Desavarsit in Hristos – Coloseni cap. 1

 Every Day With Jesus (Martie /Aprilie 2008)

De Selwyn Hughes

Desavarsit in Hristos

 

„El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.“

(Coloseni 1:17)

 

1 Martie 2008

Capitolul 1

Închis – pentru a scrie

Coloseni 1:1

„Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Timotei,“ (Coloseni 1:1)

În următoarele două luni vom studia scrisoarea lui Pavel către Coloseni. Aceasta a fost probabil scrisă de el în timpul întemniţării în Roma, 62-63 d.Hr. Colose a fost unul din grupul de trei oraşe din Valea Lycus unde s-au înfiinţat biserici, celelalte două fiind Hierapolis şi Laodicea. Nu avem nici o înregistrare că Pavel ar fi vizitat Colose în mod personal şi se pare că Efesul a fost cel care a adus evanghelia în această zonă.

Scrisoarea pare să fi fost determinată de descoperirea lui Pavel că creştinii din Colose aveau parte de o ameninţare la adresa credinţei lor – o ameninţare pe care Episcopul Handley Moule a descris-o ca „eroarea care aruncă o umbră asupra slavei lui Isus Hristos, detronându-L şi golindu-L de divinitatea Sa, deci făcând din El unul din mulţimea de mediatori… în loc de singurul mediator”. Pavel, mereu gata să-şi apere Mântuitorul, scrie pentru a corecta aceea eroare şi arată că Hristos este primul dintre şi înaintea tuturor lucrurilor. Credincioşii sunt înrădăcinaţi în El, vii în El, ascunşi în El, desăvârşiţi în El şi deci sunt echipaţi pentru a-l face pe Hristos primul în fiecare domeniu al vieţilor lor.

Pavel îşi începe scrisoare prin a-şi stabili scrisorile sale de careditare: „apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu”. Prima noastră reacţie ar putea fi să gândim că, prin acesta, a spus că un apostol ar trebui să fie închis într-o puşcărie, în loc să cucerească noi teritorii pentru Hristos. Dar cu toate că circumstanţele l-au oprit să călătorească, duhul său a fost liber să iasă prin pana sa. Gândeşte-te la aceasta cam aşa: dacă el nu ar fi fost închis, noi nu am fi avut scrisorile din închisoare – Coloseni, Efeseni, Filipeni şi Filimon. Din închisoare, influenţa sa s-a extins până la marginile pământului şi prin toate veacurile. El a fost închis – pentru a scrie.

2 Martie 2008

„Har şi pace”

Coloseni 1:2

„către sfinţii şi fraţii credincioşi în Hristos, care sunt în Colose: Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos.“ (Coloseni 1:2)

„Atunci când Pavel şi-a scris scrisorile către bisericile din Noul Testament” spune de. William Barclay, „el a scris exact şi întocmai în modul în care oamenii de rând îşi scriau scrisori obişnuite în lumea antică”. Mai întâi există un salut, apoi un cuvânt de mulţumire care este urmat de un conţinut special şi în final un salut de încheiere. În anumite situaţii există o concluzie de tip autograf.

Pavel salută pe creştinii din Colose cu o expresie plină de dragoste: „sfinţii şi fraţii credincioşi în Hristos”. Credinţa creştinilor din Colose s-ar putea să fi fost atacată, dar nu există nici un indiciu care să sugereze că ei au cedat în faţa erorii. Cu siguranţă nu există nicăieri cuvinte atât de tari care cel puţin să se apropie de cele adresate Galatenilor, care au îmbrăţişat ideile false cu privire la credinţă. Eu m-aş mira că Pavel i-ar fi numit pe credincioşii din Colose „viteji urmaşi ai lui Hristos” (aşa cum sunt cuvintele, din v.2, ale lui Eugene Peterson în The Messager), dacă ei s-ar fi îndepărtat de Hristos.

El continuă: „Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru”. Observaţi cuvintele: „de la Dumnezeu, Tatăl”. Ar putea harul şi pacea să vină din alte surse decât de la Tatăl? Desigur. „Har” şi Pace” sunt cuvinte folosite deseori de ne-creştini. Creditorii ipotecari vorbesc despre perioade de „har”; politicienii vorbesc despre negocieri „de pace” între ţări în război. Dar ce diferenţă între harul şi pacea care izvorăşte din inima omului şi harul şi pacea care vine din inima Tatălui. Una este temporară, cealaltă este veşnică, una este limitată, cealaltă este nelimitată. Cei mai buni dintre bărbaţi şi femei sunt numai bărbaţi şi femei în cel mai bun caz. Dar ceea ce vine de la Dumnezeu este totdeauna perfect, Pace Perfectă, Har Perfect.

3 Martie 2008

Gemenii siamezi ai Scripturii

Coloseni 1:3-4

„Mulţumim lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, căci ne rugăm neîncetat pentru voi, şi am auzit despre credinţa voastră în Hristos Isus, şi despre dragostea, pe care o aveţi faţă de toţi sfinţii,“ (Coloseni 1:3-4)

Cât era de încurajator pentru cei din Colose să ştie că ei erau pomeniţi în rugăciunile lui Pavel. El auzise lucruri bune despre ei de la Epafras (v. 7), şi deci, ori de câte ori se ruga pentru ei, el aducea mulţumiri lui Dumnezeu pentru credinţa lor în Hristos şi dragostea lor pentru toţi fraţii lor credincioşi.

Cuvintele leagă două calităţi importante: credinţa şi dragostea. Noul Testament le leagă deseori împreună aceste două; uneori ele sunt chiar numite „Gemenii siamezi ai Scripturii”. Dacă vrei să ai o dragoste răbdătoare şi ne-egoistă pentru alţii, tu trebuie mai întâi de toate să ai credinţă în Dumnezeu. Psihologia învaţă că dragostea pentru alţi oameni este o parte integrantă a unei bune sănătăţi emoţionale, dar ea nu are nimic de spus despre o relaţie cu Dumnezeu. Cu toate acestea, fără o relaţie cu Dumnezeu, dragostea pentru alţii curând rămâne fără energie.

Cu ceva vreme în urmă am citit despre o agenţie guvernamentală Africană care a investit o mare sumă de bani într-un program de construcţie destinat să îmbunătăţească modul de viaţă a unor triburi care trăiau în colibe din ierburi pe coama dealului. Pentru a înlocui aceste locuri fragile de locuit, guvernul a clădit case de cărămidă la baza dealului. Cu toate acestea oamenii din trib s-au simţi inconfortabil în noile lor case şi, după ce au locuit în ele doar câteva zile, ei au decis să se mute înapoi în colibele vechi. Un oficial exasperat a spus misionarilor care trăiau printre ei, „Aceşti oameni nerecunoscători au nevoie de multă dragoste. Mă tem cel mai bun lucru pe care îl putem face este să-i emancipăm; vă lăsăm pe voi să îi iubiţi”. Dragostea care nu este legată de Dumnezeu repede i se termină impetuozitatea. Guvernele pot ridica standardul de viaţă al oamenilor, dar nu îi pot iubi. Numai când avem credinţă în Dumnezeu putem merge mai departe să îi iubim pe cei care nu sunt vrednici de iubit şi pe cei care nu ne răspund la dragoste. Fără credinţă în Dumnezeu, nu există dragoste ca a lui Dumnezeu.

4 Martie 2008

Ţâşnesc în calea noastră

Coloseni 1:5

„din pricina nădejdii care vă aşteaptă în ceruri şi despre care aţi auzit mai înainte în cuvântul adevărului Evangheliei,“ (Coloseni 1:5)

Ieri am menţionat faptul că credinţa şi dragostea sunt uneori descrise ca Gemenii Siamezi ai Scripturii. Astăzi punem întrebarea: De unde vine dragostea şi credinţa? Care este originea lor? Ele vin, ne spune Pavel, din nădejdea care este păstrată pentru noi în cer. Este important de ţinut minte că experienţa creştină este caracterizată de nădejde în aceeaşi măsură ca şi de credinţă şi dragoste.

Conceptul de nădejde a fost ceva ce anticii respingeau. Ei îl priveau ca ceva dubios şi nesigur. Dar nădejdea creştină este la fel de sigură, dacă nu chiar mai sigură, decât răsăritul de mâine. Ea este asigurarea că indiferent cât de mult ne bucurăm de prezenţa şi binecuvântările lui Dumnezeu aici pe pământ, noi vom experimenta ceva superior, net superior în cer. Unii se gândesc la cer ca la locul unde atingerea finală va fi adăugată la ceea ce noi am primit pe pământ. Dar nouă ni se spune, „Dar, după cum este scris: „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” (1 Corinteni 2:9)

Dă-mi voie să-ţi pun întrebarea: Cât de puternic influenţează perspectiva cerului umblarea ta zilnică cu Hristos? Desigur, noi trebuie să fim atenţi ca să nu devenim atât de cereşti în gândire încât să nu mai fim buni pentru pământ. Cu toate acestea, noi putem trăi în lumina slavei care va veni. Ceea ce noi avem aici „în Hristos” este doar o gustare din ceea ce urmează să vină. Unele din experienţele noastre spirituale prezente ar putea părea ca cerul, dar în realitate ele sunt doar ceva mult prea puţin din cer pentru a putea fi cerul în ele.

De asemenea, observă că nădejdea nu este o consecinţă a credinţei şi a dragostei, ci originea lor. Credinţa şi dragostea izvorăsc din nădejde. Atunci când păstrăm înaintea noastră nădejdea sigură şi certă a binecuvântării veşnice din cer, atunci din nădejde izvorăsc credinţa şi dragostea. Ele nu doar se plimbă prin viaţa noastră – ele ţâşnesc.

5 Martie 2008

„Acesta este adevărul”

Coloseni 1:5-6

„care a ajuns până la voi şi este în toată lumea, unde dă roade şi merge crescând, ca şi între voi…“ (Coloseni 1:6)

Motivul pentru care Pavel le spune celor din Colose că ei au auzit adevărata evanghelie este acela de a prezenta înaintea lor un standard prin care toate celelalte evanghelii ar putea fi evaluate. Dacă existau printre cei din Colose unii care aveau îndoieli cu privire la caracterul complet al mesajului creştin, aşa cum le-a fost el adus de către Epafras, ei trebuiau, prin această scrisoare, să observe reasigurarea lui Pavel că ceea ce ei au învăţat de la el era cuvântul adevărului.

Cât de mult am avea noi nevoie de aşa ceva în zilele moderne, când oamenii pretind că ceea ce este adevărat pentru o persoană s-ar putea să nu fie adevărat pentru alta, pentru a prinde ceea ce Francis Schafer descrie ca „adevărul adevărat”. Şi care este „adevărul adevărat”? Este adevărul care este conţinut în evanghelia lui Isus Hristos. Acesta este adevărul final. Nimic nu se poate adăuga la acesta şi nici sustrage din el. Acesta este adevărul, întregul adevăr şi nimic mai mult decât adevărul. Uneori când vorbesc cu adulţii tineri despre Hristos, descopăr că ei adoptă o atitudine de genul, „Bine, asta s-ar putea să fie adevărat pentru tine, dar eu am un alt adevăr”. Cu toate acestea, adevărul evangheliei nu este relativ (un lucru pentru mine şi un altul pentru tine); el este absolut şi prin urmare universal – acelaşi adevăr pentru toţi.

Pavel re-accentuează acest adevăr spunându-le celor din Colose că Evanghelia pe care ei au primit-o era aceeaşi evanghelie cu ceea primită de întreaga lume cunoscută de atunci – şi aducea roade. Evanghelia lui Hristos nu poate fi „îmbogăţită” cu idei noi; ea este divină în origine şi deci are puterea de a fi roditoare – puterea de a transforma vieţile. Evanghelia este „harul lui Dumnezeu în adevăr”. Îndurarea lui Dumnezeu, nu meritul nostru, l-a determinat pe El să-şi trimită Fiul Său pentru a ne mântui. Acesta este adevărul. Nimic nu se poate adăuga la aceasta şi nimic nu trebuie scos din el.

6 Martie 2008

Într-adevăr, mare laudă

Coloseni 1:7-8

„cum aţi învăţat de la Epafras, preaiubitul nostru tovarăş de slujbă. El este un credincios slujitor al lui Hristos pentru voi,“ (Coloseni 1:7)

Biblia, printre alte lucruri, este o carte cu biografii. Unele sunt destul de complecte, altele scurte şi concise, aşa cum este ceea a lui Epafras, fondatorul biserici din Colose. Cu toate că există o altă referire la Epafras în scrisoare (4:12), avem, aici, suficientă informaţie pentru a alcătui o imagine a tipului de om care era el: „preaiubitul nostru tovarăş de slujbă. El este un credincios slujitor”. Aceasta este cu adevărată o mare laudă.

Valoarea laudei este determinată totdeauna de cel care aduce lauda. Cine era cel care îl lăuda pe Epafras? Pavel, marele apostol. Mă întreb ce a avut în minte atunci când l-a numit pe Epafras un „tovarăş de slujbă”. A vrut el să spună că Epafras a fost un om cu care se putea lucra bine? Probabil era aşa. S-a spus că testul final al lucrării individuale a cuiva este nu numai a întreba, „Ce a făcut el sau ea?”, ci şi „Au putut alţi oameni lucra cu el sau cu ea?”. Epafras era o asemenea persoană Totuşi, în plus, el era şi un „credincios slujitor”. El nu a fost numai loial faţă de colegii lui de lucrare. El s-a devotat nevoilor celor cărora le slujea.

Accentuând gândul, Pavel continuă, „şi ne-a vorbit despre dragostea voastră în Duhul”. Epafras trebuie să fi fost destul de conştient de greşelile creştinilor din Colose, dar el nu era obsedat de ele. El era gata să vadă şi să laude virtuţile oamenilor săi. Totuşi, rămâne un compliment minunat să spui, cu adevărat, despre o anumită persoană, „Nici odată nu l-ai auzit spunând un cuvânt rău împotriva cuiva”. Nu există un elogiu mai mare, cred eu, pe care cineva l-ar putea aduce oricăruia dintre noi, în trecerea noastră, decât acela că am fost buni colegi, credincioşi lucrători ai lui Isus Hristos şi grabnici în a vorbi de bine despre alţii.

7 martie 2008

Există mai mult

Coloseni 1:9-10

„…nu încetăm să ne rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui…“ (Coloseni 1:9)

Apostolul Pavel nu a fost numai un mare predicator; el a fost şi un mare rugativ. De multe ori când îşi scria scrisorile se oprea pentru a rosti o rugăciune improvizată. Şi rugăciunile lui nu erau petiţii aiurea, ci totdeauna aduceau un anume subiect. Unul din lucrurile pe care eu le-am observat despre cei care par să aibă o lucrare în rugăciune, este acela că ei nu pierd prea mult timp pentru a ajunge la lucruri specifice. Cu toate că ei sunt atenţi să se închine şi să-l adore pe Dumnezeu, ei nu se răsfaţă în fraze înflorite cum ar fi „O, Tu care împodobeşti cerurile şi aşezi stele în spaţiu”. În schimb ei se duc direct la detalii. Observă cum face Pavel aceasta în versetele pe care le-am citit.

După ce le spune creştinilor din Colose că s-a rugat neîncetat pentru ei, din ziua în care a aflat despre ei, el enunţă prima sa petiţie cerându-i lui Dumnezeu să-i umple „de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească”. Observaţi cuvântul „să vă umpleţi”; acesta sugerează că oricât de mult au primit creştinii din Colose de la Domnul, mai exista loc pentru mai mult. Vedeţi, nimeni nu se poate opri nici odată şi să spună, „eu sunt acum un creştin complet”. Pentru că Duhul Sfânt totdeauna are mai multe să ne înveţe despre voia lui Dumnezeu. Rabindranath Tagore, preotul indian, a spus, „Strigătul etern este – mai mult”. Indiferent ce cunoşteau cei din Colose despre Dumnezeu, erau încă multe lucruri de descoperit.

De asemenea este semnificativă expresia „aducând roade în tot felul de fapte bune”. Pavel s-a rugat ca viaţa lui Dumnezeu să curgă prin creştinii din Colose şi să producă roade substanţiale; nu mlădiţă neroditoare ci cu roade de care Stăpânul se bucură – pe viţele cele mai de jos roada care atârnă în jos a umilinţei şi pe viţele mai de sus cunoaşterea lui Dumnezeu.

8 Martie 2008

Vei duce la bun sfârşit

Coloseni 1:11-12

„întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie,“ (Coloseni 1:11)

Unul din cuvintele pe care deseori le auzi spuse de creştini este cuvântul „putere”. Oamenii spun, „Avem nevoie de mai multă putere pentru mărturie, mai multă putere pentru lucrări miraculoase, mai multă putere pentru a face lumea să se oprească şi să ia în seamă”. Sunt de acord. Povara mea personală şi rugăciunea mea de-a lungul anilor a fost să văd puterea lui Dumnezeu mişcându-se cu putere peste masele de oameni într-o adevărată trezire. Nu este nimic rău în a-i cere lui Dumnezeu să-şi demonstreze puterea Sa mântuitoare, vindecătoare şi eliberatoare; este un subiect legitim de rugăciune. Dar ce a avut Pavel în minte atunci când s-a rugat ca puterea care să fie văzută în vieţile celor din Colose să fie puterea de a răbda încercările şi să treacă prin ele cu mulţumire.

Sunt sigur că nu ţi-a scăpat observaţiei faptul că lumea în care tu trăieşti şi lucrezi este una în care ai nevoie de o resursă complectă de putere a lui Dumnezeu dacă vrei să continui cu fermitate şi să perseverezi în ciuda opoziţiei, piedicilor şi frustrărilor. Pavel, atunci când scria Corintenilor, a spus că prin răbdare slujitorul lui Dumnezeu se dovedeşte vrednic (2 Corinteni 6:4). Astăzi mulţi trebuie să iasă şi să se lupte cu o împotrivirea dură, dezamăgirea amară, respingerea prietenilor sau a familiei, un faliment în căsătorie, pierderea prieteniilor, schimbări financiare sau altceva similar. Dar ascultă cu atenţie la mine: O vei duce la bun sfârşit. Şi motivul pentru care o vei duce la bun sfârşit este acela că puterea lui Dumnezeu este la lucrul în viaţa ta.

S-ar putea să fii zguduit, dar nu vei fi zdrobit, demontat dar nu aruncat. Mai mult, vei trece prin experienţă cu mulţumire. Vei fi mulţumitor pentru că prin dificultăţile tale vei fi adus mai aproape de Dumnezeu Însuşi.

9 Martie 2008

Distruse! Distruse!

Coloseni 1:12-14

„mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină.“ (Coloseni 1:12)

Nu putem şti exact unde se încheie rugăciunea lui Pavel pentru Coloseni. Probabil ea se încheie cu expresia „mulţumind Tatălui” (v. 12/a) pentru că lucrurile despre care vorbeşte apoi erau ceva ce deja cei din Colose aveau în posesie: o părtăşie la moştenirea sfinţilor, eliberarea din împărăţia întunericului, un loc în împărăţia Fiului, răscumpărare şi iertarea păcatelor. Acestea nu erau ceva ce ei trebuiau să caute; binecuvântările erau deja ale lor.

Ce a vrut să spună Pavel atunci când le aduce aminte celor din Colose că ei deja sunt calificaţi să fie părtaşi la moştenirea sfinţilor? Toate condiţiile necesare pentru a deveni un moştenitor al lui Dumnezeu şi un împreună moştenitor cu Hristos au fost îndeplinite prin faptul că ei l-au acceptat pe Hristos şi ei erau acum membri deplini ai noii societăţi a lui Dumnezeu. Dar, mai mult: ei au fost „izbăvit de sub puterea întunericului…. strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui”. Noi nu trebuie să uităm nici odată că mântuirea este o misiune de salvare – o eliberare. Noi nu ne târâm afară din întuneric: noi suntem eliberaţi din el. Acesta este motivul pentru care Fiul primeşte toată slava, pentru că totdeauna slava se îndreaptă înspre cel care mântuie, nu spre cel care este mântuit.

Şi apoi există următorul lucru: „în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor”. Credinţa creştină începe în punctul răscumpărării. Noi avem nevoie de răscumpărare din păcat – şi iertare de păcatele noastre. Ambele sunt asigurate de Isus Hristos. Nu cunosc nimic mai minunat decât aceea răscumpărare şi iertare. Gresia este curăţită. Odată ce i-am cerut iertare lui Hristos, imediat eu sunt, în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu, o persoană fără o istorie trecută. Eu sunt exact ca un copil nouă născut; eu am un viitor, dar nu un trecut. Ce minunat.

10 Martie 2008

Modul corect pentru toate lucrurile

Coloseni 1:15-16

„El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea.“ (Coloseni 1:15)

Introducerea lui Pavel este acum încheiată, el se afundă acum în scopul principal al scrisorii sale, care este acela de a le reaminti creştinilor din Colose despre supremaţia şi suficienţa lui Hristos. El ştie că odată ce ei au înţeles aceasta, aceasta îi va proteja de eroare. Isus este chipul Dumnezeului nevăzut, le spune el. Hristos ia, în vieţile lor, locul idolilor. Idolii îl prezintă în mod greşit pe Dumnezeu – Isus îl reprezintă cu adevărat pe El.

El continuă prin a spune că El este „întâi născut din toată zidirea”. Aceasta nu înseamnă, aşa cum pretind Matorii lui Iehova şi alţii, că Hristos este prima fiinţă creată. Isus a fost „născut” de Tatăl, nu „creat” (Ioan 1:14,18) şi este, El Însuşi, Cel prin care toate lucrurile au fost create.

Dar opreşte-te şi gândeşte la aceste uimitoare cuvinte: „Toate au fost făcute prin El şi pentru El”. Mă întreb dacă Biserica ia aceste cuvinte în mod serios. Este ca şi cum această afirmaţie este numai o înfloritură retorică. Dar nimic în Scriptură nu este mai important. Dacă totul este creat prin Hristos şi pentru Hristos, atunci creaţia este destinată să funcţioneze în felul Său. Când aceasta se întâmplă, atunci ea funcţionează într-un mod eficient; când ea urmează alte căi, ea funcţionează spre ruină. Ceea ce se spune este următorul lucru: calea lui Hristos este scrisă nu numai în textul Scripturii, ci în ţesătura întregii creaţii. Dacă noi suntem creaţi prin Hristos şi pentru Hristos, atunci El este inevitabil. Exact aşa cum tu nu poţi ieşi din propria ta piele, tot aşa nu poţi scăpa de Hristos, pentru că amprenta Sa este asupra întregii creaţii a Sa. Ca şi filigranul în hârtie, Hristos este înscris în structura fiinţelor noastre. Aceasta înseamnă că calea lui Hristos este calea corectă de a face toate lucrurile şi toate celelalte căi sunt căile greşite.

11 Martie 2008

Hristos – o forţă centripetă

Coloseni 1:17-18

„El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.“ (Coloseni 1:17)

Aceste cuvinte încorporează totul, „şi toate se ţin prin El”. Noi am putea spune şi „Fără El toate lucrurile se descompun – ele se desfac în bucăţi”. Un comentator pune acest adevăr în felul următor: „Totul în El [Isus] este centripet; totul în afara Lui este centrifug”. Totul în Hristos este legat împreună într-o armonie perfectă, nu numai prin putere, ci şi prin dragoste. Mai târziu în Coloseni găsim aceste cuvinte: „Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii.“ (Coloseni 3:14)

Un bărbat, pe care îl cunosc, a fost dezmoştenit de familia sa atunci când el a devenit creştin. Cu toate acestea, el s-a ridicat pentru a deveni o figură proeminentă în societate şi a făcut eforturi pentru a păstra relaţia cu familia sa cu toate ei erau împotrivitori la tot ceea ce avea de a face cu el. Încet dragostea sa pentru ei a avut câştig. El a adus familia împreună pentru că el era unit în interior – prin a fi în Hristos.

Cu mulţi ani în urmă, după ce am scris că motivul pentru care toate lucrurile din univers se leagă este acela că ele sunt ţinute împreună de Isus Hristos, un cercetător nuclear s-a închis în propriul birou timp de câteva ore şi a refuzat să primească orice telefon pentru că adevărul că ceea ce ţine toată creaţia împreună nu este o forţă, ci o Persoană – Isus Hristos, l-a şocat ca nici o dată înainte.

Domnul nostru a spus odată, „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea, şi cine nu strânge cu Mine, risipeşte.“ (Matei 12:30). Tot ceea ce este în afara lui Hristos se împrăştie. Aceasta nu este numai o opinie teologică; acesta este un adevăr funcţional. Du-te în mijlocul oricărui grup de creştini şi vorbeşte despre Hristos, şi voi sunteţi împreună. Vorbeşte despre tradiţiile bisericii noastre şi eşti izolat. Fie ca acest adevăr simplu, dar solemn să vă cuprindă sufletul cu o nouă forţă astăzi: în El toate lucrurile stau împreună, în afara Lui toate lucrurile se descompun.

12 Martie 2008

„Ordinea Învierii”

Coloseni 1:18

„El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.“ (Coloseni 1:18)

Coloseni şi Efeseni au teme similare care curg prin ele, dar privite din perspective diferite. Efeseni poate fi descrisă ca scrisoarea care zugrăveşte Biserica lui Hristos, în timp ce Coloseni îl zugrăveşte pe Hristosul Bisericii. Efeseni se focalizează pe Trup; Coloseni se focalizează pe Cap.

Aici, în textul de astăzi, Pavel ne arată că Hristos nu este numai Capul creaţiei; El este şi Capul Bisericii. Formarea Bisericii este, fără îndoială, cel mai mare proiect pe care Dumnezeu l-a lansat vreodată. Un renumit predicator Galez, Tom Rees, a descris-o ca „Capodopera Divină”. Nimic din cer sau de pe pământ nu o poate eclipsa. Şi exact aşa cum Hristos fiind Domnul creaţiei îşi revelează pre-eminenţa Sa, acelaşi lucru face şi poziţia Sa de Cap al Bisericii.

Aceia dintre noi care sunt parte din Trupul lui Hristos, Biserica, ar trebui să ţină minte, aşa cum ne arată Dick Lucas, că „Dacă un trup nu se ţine de capul său este puţină speranţă să supravieţuiască”! Capul nu va pierde nici odată contactul cu Trupul, dar deseori Trupul pierde contactul cu Capul. Atunci când Biserica falimentează în a se ţine de Capul său, ea pierde coordonarea şi direcţia. Noi nu putem spune că pre-eminenţa lui Hristos este recunoscută în Biserică dacă Biserica refuză să meargă în direcţia în care Capul doreşte şi dictează.

Ce vrea Pavel să spună atunci când el spune că Hristos „este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi”? Desigur, el se referă la învierea Domnului nostru. Învierea lui Hristos din morţi a marcat începutul unei noi ordini – care poate fi numită „Ordinea Învierii”. Alţii care au fost înviaţi din morţi din punct de vedre fizic, au fost înviaţi numai pentru a muri din nou. Cei care mor în Hristos vor fi înviaţi pentru a nu mai muri nici odată.

13 Martie 2008

Hristos – plăcerea lui Dumnezeu

Coloseni 1:19-20

„Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El,“ (Coloseni 1:19)

Acest pasaj este plin de înţeles. Aşa cum am spus ieri, Pavel s-a mişcat de la a gândi despre Hristos ca originatorul Creaţiei, la El, ca fiind Capul Bisericii. În caz că cineva ar fi putut gândi că relaţia lui Dumnezeu cu Hristos s-a schimbat atunci când El a venit pe pământ, Pavel ne spune că „Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El”. A vrut – observă aceasta.

„Dumnezeu locuieşte în fiecare creştin”, a spus E. Stanley Jones, „dar El locuieşte suferind. Noi îi dăm multe dureri. El stă, dar nu fără o anumită cantitate de travaliu”. Singura persoană în care Dumnezeu locuieşte fără nici o durere este Isus. Un comentator spunea aceasta cam aşa: „Dumnezeu este acasă în Isus”. Acelaşi comentator a spus, „Încercarea de a impune calităţi divine peste cadrul naturii umane a avut totdeauna ca rezultat o monstruozitate – totdeauna cu excepţia cazului lui Isus”. Alţii au încercat să se facă pe ei înşişi divini; divinitatea lui Isus este parte din natura Sa. Însăşi natura lui Dumnezeu locuieşte în El. În El supranaturalul este natural. Atunci când mă gândesc la viaţa fără de păcat a lui Isus, nu este surprinzător că, la Râul Iordan, Dumnezeu a deschis cerurile şi a declarat, „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (Matei 3:17). Nu este o minune, pentru că El este un Fiu atât de minunat.

Pavel, de asemenea, ne reaminteşte că Isus este Cel care realizează reconcilierea pentru toate lucrurile. Atunci când Hristos şi-a jertfit viaţa Sa pe cruce, El a luat asupra lui Însuşi blestemul păcatului. Crucea face pacea posibilă în orice colţ al universului. Hristos restaurează în univers principiul armoniei pe care păcatul l-a tulburat într-un mod atât de brutal.

14 Martie 2008

Trei poziţii în viaţă

Coloseni 1:21-23

„Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum“ (Coloseni 1:21)

Aceste versete, pe care le-am citit, au fost descrise ca unele din cele mai minunate din Noul Testament. Afirmaţiile pe care Pavel le face pot fi comparate cu cele pe care le găsim în Efeseni cap. 2, de exemplu Efeseni 2:4 şi 2:12. Pavel aduce aminte Colosenilor – aşa cum toţi trebuie să ţină minte – despre ceea ce Hristos a făcut. Într-adevăr, noi nu ar trebui nici odată să obosim să auzim aceasta, pentru că dinamica centrală a vieţii creştine nu este ceea ce noi facem pentru Hristos, ci ceea ce El a făcut pentru noi. Dick Lukas ne oferă o bună analiză a acestor versete atunci când le împarte după cum urmează: ce aţi fot voi odată, unde staţi acum şi cum ar trebui să mergeţi mai departe.

Şi ce am fost noi? „Vrăjmaşi” spune Pavel. Mulţi nu sunt dispuşi să aplice acest termen la statutul lor de neconvertit. Ei spun, „Eu nu am fost nici odată în duşmănie cu Dumnezeu, numai apatic faţă de El”. Dar explorează adânc în orice inimă omenească şi nu vei descoperi nici o apatie faţă de Dumnezeu, ci antagonism. Înfiptă, ca cioburile de sticlă, în fiecare suflet există o anumită lipsă de încredere în Dumnezeu. O, ea este acolo chiar şi dacă s-ar putea ca noi să alegem să nu acceptăm adevărul. Nu ne place ideea că Dumnezeu ne spune ce să facem şi deci acţionăm într-un mod independent. Totuşi unde suntem noi acum prin har? Împăcaţi. Duşmănia s-a încheiat şi în inimile noastre a venit pacea. Noi stăm în prezenţa lui Dumnezeu „sfinţi, fără prihană şi fără vină”.

Şi cum ar trebui noi să mergem mai departe? Noi ar trebui să „rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei” (v. 23). Dacă noi trebuie să continuăm în credinţă, atunci noi trebuie să rămânem mulţumiţi cu evanghelia care ne-a adus la Hristos şi să nu încercăm să o schimbăm. Cei care încearcă să adauge sau să scoată din evanghelie, nu continuă în credinţă; ei o contaminează.

15 Martie 2008

Crucea care continuă

Coloseni 1:24

„Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.“ (Coloseni 1:24)

Acest verset a nedumerit pe mulţi şi noi trebuie să-l abordăm cu grijă. Când Pavel spune că el trebuie să împlinească în trupul lui „ce lipseşte suferinţelor lui Hristos”, sugerează el că au existat anumite deficienţe în ispăşirea lui Hristos? Nu, înţelesul versetului este acesta: Hristos a suferit pe cruce pentru păcatele lumii şi acum Pavel „împlineşte suferinţele lui Hristos prin experimentarea adaosului de suferinţă necesar pentru a duce această veste bună la o lume pierdută”. (NIV Study Bible). J.B. Philips oferă un înţeles mai adânc al acestui verset în traducerea sa: „Eu sufăr pentru voi care aţi auzit evanghelia, totuşi sunt departe de a-mi părea rău de aceasta. Într-adevăr, eu sunt bucuros, dar aceasta îmi oferă o şansă de a împlini în propriile mele suferinţe ceva din durerile nerostite pe care Hristos le suferă pentru trupul Său, Biserica”. Toate suferinţele Trupului lui Hristos sunt suferinţele lui Hristos. Hristos suferă cu poporul Său.

Hristos este părtaş la suferinţa pe care noi o experimentăm atunci când suntem persecutaţi pentru răspândirea evangheliei, dar cum este cu suferinţa prin care şi El trece pentru aceia care poartă numele Lui şi totuşi fac lucruri atât de urâte? Una din bisericile pe care eu le cunosc s-a rupt pe seama Cinei Domnului. Cina Domnului, care este un timp al binecuvântării, a fost transformat într-un timp al amărăciunii. Hristos sângerează din nou.

Pavel, în acest verset, spune ceva de genul: „Zilnic intru în crucificarea lui Isus, îmi iau părtăşia mea la suferinţele Lui şi sângerez împreună cu El şi pentru El. Eu sunt în Hristos, prin urmare, eu particip la suferinţa Lui pentru Biserică”. Data viitoare când ai de dus o cruce datorită unor oameni din Biserică, ţine minte Hristos a dus crucea pentru toţi oamenii din Biserică.

16 Martie 2008

A-i spune adio unui text

Coloseni 1:25

„Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia, pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu.“ (Coloseni 1:25)

Se pune deseori întrebarea: În ce constă o lucrare dată de Dumnezeu? Versetul pe care îl avem acum înainte ne dă un răspuns: să ai inima unui slujitor. Există multe definiţii ale slujirii, dar una care îmi place cel mai mult este aceasta: „să devii încântat de a-i face pe alţi oameni să aibă succes”. Adevărata slujire va implica totdeauna o dorinţă de a face mai cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu şi pe creştini mult mai maturi… şi a fi încântat de privilegiul de a fi folosit de Dumnezeu.

S-o luăm pe prima dintre ele – dorinţa de a face Cuvântul lui Dumnezeu mult mai cunoscut. Ascultă din nou la ceea ce Pavel spune: „pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu”. Cum să facem cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu în toată plinătatea sa? Un mod este acela de a urma îndeaproape principiile expunerii. O nevoie strigătoare la cer a poporului lui Dumnezeu şi a Bisericii contemporane este o învăţare sistematică a Bibliei şi o înţelegere a Scripturilor. Există o tendinţă de a născoci discuţii inteligente şi atrăgătoare cu privire la evenimentele curente care ar putea începe cu un text din Biblie, dar fără a mai face vreo referinţă viitoare la el. Un bărbat mi-a spus odată, „Pastorul nostru totdeauna începe cu un text din Biblie… apoi imediat îi spune adio acestuia”. Cu toate că există un loc pentru predicarea tematică, dacă o biserică nu are un sistem regulat de prezentare faţă de oamenii săi a unei expuneri comprehensive a Scripturilor, atunci Cuvântul lui Dumnezeu nu va fi total cunoscut sau va fi greşi înţeles. Aşa cum nu am nici o îndoială că ai auzit că se spune, „Un text scos din context, mai degrabă devine un pretext”.

Nimeni nu-l poate cunoaşte pe Hristos mai bine fără a cunoaşte Scripturile mai bine şi nu există o cale mai bună de a cunoaşte Scripturile decât a face ceea ce noi facem acum – a merge prin ea verset cu verset.

17 Martie 2008

Un Hristos care nu este în noi…

Coloseni 1:26-27

„cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei.“ (Coloseni 1:27)

Un adevărat slujitor al lui Dumnezeu, am spus ieri, caută să facă deplin cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu şi pe creştini mult mai maturi. Pavel spune că el a fost trimis pentru această slujbă şi cu siguranţă el şi-a făcut bine treaba. Dar care a fost lucrul pe ce şi-a bazat el lucrarea? Lucrul acela a fost acest mare adevăr: „Hristos în voi, nădejdea slavei”. Pavel face referire la aceasta ca o taină care deşi este ţinută ascunsă de veacuri, acum a fost făcută cunoscut. „Taina… descoperită acum” se referă, desigur, la faptul că Hristos locuieşte atât în Neamuri cât şi în Evrei şi îi întâmpină în Biserica Sa în termeni identici cu cei ai Israeliţilor – O revelaţie care mai întâi a venit prin apostolul Pavel (vezi Efeseni 3:2-6). Acesta era un semn că a început o nouă eră, care va culmina cu a doua venire.

Concentrează-te împreună cu mine asupra expresiei „Hristos în voi, nădejdea slavei”. Există mulţi care acceptă că Hristos este pentru ei, dar ei nu au nici o experienţă în ceea ce priveşte prezenţa lui Hristos în ei. Ei ar putea fi gata să presupună alături de toţi ceilalţi dintre noi că noi avem un avocat la Tatăl, Isus Hristos, Cel Neprihănit (1 Ioan 2:1), dar ei nu-L cunosc ca pe o putere din interiorul lor. Pavel spune că secretul maturităţii este acela de a-l avea pe Hristos în noi – gândind, voind şi simţindu-ne în inimă slujitorii Săi de bună voie.

„Hristos în voi, nădejdea slavei”. Ce expresie. Dar este ea numai o nădejde – o posibilitate? Aşa cum am văzut într-o altă zi, în Scriptură, cuvântul nădejde înseamnă a aşteptare sigură şi certă fără nici o umbră de îndoială. A-l avea pe Hristos aproape de noi nu ajunge. El trebuie să fie în noi, supunând egoismul adânc al naturii noastre, eliberându-ne de stricăciunea noastră morală. Şi aşa cum a spus William Law, „Un Hristos care nu este în noi, este… un Hristos care nu este al nostru”.

18 Martie 2008

Dincolo de „discuţii mărunte”

Coloseni 1:28

„Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus.“ (Coloseni 1:28)

Acest verset ne oferă o pătrundere penetrantă în inima şi în mintea marelui apostol. Expresia „orice om”, care apare de două ori în acest singur verset, sugerează că Pavel se gândea, aici, nu în primul rând la lucrare sa publică, ci la relaţiile sale personale cu fiecare dintre credincioşi. Pavel nu avea timp pentru ceea ce unii oameni numesc „Biserica din Biserică” – cu alte cuvinte, acei creştini care sunt mult mai dedicaţi decât alţii şi mult mai gata să răspundă la adevărurile profunde. Maturitatea nu este pentru elitele spirituale – este pentru fiecare.

Cum a vorbit Pavel pentru a ajuta oamenii să se maturizeze? Prin faptul că „sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea”. A sfătui indivizii înseamnă a-i avertiza sau a-i corecta; a-i învăţa înseamnă a-i educa – a-i conduce pe oameni în adevăruri mult mai adânci şi într-o mai bogată înţelegere a lucrurilor lui Dumnezeu. Înseamnă aceasta că în toate conversaţiile noastre cu fraţii creştini noi ar trebui să căutăm să-i corectăm şi să-i învăţăm pe alţii? Cu siguranţă că nu. Pavel se bucura de aşa numitele „discuţii mărunte” în acelaşi fel în care o facem şi noi, dar eu sunt sigur şi că atunci când vedem o nevoie de corectare, încurajare sau sfătuire, noi imediat ar trebui să sesizăm oportunitatea de a face aceasta. Pavel se concentrează asupra scopului de a-i aduce pe alţii la maturizare şi eu mi-l pot imagina punând la vremea potrivită întrebări ca acestea fraţilor săi în credinţă: Cum merge viaţa ta de rugăciune? Care este relaţia ta cu Domnul? Ai lupte pentru care a-i vrea să mă rog pentru ele sau să te ajut?

Cât de diferite ar fi relaţiile din Trupul lui Hristos dacă, atunci când vorbim cu proprii noştri fraţi şi surori creştini noi am fi interesaţi de sănătatea lor spirituală aşa cum suntem interesaţi de sănătatea lor fizică.

19 Martie 2008

„Energie super-umană”

Coloseni 1:29

„Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.“ (Coloseni 1:29)

Cuvintele „Iată la ce lucrez eu” sună încordat şi tensionat, dar atunci ajungem la următoarea parte a versetului, care spune, „după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine”. Versiunea amplificată spune aceasta cam aşa: „La aceasta lucrez eu, încercând cu toate energiile supe-umane pe care El atât de puternic le-a deşteptat şi lucrează în mine”. Osteneala lui Pavel nu a depins de energia umană, ci de puterea care venea de la Hristos. El a trăit folosind toată energia pe care Hristos o genera în interiorul său. Pavel pune în lucrarea sa toată energia pe care el o putea aduna şi a descoperit că în timp ce făcea aceasta, Hristos adăuga şi energia Sa.

În mod frecvent l-am auzit pe prietenul meu dr. Larry Crabb vorbind consilierilor despre acest verset. El îi întreba, „Cât de des, atunci când tu interacţionezi cu oamenii prin consiliere, eşti conştient de o energie care curge prin tine care nu vine de la tine ci de la Hristos?” Atunci când într-un show a cerut să ridice mâna, puţini au fost cei care au făcut-o. Dă-mi voie să-ţi pun şi eu o întrebare similară acum: Atunci când îl slujeşti pe Isus Hristos (şi eu nu vorbesc acum numai despre consiliere), cât de conştient eşti de energia care curge prin tine şi de la tine care este super-umană? Dacă tu mi-ai pune mie aceea întrebare, eu ar trebui să mărturisesc, „În mod prea puţin frecvent”.

Cu toate acestea, Pavel îşi punea inima şi sufletul în tot ceea ce făcea şi a descoperit că energia lui Hristos echilibra fiecare efort al său. Atunci când el a spus „lucrez eu”, el a folosit un termen (κοπιανο [kopiano] în Greacă) care înseamnă lucrare până în punctul extenuării. El a vărsat în afară ceea ce s-a vărsat în interior, nu cu rezerve, ci cu toată energia pe care Hristos o genera în interiorul său. Prea de multe ori, experienţa noastră începe şi se încheie cu aceste cuvinte: „Acesta este sfârşitul a ceea ce eu lucrez sau mă lupt”.