Meditatie de Pastele Catolic

21 Martie 2008

MEDITAŢII DE PAŞTI

O meditaţie cu privire la cruce

Matei 27:35-56

„Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”“ (Matei 27:46)

Acum când, încă odată, suntem în Vinerea Mare, ne oprim din meditaţiile noastre pentru a reflecta asupra misterului crucii şi minunea gropii deschise. Trei gânduri formează mereu baza meditaţiei noastre din Vinerea Mare. Îngăduiţi-mi să le împărtăşesc cu voi.

Primul, fără cruce, eu nu aş fi realizat nici odată enormitatea păcatului meu. Este tragic faptul că noi nu realizăm răutate păcatului. Noi numim păcatele noastre „greşeli” sau „scăpări” şi chiar şi atunci când folosim cuvântul – „păcat” – noi îl folosim cu uşurătate. Cât de teribile trebuie să fi fost păcatele mele pentru un Dumnezeu Sfânt dacă singura cale pe care El a putut să le şteargă a fost să îngăduie ca Fiul Său să moară pe o cruce.

Al doilea, fără cruce, eu nu aş fi avut o focalizare clară a credinţei mele. Oswald Chambers a fost cel care a spus, „Viaţa este mai mult tragică decât obişnuită”. În fiecare zi auzim despre lucruri teribile care se întâmplă – despre accidente oribile şi dezastre care ucid oameni nevinovaţi şi multe alte forme de suferinţă. Poate Dumnezeu să fie Dragoste şi să îngăduie tragediile să continue? Aceasta este o întrebare pe care mulţi oameni o pun. Ori de câte ori apare în mintea mea o îndoială în legătură cu dragostea lui Dumnezeu, eu stau la piciorul crucii unde repede găsesc odihnă. Un Dumnezeu care m-a iubit suficient de mult pentru a-şi trimite Fiul Său să moară pentru mine, s-a dovedit a fi Dragoste.

Al treilea, fără cruce, eu nu aş avea un Mântuitor, Eu am nevoie de un Mântuitor. Eu am nevoie şi de un Exemplu şi de un Învăţător şi de un Prieten. Dar mai presus de toate eu am nevoie de un Mântuitor. Crucea îmi arată că Isus Hristos a făcut tot ceea ce era cerut pentru mântuirea mea. Tot ce trebuie eu să fac este să-mi recunosc păcatul meu, să mă pocăiesc de el, să întind mâna pentru a primi darul mântuirii şi acesta este al meu. Al meu doar dacă îl cer. Ce îndurare minunată. Fără cruce, eu nu aş avea nimic.

22 Martie 2008

În Duhul El aşteaptă

Luca 23:44-56

„Femeile, care veniseră cu Isus din Galilea, au însoţit pe Iosif; au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Isus în el,“ (Luca 23:55)

Cât de liniştită şi privată a fost groapa după spectacolul public ruşinos al crucificării. Cât de tăcută şi liniştită! Este dificil de stabilit timpul exact dintre arestarea Domnului nostru şi moartea Sa pe cruce, dar din ceea ce noi putem spune, au fost vreo 8-9 ore. Între 8 şi 9 ore îngrozitoare. În răstimpul scurt de 6 ore, el a fost judecat de 5 ori de 4 tribunale diferite. El a fost dus în grabă de la Ana la Caiafa, de la Caiafa la Pilat, de la Pilat la Irod, de la Irod înapoi la Pilat. El a fost vândut şi batjocorit. Şi apoi pus pe cruce.

Nu ar fi putut muri Isus în linişte în compania celor iubiţi lui? Nu, paharul suferinţei trebuia să fie băut până la fund, şi expunerea teribilă sub privirile publice era o parte a amărăciunii crucii. Era amestecul de gălăgie, praf, sete, batjocuri şi suspine în timp ce El atârna în agonie între cer şi pământ. Nu la multă vreme după strigătul, „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (v.46), el şi-a plecat capul şi a murit.

Şi apoi mormântul. Te gândeşti la un mormânt ca fiind rece şi sinistru? Nu acesta. El a fost umplut cu destin. Calcă împreună cu mine în interior pentru un moment. Mântuitorul nostru crucificat zace acolo într-un par rece de piatră. În duhul El aşteaptă. Ce aşteaptă el? Să împlinească profeţia, să inverseze verdictul uman dat asupra Lui, să dovedească că El cu adevărat a murit pe cruce şi nu numai a leşinat, să valideze victoria pe care a câştigat-o pe cruce. Există multe motive. El aşteaptă şi aşteaptă şi aşteaptă. Şi apoi, citându-o pe Alice Meynell:

„Singur, singur, singurel

El a înviat din dosul pietrelor”.

23 Martie 2008

„Ziua Noului An”

Ioan 20:1-18

„Simon Petru, care venea după el, a ajuns şi el, a intrat în mormânt, şi a văzut fâşiile de pânză jos. Iar ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, nu era cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc singur.“ (Ioan 20:6-7)

Astăzi, în această Duminică de Paşti, hai să mai stăm încă odată în faţa gropii deschise şi să reflectăm la ceea ce s-a întâmplat acolo. Maria Magdalena a venit la mormânt în timp ce încă era întuneric şi vede că piatra a fost dată la o parte. Ea se grăbeşte să îi spună vestea lui Petru şi lui Ioan şi cei doi fug la mormânt. Ioan îl întrece pe Petru, se pleacă să se uite în mormânt, priveşte la hainele de pânză, totuşi ezită să intre în interior. Petru nu este prea departe în urmă, şi când el ajunge, el nu ezită. Dând buzna în mormânt, el priveşte cu uimire la făşiile de pânză care zăceau aproape de intrare, unde au fost aşezate picioarele lui Isus. Când se uită mai atent în mormânt, el observă ştergarul care a fost înfăşurat în jurul capului lui Isus. Câteva momente mai târziu îl urmează şi Ioan şi crede că Isus a fost înviat din morţi.

Aceste versete sunt pline de cele mai interesante detalii şi sunt, cu siguranţă, relatarea unor martori oculari. Şi asta te face aproape să simţi că şi tu însuţi eşti un martor ocular. Uită-te din nou la hainele de pânză căzute, care zac acolo. Ce sugerează toate acestea?

Când Isus a revenit din moarte, El nu a desfăcut în linişte şi cu migală făşiile de pânză folosite ca îmbrăcăminte pentru mormântare. Aceasta nu a fost o desfacere, aceasta a fost o ridicare glorioasă! Însăşi conceptul de înviere este supranatural. Procesul natural al descompunerii fizice nu a fost arestat sau inversat, ci dat la o parte. Petru şi Ioan erau primii care vedeau dovada lucrului celui mai senzaţional care s-a întâmplat vreodată pe planeta aceasta. Aşa cum spune John Stott, „Noi trăim şi murim; Hristos moare şi trăieşte”. Şi pentru că El trăieşte şi noi trăim. Nu este de mirare că A.B. Simpson a descris Paştele ca „Ziua Noului An al sufletului”.