materia este făcută de Dumnezeu („Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”, Geneza 1) şi poate fi folosită pentru scopuri bune. Ţine minte, Împărăţia lui Dumnezeu este în voi, aici pe pământ (Luca 17:21).

Şi în caz că cineva ar fi putut pretinde că Dumnezeu a venit în materie în mod temporar şi în mod parţial, Pavel spune că „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”. Nu este nimic în Dumnezeu care nu este în Isus – cel puţin în caracter şi în esenţă. Isus este Dumnezeu găzduit de o formă umană, nu pentru o scurtă vreme, ci acum şi totdeauna. Trupul lui Hristos a fost luat în cer şi probabil va purta semnele urmelor cuielor în toată eternitatea. Umanitatea Sa nu este ceva ce el pune jos ca pe o mantie. Hristos este atât uman, cât şi divin – pentru totdeauna. În Domnul nostru, trupul şi spiritul au fost reconciliate si, datorită acestui fapt, aşa cum o spune un poet, „Acolo se aude muzica mult mai vast ca înainte”.

29 Martie 2008

„Plinătatea vieţii în Hristos”

Coloseni 2:10

„Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.“ (Coloseni 2:10)

Acum ajungem la aplicaţia versetelor anterioare: şi nouă înşine ne-a fost dată plinătate în Hristos. Învăţătorii falşi, care priveau trupul material ca ceva rău, au ocolit încarnarea, spunând că era sub demnitatea lui Dumnezeu să atingă materia, ca să nu mai vorbim de a intra în ea. În schimb ei învăţau că tu ai putea atinge plinătatea vieţii prin cunoaşterea directă a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în realitate noi ajungem al plinătatea vieţii în Isus Hristos sau nu ajungem la ea de fel. Dă-mi voie să preiau faimoasa afirmaţie a lui Isus încă odată: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.“ (Ioan 14:6). El este viaţa şi numai El ne oferă plinătatea vieţii – când suntem uniţi cu El noi suntem părtaşi la chiar natura lui Dumnezeu.

Unii creştini contemporani, cu scopul de a se adapta la alte religii şi filozofii, îl iau pe Hristos şi pe altcineva: Hristos şi Mahomed, Hristos şi Buda, Hristos şi Jung. Ei fac aceasta, spun ei, în interesul universalităţii. Dar o asemenea gândire este îndrumată total greşit, pentru că Hristos este universal. A fi în El înseamnă a fi în tot ceea ce aparţine realităţii din univers.

Dar există ceva mai mult: credinciosul este părtaş şi la victoria Sa – El este Cap peste orice putere şi autoritate. Noi nu trebuie să ne mai temem de prinţul întunericului sau orice altă putere şi autoritate. Hristos este Cel care este în controlul tuturor lucrurilor şi a fiecărei persoane. Dick Lucas spune că acest verset dezvoltă două teme: prima, faptul că, deoarece noi avem plinătatea prezenţei lui Dumnezeu cu noi aici, atunci noi avem tot ceea ce putem avea de această parte a cerului, şi a doua, în legătură cu victoria cerului asupra puterilor şi stăpânirilor, noi suntem părtaşi cu Hristos tot ceea ce El a câştigat. La aceasta eu zic un, din toată inima, „Amin”.

30 Martie 2008

Desăvârşit în El

Coloseni 2:11-12

„În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti,“ (Coloseni 2:11)

Exact aşa cum s-a întâmplat în bisericile Galatiei, învăţătorii falşi pare să fi făcut din tăierea împrejur o condiţie a mântuirii. Cu toate acestea, în Colose, învăţătura falsă era sincretistă, combinând atât elemente Iudaice cât şi gândirea Neamurilor. Deci, la ideea Neamurilor de mântuire prin iluminare, a fost adăugată tradiţia Ebraică a tăierii împrejur, regulile legate de dietă şi ţinerea festivalurilor religioase.

Învăţătorii falşi de asemenea i-ar fi convins pe credincioşii din Colose să accepte ideea că tăierea împrejur era un act al dedicări şi consacrării, o a doua iniţiere, ulterioară botezului. Dacă aşa stau lucrurile, atunci Pavel răspunde argumentului prin a spune că tăierea împrejur este ne-necesară pentru că ei deja posedă o purificare a cărei sursă este Hristos. La convertirea voastră, explică el, are loc o tăiere împrejur, nu făcută cu mâna – aceea de a fi iertaţi de păcatele voastre şi curăţit de nelegiuiri.

„Fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez” continuă el să le spună. Ei deja au murit cu Hristos, deci acum urma ca, dacă El a fost înviat din moarte, la fel, şi ei să fi fost înviaţi împreună cu El. Gândul care se prezintă este acela că noi nu trebuie să adăugăm la ceea ce Hristos deja a făcut. Dumnezeu nu poate face nimic mai mult pentru noi decât ceea ce El a făcut în Hristos.

Pavel, în v. 10, a reliefat gândul că creştinii sunt compleţi din punct de vedere spiritual în Hristos. Aici el adaugă gândul că noi suntem desăvârşiţi în Hristos numai atunci când recunoaştem desăvârşirea Sa – atunci când ne demonstrăm credinţa în El. „Este nevoie de un Hristos desăvârşit” spune D.L. Moody, „pentru a face un creştin desăvârşit”. Nu este nimic bun în a spunem că Hristos este desăvârşit şi apoi să încercăm să adăugăm ceva le El. El este fie desăvârşit fie incomplect. Punct.

31 Martie 2008

Chitanţa noastră anulată

Coloseni 2:13-14

„…ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui… şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce.“ (Coloseni 2:13-14)

Tema continuă: Dumnezeu nu poate face pentru noi nimic mai mult decât ceea ce El deja a făcut în Hristos. Când am fost morţi în păcatele noastre, Duhul Său s-a mişcat în vieţile noastre, a tăiat în natura noastră păcătoasă şi acum în mod continu caută să facă ineficientă energia păcatului. Înseamnă aceasta că nu este posibil să păcătuiască din nou? Nu, dar este posibil să nu păcătuiască. Dumnezeu ne-a făcut vii cu Hristos şi când viaţa Lui pulsează prin sufletul nostru, atunci libertatea faţă de păcat este posibilă. Din acest punct înainte, Pavel se lansează într-o descriere grafică a mântuirii. Dumnezeu nu numai că ne-a făcut vii cu Hristos, dar El a şi şters zapisul scris care era împotriva noastră, pironindu-l pe cruce. Ce minunate cuvinte-imagini.

Să luăm mai întâi: „a şters zapisul”. „Zapisul” înseamnă o notă scrisă de mână. Este termenul grec pentru o chitanţă – o recunoaştere a datoriei şi recunoaşterea plăţii care este obligatorie, cu anumite penalităţi care se cer dacă nu se face plata. Cuvântul tradus ca „şters” (εξαλειφω [exaleipho] în Greacă) înseamnă a şterge cu buretele sau a elimina prin ştergere. Acest lucru l-a făcut Hristos cu păcatele noastre. Zapisul care ne condamna a fost şters cu buretele de sângele lui Hristos. Este ca şi cum acesta nu ar fi existat nici odată.

Dar Pavel mai foloseşte o imagine: „l-a nimicit, pironindu-l pe cruce”. În vremurile antice, înregistrarea unei datorii, după ce ea a fost plătită, uneori era bătută în cuie pe un panou public aşa încât fiecare să poată vedea că disputa a fost rezolvată. Domnul nostru a luat datoria pe care o datoram noi şi a bătut-o în cuie în locul cel mai public din univers – crucea. Când Hristos a strigat „S-a sfârşit” (Ioan 19:30), El a vrut să spună că lucrarea răscumpărării noastre a fost terminată. Zapisul şters atârnă pe cruce pentru ca toţi să-l poată vedea.

1 Aprilie 2008

Autoritatea dezbrăcată de fals

Coloseni 2:15

„A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.“ (Coloseni 2:15)

Acesta este un material încântător. Pentru a te face să simţi impactul cuvintelor lui Pavel, voi cita acest text din două versiuni diferite. Prima, ceea a lui J.B. Philips: „Şi apoi, după ce a rupt boldul tuturor puterilor care erau îndreptate împotriva noastră, el le-a expus, le-a zdrobit, le-a golit de putere şi le-a înfrânt, în gloriosul Său act final de triumf!” Şi acum formularea lui Eugene Peterson: „La cruce, El a dezbrăcat de autoritate lor falsă pe toţi tiranii spirituali din univers şi a mărşăluit cu ei goi pe străzi” (The Mesager).

Este foarte probabil că imaginea pe care Pavel a avut-o în minte a fost aceea a unei procesiuni triumfale care de obicei avea loc, în vremurile Romane, după o mare cucerire. Sute de prizonieri de război obosiţi erau legaţi de care şi traşi pe străzi aşa încât toată lumea să poată fi martoră a mizeriei şi ruşinii lor. Pentru cetăţenii ţării, de care aparţinea armata cuceritoare, acesta era un semn minunat, dar o experienţă teribilă şi umilitoare pentru aceia care au fost cuceriţi.

Ce ilustrată izbitoare este aceasta pentru cucerirea pe care Domnul nostru a realizat-o pentru noi la Calvar. Exact aşa cum cetăţenii Romani puteau vedea că nu aveau nici un motiv să se teamă de mândrii lor soldaţi care acum sunt înfrânţi şi defilau înaintea lor, tot aşa noi nu trebuie să ne mai temem de Satan şi de misiunile sale, care au încercat să pună capăt vieţii şi lucrării lui Isus la cruce. Dacă Satan şi forţele lui mai au vreo putere peste noi, lucrul acesta este aşa numai pentru că noi le dăm voie. Ei încearcă să se mascheze ca cuceritori, dar totul este o ruşine. Ei au fost în mod ruşinos înfrânţi. Satan a crezut că el va avea o mare victorie la cruce, dar mesele au fost întoarse. Victoria lui Hristos este ceea pe care crucea o proclamă. Şi încă cum!

2 Aprilie 2008

Ţinuturile umbrelor

Coloseni 2:16-17

„Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat,“ (Coloseni 2:16)

Ieri ne-am concentrat asupra triumfului lui Isus Hristos peste orice putere şi autoritate care se îndrepta împotriva Lui. În lumina acestui adevăr, acum, Pavel îi încurajează pe credincioşii din Colose să sărbătorească victoria lui Hristos asupra lor, printr-o viaţă liberă de ritualuri şi ceremonii ne-necesare.

Este clar că, în biserica din Colose, s-a făcut o încercare de a-i convinge pe credincioşi să fie preocupaţi cu lucruri ca mâncăruri tabu şi ţinerea festivalurilor religioase. Această abordare eronată a fost calculată să-i facă pe oameni să creadă că jertfa lui Hristos şi prezenţa Sa în viaţa credinciosului, nu erau destule pentru a atinge sfinţenia; alte lucruri, cum ar fi ritualurile şi ceremoniile erau esenţiale. Desigur, Pavel nu era de acord cu nici una dintre acestea şi dezaprobă ideea în termeni fără echivoc. Acum, aceasta este parafrazarea lui Eugene Peterson a afirmaţiei de deschidere a versetului 16: „Deci nu acceptaţi ca cineva să facă presiuni asupra voastră în ceea ce priveşte dieta, serviciile de închinare sau zilele sfinte”. Cuvinte tari – şi cu siguranţă cuvinte necesare dacă ei doreau să-şi păstreze libertatea vieţii în Hristos şi să susţină că El era tot ceea ce conta pentru ei.

Pavel continuă prin a spune, „care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos”. Ţinutul umbrelor, la care se face referire aici, este ţinutul pe care îl găsim în Vechiul Testament. Ritualurile prescrise trebuiau să fie ţinute, dar ele erau numai umbre a ceea ce urma să vină. Adevăratele lor valori nu stăteau în ceea ce erau ele, ci în lucrul spre care arătau ele. Hristos este împlinirea a tot ceea ce Vechiul Testament a prefigurat şi în El se găseşte întreaga realitate spirituală. Cei care depind de ritualuri şi ceremonii pentru mântuire, trăiesc în umbre. Hristos este tot ceea ce avem nevoie. Totul.

3 Aprilie 2008

Mândria trebuie să moară…

Coloseni 2:18

„Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti,“ (Coloseni 2:18)

În acest capitol, Pavel le-a dat celor din Colose câteva avertizări şi, aici, în versetul 18, este încă una. J.B. Philips îl traduce în felul următor: „Nu îngăduiţi ca vreun om să vă răpească bucuria voastră în Hristos convingându-vă să vă faceţi „smeriţi” şi să cădeţi în faţa şi să vă închinaţi îngerilor. Un asemenea om, umflat de o imaginaţie nespirituală îşi impune propria sa cale în lucruri despre care el nu ştie nimic şi în isteţimea sa uită de Capul”

Unii comentatori cred că un aspect al ereziei care ameninţa biserica din Colose era venerarea îngerilor – ideea era de a mai căuta un mediator, pe lângă Hristos. Dacă este aşa, atunci aceasta este o altă indicaţie a existenţei unor credinţe similare cu cele din Gnosticismul secolului II.

Pavel nu avea nici o intenţie să permită învăţăturii false să lipsească de premiu pe cei care sunt „în Hristos” şi caracterizează indivizii preocupaţi de aceasta în felul următor: „O asemenea persoană intră în detalii amănunţite cu privire la ceea ce el a văzut [în viziune] şi mintea sa nespirituală se îngânfă cu noţiuni nefolositoare”. Aici vedem rădăcina problemei: aceşti apărători ai închinării la îngeri erau umflaţi de mândrie. Ei pretind să aibă o cunoaştere interioară, dar în realitate ei au descoperit un mod „spiritual” (ca să zicem aşa) de a atrage atenţia spre ei înşişi.

Când vorbesc cu creştini care au idei stranii despre credinţă, am descoperit că deseori motivaţia din dos este aceea de a fi observaţi. Ei au puţin sau chiar nici un sens al identităţii, şi faptul că sunt puşi alături de alţii nu este o înălţare destul pentru ei, ei merg în cu totul altă direcţie. Deci ei sunt diferiţi. Rădăcina tuturor acestor lucruri, este, aşa cum Pavel discerne, mândria. William Law formulează aceasta bine atunci când zice, „Mândria trebuie să moară în noi sau altfel Hristos nu poate trăi în noi”.

4 Aprilie 2008

Rămâi conectat

Coloseni 2:19

„şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.“ (Coloseni 2:19)

Ieri am analizat mândria – unul din factorii care motivau pe aceia care ameninţau biserica din Colose cu o eroare serioasă. În versetul pe care îl avem înainte astăzi, Pavel ne oferă un alt motiv al problemei: tipul de persoane care fac necazuri au pierdut legătura cu Capul. Aparent ei sunt încă parte a bisericii, dar nu au rămas strâns legaţi de Hristos, Capul Bisericii.

Vă amintiţi, o situaţie similară a apărut atunci când un grup de creştini din biserica din Pergam au urmat învăţăturile eronate ale lui Balaam şi ale Nicolaiţilor (vezi Apocalipsa 2:12-17). Şi se pare că ei erau încă parte din biserică. Motivul pentru care Hristos îi îndeamnă să se pocăiască este acela că este imposibil să rămâi credincios faţă de El şi în acelaşi timp să te joci cu eroarea care îl jefuieşte pe El de supremaţia şi suficienţa Sa.

Pavel ne arată în acest verset – poate mult mai clar decât oriunde în altă parte în Noul Testament – că atunci când ne îndepărtăm de Hristos, atunci noi ne îndepărtăm şi unii de alţii. Arată-mi o biserică unde membrii şi-au pierdut legătura cu Capul şi eu îţi voi arăta o biserică a cărui membri au pierdut legătura unii cu alţii. Aceea biserică ar putea avea proiecte strălucite pentru comunitate, un program muzical minunat şi o dezbatere inteligentă, dar dacă membrii ei nu sunt uniţi cu Hristos, atunci ea nu mai funcţionează ca o biserică; ea devine un club. Capul este sursa vieţii şi sănătăţii spirituale a unei biserici. Lucrătorii, învăţătorii, muzicienii săi, desigur toţi au un loc dar, aşa cum Pavel explică, „tot trupul… îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu”. Creşterea nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu. Metodele agresive şi apelurile puternice pot adăuga la numărul bisericii, dar numai Dumnezeu poate face o biserică să crească.

5 Aprilie 2008

Regulile împotriva relaţiilor

Coloseni 2:20-22

„Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea:“ (Coloseni 2:20)

Aceste versete implică că unii dintre convertiţii din Colose au cedat deja în faţa învăţăturii false care circula în biserică. Dacă este aşa, cum putem reconcilia acest fapt cu lauda pe care Pavel o aduce credinţei lor în capitolul 1? Răspunsul, cred eu, trebuie să fie acela că un mic număr erau în pericolul de a fi influenţaţi de această eroare şi faţă de aceştia îşi exprimă el acum preocuparea. În aceste versete finale ale capitolului 2, Pavel este în punctul său cel mai tăios. De ce trăiţi, întreabă el, ca şi cum încă aţi aparţine lumii acesteia? De ce vă supuneţi la regulile ei? Punând aceste întrebări el pune un egal între ideile propagate de învăţătorii falşi şi religia lumii.

Este evident că lumea nu poate trăi fără religie pentru că umanitatea, fiind creată după chipul lui Dumnezeu, are o dorinţă încorporată de a se închina. Pentru că ea respinge pe Hristos ca singura cale spre Dumnezeu, ea trebuie să-şi găsească elementele structurii sale religioase în altă parte. Satan, prinţul acestei lumi, se delectează în a asigura oamenilor o religie care le satisface nevoia lor de închinare, dar nu le cere să-şi plece genunchiul în faţa lui Hristos. Un comentator pune aceasta în felul următor: „Religia [lui Stana], cu cât poate fi mai aproape de adevăr în limbaj, în timp ce totuşi este diferită, cu atât mai mult acest prinţ şiret este mai satisfăcut”. Reguli ca „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” sunt elemente ale religiei lumii şi într-o zi vor trece.

Din moment ce tu ai murit cu Hristos, spune Pavel, tu nu eşti guvernat de reguli, ci de relaţia ta cu El. Tu eşti mântuit nu prin ceea ce tu faci, ci prin ceea ce Hristos a făcut. Dumnezeu a pus biserica în lume, dar noi trebuie să ne asigurăm că lumea nu intră în biserică.

6 Aprilie 2008

Problema sinelui

Coloseni 2:23

„au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de nici un preţ împotriva gâdilării firii pământeşti.“ (Coloseni 2:23)

Mă întreb, cum au răspuns la condamnarea dură şi incisivă a lui Pavel la dresa teoriilor lor, cei din Colose care propagau eroarea. Învăţătorii falşi au avut argumente convingătoare, au trăi o viaţă de auto-disciplină şi au arăta o mare dedicare faţă de ceea ce ei credeau, dar motivaţia din dosul tuturor acestora era mândria lumească. În exterior părea că aceşti oameni au un mare grad de înţelepciune, dar, spune Pavel, aceasta era numai o aparenţă de înţelepciune. Închinarea lor auto-impusă, falsa lor umilinţă şi tratamentul lor dur la adresa trupului nu făcea nici o impresie asupra minţii marelui apostol. El vedea aceste lucruri exact ca un alt mod de a se da în spectacol, un mod de a se face pe ei înşişi să pară importanţi.

Trebuie să ne oprim pentru un moment pentru a face clar ce se înţelege prin „închinare voită”. J.B. Philips traduce această expresie ca „eforturile de la închinare, inspirate de sine însuşi”. Oamenii pe care Pavel îi denunţă se închinau lui Dumnezeu nu în modul în care El doreşte să i se aducă închinare, ci în modul în care ei gândeau că Lui ar trebui să i se aducă închinare. Făcând referire din nou la traducerea lui Philips, el traduce expresia din NIV „falsă umilinţă” ca „politica lor de auto-smerire” şi „tratamentul lor dur faţă de trup” ca „neglijarea studiată a trupului lor”. Aceste expresii grafice ne duc chiar în inima motivaţiilor lor – ei foloseau presupusele practici spirituale ca un mijloc de a-şi stimula centrarea în sine şi mândria prin propriile lor eforturi.

Este opinia mea că centrarea în sine stă la rădăcina celor mai multe dintre problemele spirituale. Dacă am putea elimina centrarea în sine din inima umană, am avea puţine dificultăţi. De lucrul acesta eu sunt sigur. Şi centrarea în sine nu este nici odată mai mortală decât atunci când ea este îmbrăcată în spiritualitate.