Desavarsit in Hristos – Coloseni cap. 2

20 Martie 2008

Capitolul 2

O inimă şi un gând

Coloseni 2:1-2

„pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste, şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos,“ (Coloseni 2:2)

Aici Pavel, cu adevărat, îşi deschide inima faţă de Coloseni şi în acelaşi fel faţă de credincioşii din Laodicea, cărora urma ca scrisoarea lui să le fie citită (vezi 4:16). El vorbeşte de marea sa preocupare pentru ei – o preocupare care, fără îndoială, a crescut atunci când a auzit veştile aduse la el de Epafras, conform cărora circula printre ei o serioasă eroare. Apostolul tânjeşte ca „să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste”. Biblia amplificată foloseşte cuvintele: „pentru ca inimile voastre să fie încurajate în măsura în care ele sunt legate împreună în dragoste”. Cât de încurajator este pentru credincioşi atunci când inimile lor sunt unite în dragoste. Cu toate acestea, şi opusul este adevărat: descurajarea este consecinţa faptului că credincioşii realizează că inimile lor nu sunt unite în dragoste.

Dar dragostea nu ajunge. Pavel este conştient că unitatea durabilă depinde atât de adevăr cât şi de dragoste. Credincioşii din Colose trebuie să fie atât un gând cât şi o inimă; de aici preocuparea lui ca ei „să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere” pentru a cunoaşte taina lui Dumnezeu, adică pe Isus Hristos Însuşi. Învăţătorii falşi din Colose au crezut că revelaţia ar putea fi primită în afara Mântuitorului, dar aici, Pavel stabileşte faptul că orice adevăr esenţial se găseşte în Hristos, şi ei nu trebuie să mai caute, pentru înţelegere spirituală, nici un altul decât El.

Exact ca şi în vremurile Noului Testament, tot aşa şi astăzi eroarea se strecoară în Biserică dacă bărbaţii şi femeile pretind să aibă înţelegeri şi revelaţii care sunt dincolo de ceea ce Scriptura descoperă. Unitatea credincioşilor este în pericol atunci când poporul lui Dumnezeu nu sunt un gând în lucrurile care sunt esenţiale. Un gând comun în legătură cu adevărurile Bibliei şi a supremaţiei lui Hristos este singura bază posibilă pentru unitate creştină. Dacă nu există un singur gând, nu poate exista o singură inimă.

24 martie 2008

O încântătoare vânătoare de comori

Coloseni 2:3

„în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.“ (Coloseni 2:3)

Există destul adevăr în aceste cuvinte fierbinţi pentru a hrăni minţile şi inimile noastre pentru un an întreg! Gândul pe care Pavel îl accentuează este că nici un adevăr care este esenţial nu este ascuns de nimeni care aparţine lui Isus Hristos. „Toate” – observaţi „toate” – „toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” sunt ascunse în El. Dar observă că şi adevărul este ascuns. Aceasta înseamnă că Domnul ascunde exact aşa cum revelează. Tu ştii şi nu ştii; tu vezi şi nu vezi. Dar ceea ce nu ştii şi ceea ce nu vezi te îmboldeşte la mai multă descoperire.

Pentru mine această descoperire perpetuă a fost cel mai încântător lucru din viaţa mea. Simţământul că în fiecare zi există noi surprize de descoperit m-a ţinut pe vârfuri. De-a lungul întregii mele vieţi creştine am făcut un obicei din a citi Biblia zilnic şi există vremuri în care sunt copleşit de încântare atunci când văd ceva ce nu am văzut înainte. Creştinii care merg de la o săptămână la alta fără a-şi deschide vreodată Bibliile şi fără a se focaliza asupra unor aspecte ale mesajului lui Dumnezeu pentru ei, trăiesc vieţi posomorâte. Nu pot înţelege cum pot ei exista fără a explora comorile de înţelepciune şi cunoaştere care sunt în Hristos şi sunt revelate pentru noi în Scripturi.

„Această continuă revelare a lui Hristos” spune un scriitor, „aşează surpriza în fiecare colţ, face ca viaţa să abunde cu noutăţi şi descoperiri, face viaţa cu adevărat vrednică de trăit”. Viaţa creştină este dinamică, nu statică. Cu cât cunoşti mai mult, cu cât cunoşti mai mult, nu cunoşti şi ceea ce cunoşti te umple de o tânjire de a cunoaşte mai mult. Cu cât îl cunoaştem mai mult pe Hristos, cu atât dorim mai mult să îl cunoaştem şi această descoperire va continua veşnic. Noi nici odată nu vom trece dincolo de El. Nici odată.

25 Martie 2008

„În bună rânduială”

Coloseni 2:4-5

„Spun lucrul acesta, pentru ca nimeni să nu vă înşele prin vorbiri amăgitoare.“ (Coloseni 2:4)

Motivul pentru care Pavel a spus credincioşilor din Colose şi Laodicea că toate comorile înţelepciunii şi cunoaşterii sunt ascunse în Hristos şi nu în altă parte, este acela că, aşa cum spune Eugene Peterson în The Mesager, el a vrut ca „nimeni să nu înceapă [cu ei] vreo vânătoare de gâşte sălbatice, după aşa numitele taine” sau „Secrete””. Ei nu trebuie să se lase înşelaţi.

Vă amintiţi că păcatul a intrat în lume, după ce Eva s-a lăsat să fie înşelată (vezi Geneza 3). Dacă ea ar fi verificat cuvintele lui Satan prin cuvintele date de Dumnezeu (Geneze 2:16-17), şi s-ar fi ţinut de acestea, atunci ea nu ar fi cedat în faţa ispitei. Dacă toţi creştini ar examina cu atenţie ceea ce citesc în cărţi sau aud – chiar şi de al amvon – şi ar verifica prin Scripturile infailibile, atunci eroarea ar avea puţină libertate de circulaţie. Există mulţi vorbitori convingători în biserica de astăzi, şi cu toate că nu mai unii predică erori, noi am face bine să examinăm, tot ceea ce auzim, în legătură cu caracterul demn de încredere al conţinutului şi să nu ne lăsăm să fim prinşi prin atractivitatea predicii lui.

Cu toate că eroarea ameninţă Bisericile din Colose şi Laudicea, este evident din următoarele cuvinte a le lui Pavel că nu totul era rău. „Privesc cu bucurie la buna rânduială care domneşte între voi şi la tăria credinţei voastre în Hristos”. Acestea două merg împreună – rânduiala şi credinţa fermă în Hristos. Ea lucrează şi invers: unde nu există fermitatea credinţei în Hristos nu există rânduială; în schimb există dezordine. Fermitatea credinţei în Hristos şi buna rânduială sunt rădăcină şi rod. Pierderea credinţei în Hristos şi dezordinea sunt şi ele rădăcină şi rod. În El noi suntem într-o bună rânduială; în afara Lui noi suntem în dezordine.

26 Martie 2008

Dă, ia, zideşte

Coloseni 2:6-7

„Astfel dar, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El,“ (Coloseni 2:6)

Nu există nici o îndoială că aceste două versete rezumă învăţătura întregii scrisori. Nu există o definiţie mai bună, care ar putea fi dată esenţei vieţii creştine, decât aceasta: ”după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El”. Aceste două cerinţe – primirea şi continuarea – ar trebui făcute clare pentru fiecare nou creştin. Şi cei care au fost pe Cale, de o vreme, au nevoie să li se amintească şi lor. Unii cred că a-l primi pe Hristos este sfârşitul, dar este numai începutul. Temelia este acolo pentru a se clădi deasupra.

Cum l-am primit noi pe Hristos? Prin supunere şi receptivitate. Noi îi dăm Lui şi luăm de la El. Dăm şi luăm – aceasta este relaţia redusă la termenii ei cei mai simpli. Dărnicia noastră implică să dăm un lucru şi singurul lucru pe care îl deţinem – pe noi înşine. Când El are aceasta, El are totul. O parte a scopului dăruirii este ca noi să putem primi. Dumnezeu ne cere ca noi să dăm tot ceea ce este al nostru pentru ca El să ne poată da nouă tot ceea ce este a Lui. Observaţi cuvintele pe care Pavel le foloseşte: „după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul”. Tine minte, El este „Domnul”, nu numai un Exemplu sau un Învăţător. Domnul! Şi tu nu poţi cu adevărat să-l chemi pe Isus Mântuitor, până când nu îl chemi ca Domn. El mântuie pe cei care se supun Lui – nu pe alţii.

Atunci când continuăm să depindem de Hristos şi îl facem pe El centrul vieţilor noastre, atunci noi suntem înrădăcinaţi în El, zidiţi în El şi noi sporim în mulţumiri. Acestea ar putea fi diferite metafore, dar cu toate acestea ele spun următoarele. Înrădăcinaţi în Hristos, noi creştem în El. Noi tocmai de aceea îngropăm o sămânţă pentru a o vedea cum creşte. Stabiliţi în El, noi suntem zidiţi în El. Şi testul final este, cât suntem noi de mulţumitori. Dacă nu aduci mulţumiri în mod regulat pentru tot ceea ce Dumnezeu a făcut şi ţi-a dat, atunci trebuie să-ţi pui întrebarea dacă eşti sau nu cu adevărat creştin.

27 Martie 2008

Filozofii atee

Coloseni 2:8

„Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos.“ (Coloseni 2:8)

Acum Pavel provoacă pe Coloseni cu o avertizare tăioasă şi clară: nu acordaţi atenţie învăţătorilor falşi – cei care mixează adevărul cu eroarea şi împrăştie filozofii false şi înşelătoare; ei te vor face rob. J.B. Philips pune cuvintele de avertizare a lui Pavel în felul următor: „Fiţi atenţi ca nimeni să nu vă strice credinţa prin intelectualism sau non-sensuri răsunătoare. Un asemenea material este în cel mai bun caz fundamentat pe ideile oamenilor despre natura lumii şi nu ţine seama de Hristos!”

Filozofia este definită în dicţionar ca „căutarea după înţelepciune sau cunoaştere, în special aceea care are de a face cu realitatea finală”. Totuşi orice filozofie care nu este clădită pe revelaţia lui Dumnezeu din Scripturi nu duce nicăieri. Raţionamentul filozofic ar putea părea fascinant, dar el nu conţine nici un răspuns real la tainele universului. Adevărul se găseşte numai în Hristos.

Când Pavel foloseşte cuvintele „filozofia şi cu o amăgire deşartă”, el avea în minte filozofia învăţătorilor falşi, care îşi bazau raţionamentul pe teorii umane, în loc să şi le bazeze pe Hristos. Această învăţătură pare să fi fost o formă elementară de Gnosticism. Din accentele lui Pavel pe pre-eminenţa lui Hristos (1:18) şi pe nevoia unei adevărate cunoaşteri a noastre a lui Hristos care este sursa înţelepciunii (2:2-3), s-ar părea că învăţătorii falşi încercau să convingă pe credincioşi că Hristos nu era revelaţia finală a lui Dumnezeu şi că ei pot obţine o experienţă mai adâncă a mântuirii prin iluminare. Desigur, acesta era un non-sens, dar mulţi simt că acest tip de erezie a fost în zilele Bisericii Primare. Marchează cuvintele mele, dacă ceva nu este Hristo-centric va ajunge să fie excentric – deplasat de la centru. Domnul nostru este atât adevărul, cât şi calea şi viaţa.

28 Martie 2008

„Muzica mai vastă ca înainte”

Coloseni 2:9

„Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.“ (Coloseni 2:9)

Versetele precedente asigură fundalul acestui verset. Învăţătura falsă era, aşa cum am spus ieri, probabil o formă timpurie de gnosticism, care de asemenea învăţa că materia este rea şi duhul este bun. Pentru a ataca idei ca acestea, Pavel declară, „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”. Dumnezeu, la încarnare, a intrat în materie şi a făcut din aceasta vehiculul revelaţiei divine. Nimic nu poate fi mai important pentru existenţa noastră pe pământ, în situaţia în care noi suntem înconjuraţi de materie. Materialul nu este ceva alienat; el este un aliat.

Lumea spirituală se manifestă prin ceea materială, în formă materială şi în relaţii materiale. Ascultă aceste cuvinte: „…Mi-ai pregătit un trup…  vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:5,7). Voia lui Dumnezeu pentru Hristos trebuie să fie făcută în şi printr-un trup. Gnosticismul din secolul II, învăţau că materia era rea. Hinduşi cred că materia este o iluzie. Cu toate acestea, creştinii spun că materia este făcută de Dumnezeu („Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”, Geneza 1) şi poate fi folosită pentru scopuri bune. Ţine minte, Împărăţia lui Dumnezeu este în voi, aici pe pământ (Luca 17:21).

Şi în caz că cineva ar fi putut pretinde că Dumnezeu a venit în materie în mod temporar şi în mod parţial, Pavel spune că „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”. Nu este nimic în Dumnezeu care nu este în Isus – cel puţin în caracter şi în esenţă. Isus este Dumnezeu găzduit de o formă umană, nu pentru o scurtă vreme, ci acum şi totdeauna. Trupul lui Hristos a fost luat în cer şi probabil va purta semnele urmelor cuielor în toată eternitatea. Umanitatea Sa nu este ceva ce el pune jos ca pe o mantie. Hristos este atât uman, cât şi divin – pentru totdeauna. În Domnul nostru, trupul şi spiritul au fost reconciliate si, datorită acestui fapt, aşa cum o spune un poet, „Acolo se aude muzica mult mai vast ca înainte”.

29 Martie 2008

„Plinătatea vieţii în Hristos”

Coloseni 2:10

„Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.“ (Coloseni 2:10)

Acum ajungem la aplicaţia versetelor anterioare: şi nouă înşine ne-a fost dată plinătate în Hristos. Învăţătorii falşi, care priveau trupul material ca ceva rău, au ocolit încarnarea, spunând că era sub demnitatea lui Dumnezeu să atingă materia, ca să nu mai vorbim de a intra în ea. În schimb ei învăţau că tu ai putea atinge plinătatea vieţii prin cunoaşterea directă a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în realitate noi ajungem al plinătatea vieţii în Isus Hristos sau nu ajungem la ea de fel. Dă-mi voie să preiau faimoasa afirmaţie a lui Isus încă odată: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.“ (Ioan 14:6). El este viaţa şi numai El ne oferă plinătatea vieţii – când suntem uniţi cu El noi suntem părtaşi la chiar natura lui Dumnezeu.

Unii creştini contemporani, cu scopul de a se adapta la alte religii şi filozofii, îl iau pe Hristos şi pe altcineva: Hristos şi Mahomed, Hristos şi Buda, Hristos şi Jung. Ei fac aceasta, spun ei, în interesul universalităţii. Dar o asemenea gândire este îndrumată total greşit, pentru că Hristos este universal. A fi în El înseamnă a fi în tot ceea ce aparţine realităţii din univers.

Dar există ceva mai mult: credinciosul este părtaş şi la victoria Sa – El este Cap peste orice putere şi autoritate. Noi nu trebuie să ne mai temem de prinţul întunericului sau orice altă putere şi autoritate. Hristos este Cel care este în controlul tuturor lucrurilor şi a fiecărei persoane. Dick Lucas spune că acest verset dezvoltă două teme: prima, faptul că, deoarece noi avem plinătatea prezenţei lui Dumnezeu cu noi aici, atunci noi avem tot ceea ce putem avea de această parte a cerului, şi a doua, în legătură cu victoria cerului asupra puterilor şi stăpânirilor, noi suntem părtaşi cu Hristos tot ceea ce El a câştigat. La aceasta eu zic un, din toată inima, „Amin”.

30 Martie 2008

Desăvârşit în El

Coloseni 2:11-12

„În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti,“ (Coloseni 2:11)

Exact aşa cum s-a întâmplat în bisericile Galatiei, învăţătorii falşi pare să fi făcut din tăierea împrejur o condiţie a mântuirii. Cu toate acestea, în Colose, învăţătura falsă era sincretistă, combinând atât elemente Iudaice cât şi gândirea Neamurilor. Deci, la ideea Neamurilor de mântuire prin iluminare, a fost adăugată tradiţia Ebraică a tăierii împrejur, regulile legate de dietă şi ţinerea festivalurilor religioase.

Învăţătorii falşi de asemenea i-ar fi convins pe credincioşii din Colose să accepte ideea că tăierea împrejur era un act al dedicări şi consacrării, o a doua iniţiere, ulterioară botezului. Dacă aşa stau lucrurile, atunci Pavel răspunde argumentului prin a spune că tăierea împrejur este ne-necesară pentru că ei deja posedă o purificare a cărei sursă este Hristos. La convertirea voastră, explică el, are loc o tăiere împrejur, nu făcută cu mâna – aceea de a fi iertaţi de păcatele voastre şi curăţit de nelegiuiri.

„Fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez” continuă el să le spună. Ei deja au murit cu Hristos, deci acum urma ca, dacă El a fost înviat din moarte, la fel, şi ei să fi fost înviaţi împreună cu El. Gândul care se prezintă este acela că noi nu trebuie să adăugăm la ceea ce Hristos deja a făcut. Dumnezeu nu poate face nimic mai mult pentru noi decât ceea ce El a făcut în Hristos.

Pavel, în v. 10, a reliefat gândul că creştinii sunt compleţi din punct de vedere spiritual în Hristos. Aici el adaugă gândul că noi suntem desăvârşiţi în Hristos numai atunci când recunoaştem desăvârşirea Sa – atunci când ne demonstrăm credinţa în El. „Este nevoie de un Hristos desăvârşit” spune D.L. Moody, „pentru a face un creştin desăvârşit”. Nu este nimic bun în a spunem că Hristos este desăvârşit şi apoi să încercăm să adăugăm ceva le El. El este fie desăvârşit fie incomplect. Punct.

31 Martie 2008

Chitanţa noastră anulată

Coloseni 2:13-14

„…ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui… şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce.“ (Coloseni 2:13-14)

Tema continuă: Dumnezeu nu poate face pentru noi nimic mai mult decât ceea ce El deja a făcut în Hristos. Când am fost morţi în păcatele noastre, Duhul Său s-a mişcat în vieţile noastre, a tăiat în natura noastră păcătoasă şi acum în mod continu caută să facă ineficientă energia păcatului. Înseamnă aceasta că nu este posibil să păcătuiască din nou? Nu, dar este posibil să nu păcătuiască. Dumnezeu ne-a făcut vii cu Hristos şi când viaţa Lui pulsează prin sufletul nostru, atunci libertatea faţă de păcat este posibilă. Din acest punct înainte, Pavel se lansează într-o descriere grafică a mântuirii. Dumnezeu nu numai că ne-a făcut vii cu Hristos, dar El a şi şters zapisul scris care era împotriva noastră, pironindu-l pe cruce. Ce minunate cuvinte-imagini.

Să luăm mai întâi: „a şters zapisul”. „Zapisul” înseamnă o notă scrisă de mână. Este termenul grec pentru o chitanţă – o recunoaştere a datoriei şi recunoaşterea plăţii care este obligatorie, cu anumite penalităţi care se cer dacă nu se face plata. Cuvântul tradus ca „şters” (εξαλειφω [exaleipho] în Greacă) înseamnă a şterge cu buretele sau a elimina prin ştergere. Acest lucru l-a făcut Hristos cu păcatele noastre. Zapisul care ne condamna a fost şters cu buretele de sângele lui Hristos. Este ca şi cum acesta nu ar fi existat nici odată.

Dar Pavel mai foloseşte o imagine: „l-a nimicit, pironindu-l pe cruce”. În vremurile antice, înregistrarea unei datorii, după ce ea a fost plătită, uneori era bătută în cuie pe un panou public aşa încât fiecare să poată vedea că disputa a fost rezolvată. Domnul nostru a luat datoria pe care o datoram noi şi a bătut-o în cuie în locul cel mai public din univers – crucea. Când Hristos a strigat „S-a sfârşit” (Ioan 19:30), El a vrut să spună că lucrarea răscumpărării noastre a fost terminată. Zapisul şters atârnă pe cruce pentru ca toţi să-l poată vedea.

1 Aprilie 2008

Autoritatea dezbrăcată de fals

Coloseni 2:15

„A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.“ (Coloseni 2:15)

Acesta este un material încântător. Pentru a te face să simţi impactul cuvintelor lui Pavel, voi cita acest text din două versiuni diferite. Prima, ceea a lui J.B. Philips: „Şi apoi, după ce a rupt boldul tuturor puterilor care erau îndreptate împotriva noastră, el le-a expus, le-a zdrobit, le-a golit de putere şi le-a înfrânt, în gloriosul Său act final de triumf!” Şi acum formularea lui Eugene Peterson: „La cruce, El a dezbrăcat de autoritate lor falsă pe toţi tiranii spirituali din univers şi a mărşăluit cu ei goi pe străzi” (The Mesager).

Este foarte probabil că imaginea pe care Pavel a avut-o în minte a fost aceea a unei procesiuni triumfale care de obicei avea loc, în vremurile Romane, după o mare cucerire. Sute de prizonieri de război obosiţi erau legaţi de care şi traşi pe străzi aşa încât toată lumea să poată fi martoră a mizeriei şi ruşinii lor. Pentru cetăţenii ţării, de care aparţinea armata cuceritoare, acesta era un semn minunat, dar o experienţă teribilă şi umilitoare pentru aceia care au fost cuceriţi.

Ce ilustrată izbitoare este aceasta pentru cucerirea pe care Domnul nostru a realizat-o pentru noi la Calvar. Exact aşa cum cetăţenii Romani puteau vedea că nu aveau nici un motiv să se teamă de mândrii lor soldaţi care acum sunt înfrânţi şi defilau înaintea lor, tot aşa noi nu trebuie să ne mai temem de Satan şi de misiunile sale, care au încercat să pună capăt vieţii şi lucrării lui Isus la cruce. Dacă Satan şi forţele lui mai au vreo putere peste noi, lucrul acesta este aşa numai pentru că noi le dăm voie. Ei încearcă să se mascheze ca cuceritori, dar totul este o ruşine. Ei au fost în mod ruşinos înfrânţi. Satan a crezut că el va avea o mare victorie la cruce, dar mesele au fost întoarse. Victoria lui Hristos este ceea pe care crucea o proclamă. Şi încă cum!

2 Aprilie 2008

Ţinuturile umbrelor

Coloseni 2:16-17

„Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat,“ (Coloseni 2:16)

Ieri ne-am concentrat asupra triumfului lui Isus Hristos peste orice putere şi autoritate care se îndrepta împotriva Lui. În lumina acestui adevăr, acum, Pavel îi încurajează pe credincioşii din Colose să sărbătorească victoria lui Hristos asupra lor, printr-o viaţă liberă de ritualuri şi ceremonii ne-necesare.

Este clar că, în biserica din Colose, s-a făcut o încercare de a-i convinge pe credincioşi să fie preocupaţi cu lucruri ca mâncăruri tabu şi ţinerea festivalurilor religioase. Această abordare eronată a fost calculată să-i facă pe oameni să creadă că jertfa lui Hristos şi prezenţa Sa în viaţa credinciosului, nu erau destule pentru a atinge sfinţenia; alte lucruri, cum ar fi ritualurile şi ceremoniile erau esenţiale. Desigur, Pavel nu era de acord cu nici una dintre acestea şi dezaprobă ideea în termeni fără echivoc. Acum, aceasta este parafrazarea lui Eugene Peterson a afirmaţiei de deschidere a versetului 16: „Deci nu acceptaţi ca cineva să facă presiuni asupra voastră în ceea ce priveşte dieta, serviciile de închinare sau zilele sfinte”. Cuvinte tari – şi cu siguranţă cuvinte necesare dacă ei doreau să-şi păstreze libertatea vieţii în Hristos şi să susţină că El era tot ceea ce conta pentru ei.

Pavel continuă prin a spune, „care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos”. Ţinutul umbrelor, la care se face referire aici, este ţinutul pe care îl găsim în Vechiul Testament. Ritualurile prescrise trebuiau să fie ţinute, dar ele erau numai umbre a ceea ce urma să vină. Adevăratele lor valori nu stăteau în ceea ce erau ele, ci în lucrul spre care arătau ele. Hristos este împlinirea a tot ceea ce Vechiul Testament a prefigurat şi în El se găseşte întreaga realitate spirituală. Cei care depind de ritualuri şi ceremonii pentru mântuire, trăiesc în umbre. Hristos este tot ceea ce avem nevoie. Totul.

3 Aprilie 2008

Mândria trebuie să moară…

Coloseni 2:18

„Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti,“ (Coloseni 2:18)

În acest capitol, Pavel le-a dat celor din Colose câteva avertizări şi, aici, în versetul 18, este încă una. J.B. Philips îl traduce în felul următor: „Nu îngăduiţi ca vreun om să vă răpească bucuria voastră în Hristos convingându-vă să vă faceţi „smeriţi” şi să cădeţi în faţa şi să vă închinaţi îngerilor. Un asemenea om, umflat de o imaginaţie nespirituală îşi impune propria sa cale în lucruri despre care el nu ştie nimic şi în isteţimea sa uită de Capul”

Unii comentatori cred că un aspect al ereziei care ameninţa biserica din Colose era venerarea îngerilor – ideea era de a mai căuta un mediator, pe lângă Hristos. Dacă este aşa, atunci aceasta este o altă indicaţie a existenţei unor credinţe similare cu cele din Gnosticismul secolului II.

Pavel nu avea nici o intenţie să permită învăţăturii false să lipsească de premiu pe cei care sunt „în Hristos” şi caracterizează indivizii preocupaţi de aceasta în felul următor: „O asemenea persoană intră în detalii amănunţite cu privire la ceea ce el a văzut [în viziune] şi mintea sa nespirituală se îngânfă cu noţiuni nefolositoare”. Aici vedem rădăcina problemei: aceşti apărători ai închinării la îngeri erau umflaţi de mândrie. Ei pretind să aibă o cunoaştere interioară, dar în realitate ei au descoperit un mod „spiritual” (ca să zicem aşa) de a atrage atenţia spre ei înşişi.

Când vorbesc cu creştini care au idei stranii despre credinţă, am descoperit că deseori motivaţia din dos este aceea de a fi observaţi. Ei au puţin sau chiar nici un sens al identităţii, şi faptul că sunt puşi alături de alţii nu este o înălţare destul pentru ei, ei merg în cu totul altă direcţie. Deci ei sunt diferiţi. Rădăcina tuturor acestor lucruri, este, aşa cum Pavel discerne, mândria. William Law formulează aceasta bine atunci când zice, „Mândria trebuie să moară în noi sau altfel Hristos nu poate trăi în noi”.

4 Aprilie 2008

Rămâi conectat

Coloseni 2:19

„şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.“ (Coloseni 2:19)

Ieri am analizat mândria – unul din factorii care motivau pe aceia care ameninţau biserica din Colose cu o eroare serioasă. În versetul pe care îl avem înainte astăzi, Pavel ne oferă un alt motiv al problemei: tipul de persoane care fac necazuri au pierdut legătura cu Capul. Aparent ei sunt încă parte a bisericii, dar nu au rămas strâns legaţi de Hristos, Capul Bisericii.

Vă amintiţi, o situaţie similară a apărut atunci când un grup de creştini din biserica din Pergam au urmat învăţăturile eronate ale lui Balaam şi ale Nicolaiţilor (vezi Apocalipsa 2:12-17). Şi se pare că ei erau încă parte din biserică. Motivul pentru care Hristos îi îndeamnă să se pocăiască este acela că este imposibil să rămâi credincios faţă de El şi în acelaşi timp să te joci cu eroarea care îl jefuieşte pe El de supremaţia şi suficienţa Sa.

Pavel ne arată în acest verset – poate mult mai clar decât oriunde în altă parte în Noul Testament – că atunci când ne îndepărtăm de Hristos, atunci noi ne îndepărtăm şi unii de alţii. Arată-mi o biserică unde membrii şi-au pierdut legătura cu Capul şi eu îţi voi arăta o biserică a cărui membri au pierdut legătura unii cu alţii. Aceea biserică ar putea avea proiecte strălucite pentru comunitate, un program muzical minunat şi o dezbatere inteligentă, dar dacă membrii ei nu sunt uniţi cu Hristos, atunci ea nu mai funcţionează ca o biserică; ea devine un club. Capul este sursa vieţii şi sănătăţii spirituale a unei biserici. Lucrătorii, învăţătorii, muzicienii săi, desigur toţi au un loc dar, aşa cum Pavel explică, „tot trupul… îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu”. Creşterea nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu. Metodele agresive şi apelurile puternice pot adăuga la numărul bisericii, dar numai Dumnezeu poate face o biserică să crească.

5 Aprilie 2008

Regulile împotriva relaţiilor

Coloseni 2:20-22

„Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea:“ (Coloseni 2:20)

Aceste versete implică că unii dintre convertiţii din Colose au cedat deja în faţa învăţăturii false care circula în biserică. Dacă este aşa, cum putem reconcilia acest fapt cu lauda pe care Pavel o aduce credinţei lor în capitolul 1? Răspunsul, cred eu, trebuie să fie acela că un mic număr erau în pericolul de a fi influenţaţi de această eroare şi faţă de aceştia îşi exprimă el acum preocuparea. În aceste versete finale ale capitolului 2, Pavel este în punctul său cel mai tăios. De ce trăiţi, întreabă el, ca şi cum încă aţi aparţine lumii acesteia? De ce vă supuneţi la regulile ei? Punând aceste întrebări el pune un egal între ideile propagate de învăţătorii falşi şi religia lumii.

Este evident că lumea nu poate trăi fără religie pentru că umanitatea, fiind creată după chipul lui Dumnezeu, are o dorinţă încorporată de a se închina. Pentru că ea respinge pe Hristos ca singura cale spre Dumnezeu, ea trebuie să-şi găsească elementele structurii sale religioase în altă parte. Satan, prinţul acestei lumi, se delectează în a asigura oamenilor o religie care le satisface nevoia lor de închinare, dar nu le cere să-şi plece genunchiul în faţa lui Hristos. Un comentator pune aceasta în felul următor: „Religia [lui Stana], cu cât poate fi mai aproape de adevăr în limbaj, în timp ce totuşi este diferită, cu atât mai mult acest prinţ şiret este mai satisfăcut”. Reguli ca „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” sunt elemente ale religiei lumii şi într-o zi vor trece.

Din moment ce tu ai murit cu Hristos, spune Pavel, tu nu eşti guvernat de reguli, ci de relaţia ta cu El. Tu eşti mântuit nu prin ceea ce tu faci, ci prin ceea ce Hristos a făcut. Dumnezeu a pus biserica în lume, dar noi trebuie să ne asigurăm că lumea nu intră în biserică.

6 Aprilie 2008

Problema sinelui

Coloseni 2:23

„au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de nici un preţ împotriva gâdilării firii pământeşti.“ (Coloseni 2:23)

Mă întreb, cum au răspuns la condamnarea dură şi incisivă a lui Pavel la dresa teoriilor lor, cei din Colose care propagau eroarea. Învăţătorii falşi au avut argumente convingătoare, au trăi o viaţă de auto-disciplină şi au arăta o mare dedicare faţă de ceea ce ei credeau, dar motivaţia din dosul tuturor acestora era mândria lumească. În exterior părea că aceşti oameni au un mare grad de înţelepciune, dar, spune Pavel, aceasta era numai o aparenţă de înţelepciune. Închinarea lor auto-impusă, falsa lor umilinţă şi tratamentul lor dur la adresa trupului nu făcea nici o impresie asupra minţii marelui apostol. El vedea aceste lucruri exact ca un alt mod de a se da în spectacol, un mod de a se face pe ei înşişi să pară importanţi.

Trebuie să ne oprim pentru un moment pentru a face clar ce se înţelege prin „închinare voită”. J.B. Philips traduce această expresie ca „eforturile de la închinare, inspirate de sine însuşi”. Oamenii pe care Pavel îi denunţă se închinau lui Dumnezeu nu în modul în care El doreşte să i se aducă închinare, ci în modul în care ei gândeau că Lui ar trebui să i se aducă închinare. Făcând referire din nou la traducerea lui Philips, el traduce expresia din NIV „falsă umilinţă” ca „politica lor de auto-smerire” şi „tratamentul lor dur faţă de trup” ca „neglijarea studiată a trupului lor”. Aceste expresii grafice ne duc chiar în inima motivaţiilor lor – ei foloseau presupusele practici spirituale ca un mijloc de a-şi stimula centrarea în sine şi mândria prin propriile lor eforturi.

Este opinia mea că centrarea în sine stă la rădăcina celor mai multe dintre problemele spirituale. Dacă am putea elimina centrarea în sine din inima umană, am avea puţine dificultăţi. De lucrul acesta eu sunt sigur. Şi centrarea în sine nu este nici odată mai mortală decât atunci când ea este îmbrăcată în spiritualitate.

Meditatie de Pastele Catolic

21 Martie 2008

MEDITAŢII DE PAŞTI

O meditaţie cu privire la cruce

Matei 27:35-56

„Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”“ (Matei 27:46)

Acum când, încă odată, suntem în Vinerea Mare, ne oprim din meditaţiile noastre pentru a reflecta asupra misterului crucii şi minunea gropii deschise. Trei gânduri formează mereu baza meditaţiei noastre din Vinerea Mare. Îngăduiţi-mi să le împărtăşesc cu voi.

Primul, fără cruce, eu nu aş fi realizat nici odată enormitatea păcatului meu. Este tragic faptul că noi nu realizăm răutate păcatului. Noi numim păcatele noastre „greşeli” sau „scăpări” şi chiar şi atunci când folosim cuvântul – „păcat” – noi îl folosim cu uşurătate. Cât de teribile trebuie să fi fost păcatele mele pentru un Dumnezeu Sfânt dacă singura cale pe care El a putut să le şteargă a fost să îngăduie ca Fiul Său să moară pe o cruce.

Al doilea, fără cruce, eu nu aş fi avut o focalizare clară a credinţei mele. Oswald Chambers a fost cel care a spus, „Viaţa este mai mult tragică decât obişnuită”. În fiecare zi auzim despre lucruri teribile care se întâmplă – despre accidente oribile şi dezastre care ucid oameni nevinovaţi şi multe alte forme de suferinţă. Poate Dumnezeu să fie Dragoste şi să îngăduie tragediile să continue? Aceasta este o întrebare pe care mulţi oameni o pun. Ori de câte ori apare în mintea mea o îndoială în legătură cu dragostea lui Dumnezeu, eu stau la piciorul crucii unde repede găsesc odihnă. Un Dumnezeu care m-a iubit suficient de mult pentru a-şi trimite Fiul Său să moară pentru mine, s-a dovedit a fi Dragoste.

Al treilea, fără cruce, eu nu aş avea un Mântuitor, Eu am nevoie de un Mântuitor. Eu am nevoie şi de un Exemplu şi de un Învăţător şi de un Prieten. Dar mai presus de toate eu am nevoie de un Mântuitor. Crucea îmi arată că Isus Hristos a făcut tot ceea ce era cerut pentru mântuirea mea. Tot ce trebuie eu să fac este să-mi recunosc păcatul meu, să mă pocăiesc de el, să întind mâna pentru a primi darul mântuirii şi acesta este al meu. Al meu doar dacă îl cer. Ce îndurare minunată. Fără cruce, eu nu aş avea nimic.

22 Martie 2008

În Duhul El aşteaptă

Luca 23:44-56

„Femeile, care veniseră cu Isus din Galilea, au însoţit pe Iosif; au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Isus în el,“ (Luca 23:55)

Cât de liniştită şi privată a fost groapa după spectacolul public ruşinos al crucificării. Cât de tăcută şi liniştită! Este dificil de stabilit timpul exact dintre arestarea Domnului nostru şi moartea Sa pe cruce, dar din ceea ce noi putem spune, au fost vreo 8-9 ore. Între 8 şi 9 ore îngrozitoare. În răstimpul scurt de 6 ore, el a fost judecat de 5 ori de 4 tribunale diferite. El a fost dus în grabă de la Ana la Caiafa, de la Caiafa la Pilat, de la Pilat la Irod, de la Irod înapoi la Pilat. El a fost vândut şi batjocorit. Şi apoi pus pe cruce.

Nu ar fi putut muri Isus în linişte în compania celor iubiţi lui? Nu, paharul suferinţei trebuia să fie băut până la fund, şi expunerea teribilă sub privirile publice era o parte a amărăciunii crucii. Era amestecul de gălăgie, praf, sete, batjocuri şi suspine în timp ce El atârna în agonie între cer şi pământ. Nu la multă vreme după strigătul, „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (v.46), el şi-a plecat capul şi a murit.

Şi apoi mormântul. Te gândeşti la un mormânt ca fiind rece şi sinistru? Nu acesta. El a fost umplut cu destin. Calcă împreună cu mine în interior pentru un moment. Mântuitorul nostru crucificat zace acolo într-un par rece de piatră. În duhul El aşteaptă. Ce aşteaptă el? Să împlinească profeţia, să inverseze verdictul uman dat asupra Lui, să dovedească că El cu adevărat a murit pe cruce şi nu numai a leşinat, să valideze victoria pe care a câştigat-o pe cruce. Există multe motive. El aşteaptă şi aşteaptă şi aşteaptă. Şi apoi, citându-o pe Alice Meynell:

„Singur, singur, singurel

El a înviat din dosul pietrelor”.

23 Martie 2008

„Ziua Noului An”

Ioan 20:1-18

„Simon Petru, care venea după el, a ajuns şi el, a intrat în mormânt, şi a văzut fâşiile de pânză jos. Iar ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, nu era cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc singur.“ (Ioan 20:6-7)

Astăzi, în această Duminică de Paşti, hai să mai stăm încă odată în faţa gropii deschise şi să reflectăm la ceea ce s-a întâmplat acolo. Maria Magdalena a venit la mormânt în timp ce încă era întuneric şi vede că piatra a fost dată la o parte. Ea se grăbeşte să îi spună vestea lui Petru şi lui Ioan şi cei doi fug la mormânt. Ioan îl întrece pe Petru, se pleacă să se uite în mormânt, priveşte la hainele de pânză, totuşi ezită să intre în interior. Petru nu este prea departe în urmă, şi când el ajunge, el nu ezită. Dând buzna în mormânt, el priveşte cu uimire la făşiile de pânză care zăceau aproape de intrare, unde au fost aşezate picioarele lui Isus. Când se uită mai atent în mormânt, el observă ştergarul care a fost înfăşurat în jurul capului lui Isus. Câteva momente mai târziu îl urmează şi Ioan şi crede că Isus a fost înviat din morţi.

Aceste versete sunt pline de cele mai interesante detalii şi sunt, cu siguranţă, relatarea unor martori oculari. Şi asta te face aproape să simţi că şi tu însuţi eşti un martor ocular. Uită-te din nou la hainele de pânză căzute, care zac acolo. Ce sugerează toate acestea?

Când Isus a revenit din moarte, El nu a desfăcut în linişte şi cu migală făşiile de pânză folosite ca îmbrăcăminte pentru mormântare. Aceasta nu a fost o desfacere, aceasta a fost o ridicare glorioasă! Însăşi conceptul de înviere este supranatural. Procesul natural al descompunerii fizice nu a fost arestat sau inversat, ci dat la o parte. Petru şi Ioan erau primii care vedeau dovada lucrului celui mai senzaţional care s-a întâmplat vreodată pe planeta aceasta. Aşa cum spune John Stott, „Noi trăim şi murim; Hristos moare şi trăieşte”. Şi pentru că El trăieşte şi noi trăim. Nu este de mirare că A.B. Simpson a descris Paştele ca „Ziua Noului An al sufletului”.

Desavarsit in Hristos – Coloseni cap. 1

 Every Day With Jesus (Martie /Aprilie 2008)

De Selwyn Hughes

Desavarsit in Hristos

 

„El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.“

(Coloseni 1:17)

 

1 Martie 2008

Capitolul 1

Închis – pentru a scrie

Coloseni 1:1

„Pavel, apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Timotei,“ (Coloseni 1:1)

În următoarele două luni vom studia scrisoarea lui Pavel către Coloseni. Aceasta a fost probabil scrisă de el în timpul întemniţării în Roma, 62-63 d.Hr. Colose a fost unul din grupul de trei oraşe din Valea Lycus unde s-au înfiinţat biserici, celelalte două fiind Hierapolis şi Laodicea. Nu avem nici o înregistrare că Pavel ar fi vizitat Colose în mod personal şi se pare că Efesul a fost cel care a adus evanghelia în această zonă.

Scrisoarea pare să fi fost determinată de descoperirea lui Pavel că creştinii din Colose aveau parte de o ameninţare la adresa credinţei lor – o ameninţare pe care Episcopul Handley Moule a descris-o ca „eroarea care aruncă o umbră asupra slavei lui Isus Hristos, detronându-L şi golindu-L de divinitatea Sa, deci făcând din El unul din mulţimea de mediatori… în loc de singurul mediator”. Pavel, mereu gata să-şi apere Mântuitorul, scrie pentru a corecta aceea eroare şi arată că Hristos este primul dintre şi înaintea tuturor lucrurilor. Credincioşii sunt înrădăcinaţi în El, vii în El, ascunşi în El, desăvârşiţi în El şi deci sunt echipaţi pentru a-l face pe Hristos primul în fiecare domeniu al vieţilor lor.

Pavel îşi începe scrisoare prin a-şi stabili scrisorile sale de careditare: „apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu”. Prima noastră reacţie ar putea fi să gândim că, prin acesta, a spus că un apostol ar trebui să fie închis într-o puşcărie, în loc să cucerească noi teritorii pentru Hristos. Dar cu toate că circumstanţele l-au oprit să călătorească, duhul său a fost liber să iasă prin pana sa. Gândeşte-te la aceasta cam aşa: dacă el nu ar fi fost închis, noi nu am fi avut scrisorile din închisoare – Coloseni, Efeseni, Filipeni şi Filimon. Din închisoare, influenţa sa s-a extins până la marginile pământului şi prin toate veacurile. El a fost închis – pentru a scrie.

2 Martie 2008

„Har şi pace”

Coloseni 1:2

„către sfinţii şi fraţii credincioşi în Hristos, care sunt în Colose: Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, şi de la Domnul Isus Hristos.“ (Coloseni 1:2)

„Atunci când Pavel şi-a scris scrisorile către bisericile din Noul Testament” spune de. William Barclay, „el a scris exact şi întocmai în modul în care oamenii de rând îşi scriau scrisori obişnuite în lumea antică”. Mai întâi există un salut, apoi un cuvânt de mulţumire care este urmat de un conţinut special şi în final un salut de încheiere. În anumite situaţii există o concluzie de tip autograf.

Pavel salută pe creştinii din Colose cu o expresie plină de dragoste: „sfinţii şi fraţii credincioşi în Hristos”. Credinţa creştinilor din Colose s-ar putea să fi fost atacată, dar nu există nici un indiciu care să sugereze că ei au cedat în faţa erorii. Cu siguranţă nu există nicăieri cuvinte atât de tari care cel puţin să se apropie de cele adresate Galatenilor, care au îmbrăţişat ideile false cu privire la credinţă. Eu m-aş mira că Pavel i-ar fi numit pe credincioşii din Colose „viteji urmaşi ai lui Hristos” (aşa cum sunt cuvintele, din v.2, ale lui Eugene Peterson în The Messager), dacă ei s-ar fi îndepărtat de Hristos.

El continuă: „Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru”. Observaţi cuvintele: „de la Dumnezeu, Tatăl”. Ar putea harul şi pacea să vină din alte surse decât de la Tatăl? Desigur. „Har” şi Pace” sunt cuvinte folosite deseori de ne-creştini. Creditorii ipotecari vorbesc despre perioade de „har”; politicienii vorbesc despre negocieri „de pace” între ţări în război. Dar ce diferenţă între harul şi pacea care izvorăşte din inima omului şi harul şi pacea care vine din inima Tatălui. Una este temporară, cealaltă este veşnică, una este limitată, cealaltă este nelimitată. Cei mai buni dintre bărbaţi şi femei sunt numai bărbaţi şi femei în cel mai bun caz. Dar ceea ce vine de la Dumnezeu este totdeauna perfect, Pace Perfectă, Har Perfect.

3 Martie 2008

Gemenii siamezi ai Scripturii

Coloseni 1:3-4

„Mulţumim lui Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, căci ne rugăm neîncetat pentru voi, şi am auzit despre credinţa voastră în Hristos Isus, şi despre dragostea, pe care o aveţi faţă de toţi sfinţii,“ (Coloseni 1:3-4)

Cât era de încurajator pentru cei din Colose să ştie că ei erau pomeniţi în rugăciunile lui Pavel. El auzise lucruri bune despre ei de la Epafras (v. 7), şi deci, ori de câte ori se ruga pentru ei, el aducea mulţumiri lui Dumnezeu pentru credinţa lor în Hristos şi dragostea lor pentru toţi fraţii lor credincioşi.

Cuvintele leagă două calităţi importante: credinţa şi dragostea. Noul Testament le leagă deseori împreună aceste două; uneori ele sunt chiar numite „Gemenii siamezi ai Scripturii”. Dacă vrei să ai o dragoste răbdătoare şi ne-egoistă pentru alţii, tu trebuie mai întâi de toate să ai credinţă în Dumnezeu. Psihologia învaţă că dragostea pentru alţi oameni este o parte integrantă a unei bune sănătăţi emoţionale, dar ea nu are nimic de spus despre o relaţie cu Dumnezeu. Cu toate acestea, fără o relaţie cu Dumnezeu, dragostea pentru alţii curând rămâne fără energie.

Cu ceva vreme în urmă am citit despre o agenţie guvernamentală Africană care a investit o mare sumă de bani într-un program de construcţie destinat să îmbunătăţească modul de viaţă a unor triburi care trăiau în colibe din ierburi pe coama dealului. Pentru a înlocui aceste locuri fragile de locuit, guvernul a clădit case de cărămidă la baza dealului. Cu toate acestea oamenii din trib s-au simţi inconfortabil în noile lor case şi, după ce au locuit în ele doar câteva zile, ei au decis să se mute înapoi în colibele vechi. Un oficial exasperat a spus misionarilor care trăiau printre ei, „Aceşti oameni nerecunoscători au nevoie de multă dragoste. Mă tem cel mai bun lucru pe care îl putem face este să-i emancipăm; vă lăsăm pe voi să îi iubiţi”. Dragostea care nu este legată de Dumnezeu repede i se termină impetuozitatea. Guvernele pot ridica standardul de viaţă al oamenilor, dar nu îi pot iubi. Numai când avem credinţă în Dumnezeu putem merge mai departe să îi iubim pe cei care nu sunt vrednici de iubit şi pe cei care nu ne răspund la dragoste. Fără credinţă în Dumnezeu, nu există dragoste ca a lui Dumnezeu.

4 Martie 2008

Ţâşnesc în calea noastră

Coloseni 1:5

„din pricina nădejdii care vă aşteaptă în ceruri şi despre care aţi auzit mai înainte în cuvântul adevărului Evangheliei,“ (Coloseni 1:5)

Ieri am menţionat faptul că credinţa şi dragostea sunt uneori descrise ca Gemenii Siamezi ai Scripturii. Astăzi punem întrebarea: De unde vine dragostea şi credinţa? Care este originea lor? Ele vin, ne spune Pavel, din nădejdea care este păstrată pentru noi în cer. Este important de ţinut minte că experienţa creştină este caracterizată de nădejde în aceeaşi măsură ca şi de credinţă şi dragoste.

Conceptul de nădejde a fost ceva ce anticii respingeau. Ei îl priveau ca ceva dubios şi nesigur. Dar nădejdea creştină este la fel de sigură, dacă nu chiar mai sigură, decât răsăritul de mâine. Ea este asigurarea că indiferent cât de mult ne bucurăm de prezenţa şi binecuvântările lui Dumnezeu aici pe pământ, noi vom experimenta ceva superior, net superior în cer. Unii se gândesc la cer ca la locul unde atingerea finală va fi adăugată la ceea ce noi am primit pe pământ. Dar nouă ni se spune, „Dar, după cum este scris: „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” (1 Corinteni 2:9)

Dă-mi voie să-ţi pun întrebarea: Cât de puternic influenţează perspectiva cerului umblarea ta zilnică cu Hristos? Desigur, noi trebuie să fim atenţi ca să nu devenim atât de cereşti în gândire încât să nu mai fim buni pentru pământ. Cu toate acestea, noi putem trăi în lumina slavei care va veni. Ceea ce noi avem aici „în Hristos” este doar o gustare din ceea ce urmează să vină. Unele din experienţele noastre spirituale prezente ar putea părea ca cerul, dar în realitate ele sunt doar ceva mult prea puţin din cer pentru a putea fi cerul în ele.

De asemenea, observă că nădejdea nu este o consecinţă a credinţei şi a dragostei, ci originea lor. Credinţa şi dragostea izvorăsc din nădejde. Atunci când păstrăm înaintea noastră nădejdea sigură şi certă a binecuvântării veşnice din cer, atunci din nădejde izvorăsc credinţa şi dragostea. Ele nu doar se plimbă prin viaţa noastră – ele ţâşnesc.

5 Martie 2008

„Acesta este adevărul”

Coloseni 1:5-6

„care a ajuns până la voi şi este în toată lumea, unde dă roade şi merge crescând, ca şi între voi…“ (Coloseni 1:6)

Motivul pentru care Pavel le spune celor din Colose că ei au auzit adevărata evanghelie este acela de a prezenta înaintea lor un standard prin care toate celelalte evanghelii ar putea fi evaluate. Dacă existau printre cei din Colose unii care aveau îndoieli cu privire la caracterul complet al mesajului creştin, aşa cum le-a fost el adus de către Epafras, ei trebuiau, prin această scrisoare, să observe reasigurarea lui Pavel că ceea ce ei au învăţat de la el era cuvântul adevărului.

Cât de mult am avea noi nevoie de aşa ceva în zilele moderne, când oamenii pretind că ceea ce este adevărat pentru o persoană s-ar putea să nu fie adevărat pentru alta, pentru a prinde ceea ce Francis Schafer descrie ca „adevărul adevărat”. Şi care este „adevărul adevărat”? Este adevărul care este conţinut în evanghelia lui Isus Hristos. Acesta este adevărul final. Nimic nu se poate adăuga la acesta şi nici sustrage din el. Acesta este adevărul, întregul adevăr şi nimic mai mult decât adevărul. Uneori când vorbesc cu adulţii tineri despre Hristos, descopăr că ei adoptă o atitudine de genul, „Bine, asta s-ar putea să fie adevărat pentru tine, dar eu am un alt adevăr”. Cu toate acestea, adevărul evangheliei nu este relativ (un lucru pentru mine şi un altul pentru tine); el este absolut şi prin urmare universal – acelaşi adevăr pentru toţi.

Pavel re-accentuează acest adevăr spunându-le celor din Colose că Evanghelia pe care ei au primit-o era aceeaşi evanghelie cu ceea primită de întreaga lume cunoscută de atunci – şi aducea roade. Evanghelia lui Hristos nu poate fi „îmbogăţită” cu idei noi; ea este divină în origine şi deci are puterea de a fi roditoare – puterea de a transforma vieţile. Evanghelia este „harul lui Dumnezeu în adevăr”. Îndurarea lui Dumnezeu, nu meritul nostru, l-a determinat pe El să-şi trimită Fiul Său pentru a ne mântui. Acesta este adevărul. Nimic nu se poate adăuga la aceasta şi nimic nu trebuie scos din el.

6 Martie 2008

Într-adevăr, mare laudă

Coloseni 1:7-8

„cum aţi învăţat de la Epafras, preaiubitul nostru tovarăş de slujbă. El este un credincios slujitor al lui Hristos pentru voi,“ (Coloseni 1:7)

Biblia, printre alte lucruri, este o carte cu biografii. Unele sunt destul de complecte, altele scurte şi concise, aşa cum este ceea a lui Epafras, fondatorul biserici din Colose. Cu toate că există o altă referire la Epafras în scrisoare (4:12), avem, aici, suficientă informaţie pentru a alcătui o imagine a tipului de om care era el: „preaiubitul nostru tovarăş de slujbă. El este un credincios slujitor”. Aceasta este cu adevărată o mare laudă.

Valoarea laudei este determinată totdeauna de cel care aduce lauda. Cine era cel care îl lăuda pe Epafras? Pavel, marele apostol. Mă întreb ce a avut în minte atunci când l-a numit pe Epafras un „tovarăş de slujbă”. A vrut el să spună că Epafras a fost un om cu care se putea lucra bine? Probabil era aşa. S-a spus că testul final al lucrării individuale a cuiva este nu numai a întreba, „Ce a făcut el sau ea?”, ci şi „Au putut alţi oameni lucra cu el sau cu ea?”. Epafras era o asemenea persoană Totuşi, în plus, el era şi un „credincios slujitor”. El nu a fost numai loial faţă de colegii lui de lucrare. El s-a devotat nevoilor celor cărora le slujea.

Accentuând gândul, Pavel continuă, „şi ne-a vorbit despre dragostea voastră în Duhul”. Epafras trebuie să fi fost destul de conştient de greşelile creştinilor din Colose, dar el nu era obsedat de ele. El era gata să vadă şi să laude virtuţile oamenilor săi. Totuşi, rămâne un compliment minunat să spui, cu adevărat, despre o anumită persoană, „Nici odată nu l-ai auzit spunând un cuvânt rău împotriva cuiva”. Nu există un elogiu mai mare, cred eu, pe care cineva l-ar putea aduce oricăruia dintre noi, în trecerea noastră, decât acela că am fost buni colegi, credincioşi lucrători ai lui Isus Hristos şi grabnici în a vorbi de bine despre alţii.

7 martie 2008

Există mai mult

Coloseni 1:9-10

„…nu încetăm să ne rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui…“ (Coloseni 1:9)

Apostolul Pavel nu a fost numai un mare predicator; el a fost şi un mare rugativ. De multe ori când îşi scria scrisorile se oprea pentru a rosti o rugăciune improvizată. Şi rugăciunile lui nu erau petiţii aiurea, ci totdeauna aduceau un anume subiect. Unul din lucrurile pe care eu le-am observat despre cei care par să aibă o lucrare în rugăciune, este acela că ei nu pierd prea mult timp pentru a ajunge la lucruri specifice. Cu toate că ei sunt atenţi să se închine şi să-l adore pe Dumnezeu, ei nu se răsfaţă în fraze înflorite cum ar fi „O, Tu care împodobeşti cerurile şi aşezi stele în spaţiu”. În schimb ei se duc direct la detalii. Observă cum face Pavel aceasta în versetele pe care le-am citit.

După ce le spune creştinilor din Colose că s-a rugat neîncetat pentru ei, din ziua în care a aflat despre ei, el enunţă prima sa petiţie cerându-i lui Dumnezeu să-i umple „de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească”. Observaţi cuvântul „să vă umpleţi”; acesta sugerează că oricât de mult au primit creştinii din Colose de la Domnul, mai exista loc pentru mai mult. Vedeţi, nimeni nu se poate opri nici odată şi să spună, „eu sunt acum un creştin complet”. Pentru că Duhul Sfânt totdeauna are mai multe să ne înveţe despre voia lui Dumnezeu. Rabindranath Tagore, preotul indian, a spus, „Strigătul etern este – mai mult”. Indiferent ce cunoşteau cei din Colose despre Dumnezeu, erau încă multe lucruri de descoperit.

De asemenea este semnificativă expresia „aducând roade în tot felul de fapte bune”. Pavel s-a rugat ca viaţa lui Dumnezeu să curgă prin creştinii din Colose şi să producă roade substanţiale; nu mlădiţă neroditoare ci cu roade de care Stăpânul se bucură – pe viţele cele mai de jos roada care atârnă în jos a umilinţei şi pe viţele mai de sus cunoaşterea lui Dumnezeu.

8 Martie 2008

Vei duce la bun sfârşit

Coloseni 1:11-12

„întăriţi, cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă răbdare, cu bucurie,“ (Coloseni 1:11)

Unul din cuvintele pe care deseori le auzi spuse de creştini este cuvântul „putere”. Oamenii spun, „Avem nevoie de mai multă putere pentru mărturie, mai multă putere pentru lucrări miraculoase, mai multă putere pentru a face lumea să se oprească şi să ia în seamă”. Sunt de acord. Povara mea personală şi rugăciunea mea de-a lungul anilor a fost să văd puterea lui Dumnezeu mişcându-se cu putere peste masele de oameni într-o adevărată trezire. Nu este nimic rău în a-i cere lui Dumnezeu să-şi demonstreze puterea Sa mântuitoare, vindecătoare şi eliberatoare; este un subiect legitim de rugăciune. Dar ce a avut Pavel în minte atunci când s-a rugat ca puterea care să fie văzută în vieţile celor din Colose să fie puterea de a răbda încercările şi să treacă prin ele cu mulţumire.

Sunt sigur că nu ţi-a scăpat observaţiei faptul că lumea în care tu trăieşti şi lucrezi este una în care ai nevoie de o resursă complectă de putere a lui Dumnezeu dacă vrei să continui cu fermitate şi să perseverezi în ciuda opoziţiei, piedicilor şi frustrărilor. Pavel, atunci când scria Corintenilor, a spus că prin răbdare slujitorul lui Dumnezeu se dovedeşte vrednic (2 Corinteni 6:4). Astăzi mulţi trebuie să iasă şi să se lupte cu o împotrivirea dură, dezamăgirea amară, respingerea prietenilor sau a familiei, un faliment în căsătorie, pierderea prieteniilor, schimbări financiare sau altceva similar. Dar ascultă cu atenţie la mine: O vei duce la bun sfârşit. Şi motivul pentru care o vei duce la bun sfârşit este acela că puterea lui Dumnezeu este la lucrul în viaţa ta.

S-ar putea să fii zguduit, dar nu vei fi zdrobit, demontat dar nu aruncat. Mai mult, vei trece prin experienţă cu mulţumire. Vei fi mulţumitor pentru că prin dificultăţile tale vei fi adus mai aproape de Dumnezeu Însuşi.

9 Martie 2008

Distruse! Distruse!

Coloseni 1:12-14

„mulţumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveţi parte de moştenirea sfinţilor, în lumină.“ (Coloseni 1:12)

Nu putem şti exact unde se încheie rugăciunea lui Pavel pentru Coloseni. Probabil ea se încheie cu expresia „mulţumind Tatălui” (v. 12/a) pentru că lucrurile despre care vorbeşte apoi erau ceva ce deja cei din Colose aveau în posesie: o părtăşie la moştenirea sfinţilor, eliberarea din împărăţia întunericului, un loc în împărăţia Fiului, răscumpărare şi iertarea păcatelor. Acestea nu erau ceva ce ei trebuiau să caute; binecuvântările erau deja ale lor.

Ce a vrut să spună Pavel atunci când le aduce aminte celor din Colose că ei deja sunt calificaţi să fie părtaşi la moştenirea sfinţilor? Toate condiţiile necesare pentru a deveni un moştenitor al lui Dumnezeu şi un împreună moştenitor cu Hristos au fost îndeplinite prin faptul că ei l-au acceptat pe Hristos şi ei erau acum membri deplini ai noii societăţi a lui Dumnezeu. Dar, mai mult: ei au fost „izbăvit de sub puterea întunericului…. strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui”. Noi nu trebuie să uităm nici odată că mântuirea este o misiune de salvare – o eliberare. Noi nu ne târâm afară din întuneric: noi suntem eliberaţi din el. Acesta este motivul pentru care Fiul primeşte toată slava, pentru că totdeauna slava se îndreaptă înspre cel care mântuie, nu spre cel care este mântuit.

Şi apoi există următorul lucru: „în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor”. Credinţa creştină începe în punctul răscumpărării. Noi avem nevoie de răscumpărare din păcat – şi iertare de păcatele noastre. Ambele sunt asigurate de Isus Hristos. Nu cunosc nimic mai minunat decât aceea răscumpărare şi iertare. Gresia este curăţită. Odată ce i-am cerut iertare lui Hristos, imediat eu sunt, în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu, o persoană fără o istorie trecută. Eu sunt exact ca un copil nouă născut; eu am un viitor, dar nu un trecut. Ce minunat.

10 Martie 2008

Modul corect pentru toate lucrurile

Coloseni 1:15-16

„El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea.“ (Coloseni 1:15)

Introducerea lui Pavel este acum încheiată, el se afundă acum în scopul principal al scrisorii sale, care este acela de a le reaminti creştinilor din Colose despre supremaţia şi suficienţa lui Hristos. El ştie că odată ce ei au înţeles aceasta, aceasta îi va proteja de eroare. Isus este chipul Dumnezeului nevăzut, le spune el. Hristos ia, în vieţile lor, locul idolilor. Idolii îl prezintă în mod greşit pe Dumnezeu – Isus îl reprezintă cu adevărat pe El.

El continuă prin a spune că El este „întâi născut din toată zidirea”. Aceasta nu înseamnă, aşa cum pretind Matorii lui Iehova şi alţii, că Hristos este prima fiinţă creată. Isus a fost „născut” de Tatăl, nu „creat” (Ioan 1:14,18) şi este, El Însuşi, Cel prin care toate lucrurile au fost create.

Dar opreşte-te şi gândeşte la aceste uimitoare cuvinte: „Toate au fost făcute prin El şi pentru El”. Mă întreb dacă Biserica ia aceste cuvinte în mod serios. Este ca şi cum această afirmaţie este numai o înfloritură retorică. Dar nimic în Scriptură nu este mai important. Dacă totul este creat prin Hristos şi pentru Hristos, atunci creaţia este destinată să funcţioneze în felul Său. Când aceasta se întâmplă, atunci ea funcţionează într-un mod eficient; când ea urmează alte căi, ea funcţionează spre ruină. Ceea ce se spune este următorul lucru: calea lui Hristos este scrisă nu numai în textul Scripturii, ci în ţesătura întregii creaţii. Dacă noi suntem creaţi prin Hristos şi pentru Hristos, atunci El este inevitabil. Exact aşa cum tu nu poţi ieşi din propria ta piele, tot aşa nu poţi scăpa de Hristos, pentru că amprenta Sa este asupra întregii creaţii a Sa. Ca şi filigranul în hârtie, Hristos este înscris în structura fiinţelor noastre. Aceasta înseamnă că calea lui Hristos este calea corectă de a face toate lucrurile şi toate celelalte căi sunt căile greşite.

11 Martie 2008

Hristos – o forţă centripetă

Coloseni 1:17-18

„El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.“ (Coloseni 1:17)

Aceste cuvinte încorporează totul, „şi toate se ţin prin El”. Noi am putea spune şi „Fără El toate lucrurile se descompun – ele se desfac în bucăţi”. Un comentator pune acest adevăr în felul următor: „Totul în El [Isus] este centripet; totul în afara Lui este centrifug”. Totul în Hristos este legat împreună într-o armonie perfectă, nu numai prin putere, ci şi prin dragoste. Mai târziu în Coloseni găsim aceste cuvinte: „Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii.“ (Coloseni 3:14)

Un bărbat, pe care îl cunosc, a fost dezmoştenit de familia sa atunci când el a devenit creştin. Cu toate acestea, el s-a ridicat pentru a deveni o figură proeminentă în societate şi a făcut eforturi pentru a păstra relaţia cu familia sa cu toate ei erau împotrivitori la tot ceea ce avea de a face cu el. Încet dragostea sa pentru ei a avut câştig. El a adus familia împreună pentru că el era unit în interior – prin a fi în Hristos.

Cu mulţi ani în urmă, după ce am scris că motivul pentru care toate lucrurile din univers se leagă este acela că ele sunt ţinute împreună de Isus Hristos, un cercetător nuclear s-a închis în propriul birou timp de câteva ore şi a refuzat să primească orice telefon pentru că adevărul că ceea ce ţine toată creaţia împreună nu este o forţă, ci o Persoană – Isus Hristos, l-a şocat ca nici o dată înainte.

Domnul nostru a spus odată, „Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea, şi cine nu strânge cu Mine, risipeşte.“ (Matei 12:30). Tot ceea ce este în afara lui Hristos se împrăştie. Aceasta nu este numai o opinie teologică; acesta este un adevăr funcţional. Du-te în mijlocul oricărui grup de creştini şi vorbeşte despre Hristos, şi voi sunteţi împreună. Vorbeşte despre tradiţiile bisericii noastre şi eşti izolat. Fie ca acest adevăr simplu, dar solemn să vă cuprindă sufletul cu o nouă forţă astăzi: în El toate lucrurile stau împreună, în afara Lui toate lucrurile se descompun.

12 Martie 2008

„Ordinea Învierii”

Coloseni 1:18

„El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.“ (Coloseni 1:18)

Coloseni şi Efeseni au teme similare care curg prin ele, dar privite din perspective diferite. Efeseni poate fi descrisă ca scrisoarea care zugrăveşte Biserica lui Hristos, în timp ce Coloseni îl zugrăveşte pe Hristosul Bisericii. Efeseni se focalizează pe Trup; Coloseni se focalizează pe Cap.

Aici, în textul de astăzi, Pavel ne arată că Hristos nu este numai Capul creaţiei; El este şi Capul Bisericii. Formarea Bisericii este, fără îndoială, cel mai mare proiect pe care Dumnezeu l-a lansat vreodată. Un renumit predicator Galez, Tom Rees, a descris-o ca „Capodopera Divină”. Nimic din cer sau de pe pământ nu o poate eclipsa. Şi exact aşa cum Hristos fiind Domnul creaţiei îşi revelează pre-eminenţa Sa, acelaşi lucru face şi poziţia Sa de Cap al Bisericii.

Aceia dintre noi care sunt parte din Trupul lui Hristos, Biserica, ar trebui să ţină minte, aşa cum ne arată Dick Lucas, că „Dacă un trup nu se ţine de capul său este puţină speranţă să supravieţuiască”! Capul nu va pierde nici odată contactul cu Trupul, dar deseori Trupul pierde contactul cu Capul. Atunci când Biserica falimentează în a se ţine de Capul său, ea pierde coordonarea şi direcţia. Noi nu putem spune că pre-eminenţa lui Hristos este recunoscută în Biserică dacă Biserica refuză să meargă în direcţia în care Capul doreşte şi dictează.

Ce vrea Pavel să spună atunci când el spune că Hristos „este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi”? Desigur, el se referă la învierea Domnului nostru. Învierea lui Hristos din morţi a marcat începutul unei noi ordini – care poate fi numită „Ordinea Învierii”. Alţii care au fost înviaţi din morţi din punct de vedre fizic, au fost înviaţi numai pentru a muri din nou. Cei care mor în Hristos vor fi înviaţi pentru a nu mai muri nici odată.

13 Martie 2008

Hristos – plăcerea lui Dumnezeu

Coloseni 1:19-20

„Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El,“ (Coloseni 1:19)

Acest pasaj este plin de înţeles. Aşa cum am spus ieri, Pavel s-a mişcat de la a gândi despre Hristos ca originatorul Creaţiei, la El, ca fiind Capul Bisericii. În caz că cineva ar fi putut gândi că relaţia lui Dumnezeu cu Hristos s-a schimbat atunci când El a venit pe pământ, Pavel ne spune că „Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El”. A vrut – observă aceasta.

„Dumnezeu locuieşte în fiecare creştin”, a spus E. Stanley Jones, „dar El locuieşte suferind. Noi îi dăm multe dureri. El stă, dar nu fără o anumită cantitate de travaliu”. Singura persoană în care Dumnezeu locuieşte fără nici o durere este Isus. Un comentator spunea aceasta cam aşa: „Dumnezeu este acasă în Isus”. Acelaşi comentator a spus, „Încercarea de a impune calităţi divine peste cadrul naturii umane a avut totdeauna ca rezultat o monstruozitate – totdeauna cu excepţia cazului lui Isus”. Alţii au încercat să se facă pe ei înşişi divini; divinitatea lui Isus este parte din natura Sa. Însăşi natura lui Dumnezeu locuieşte în El. În El supranaturalul este natural. Atunci când mă gândesc la viaţa fără de păcat a lui Isus, nu este surprinzător că, la Râul Iordan, Dumnezeu a deschis cerurile şi a declarat, „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (Matei 3:17). Nu este o minune, pentru că El este un Fiu atât de minunat.

Pavel, de asemenea, ne reaminteşte că Isus este Cel care realizează reconcilierea pentru toate lucrurile. Atunci când Hristos şi-a jertfit viaţa Sa pe cruce, El a luat asupra lui Însuşi blestemul păcatului. Crucea face pacea posibilă în orice colţ al universului. Hristos restaurează în univers principiul armoniei pe care păcatul l-a tulburat într-un mod atât de brutal.

14 Martie 2008

Trei poziţii în viaţă

Coloseni 1:21-23

„Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum“ (Coloseni 1:21)

Aceste versete, pe care le-am citit, au fost descrise ca unele din cele mai minunate din Noul Testament. Afirmaţiile pe care Pavel le face pot fi comparate cu cele pe care le găsim în Efeseni cap. 2, de exemplu Efeseni 2:4 şi 2:12. Pavel aduce aminte Colosenilor – aşa cum toţi trebuie să ţină minte – despre ceea ce Hristos a făcut. Într-adevăr, noi nu ar trebui nici odată să obosim să auzim aceasta, pentru că dinamica centrală a vieţii creştine nu este ceea ce noi facem pentru Hristos, ci ceea ce El a făcut pentru noi. Dick Lukas ne oferă o bună analiză a acestor versete atunci când le împarte după cum urmează: ce aţi fot voi odată, unde staţi acum şi cum ar trebui să mergeţi mai departe.

Şi ce am fost noi? „Vrăjmaşi” spune Pavel. Mulţi nu sunt dispuşi să aplice acest termen la statutul lor de neconvertit. Ei spun, „Eu nu am fost nici odată în duşmănie cu Dumnezeu, numai apatic faţă de El”. Dar explorează adânc în orice inimă omenească şi nu vei descoperi nici o apatie faţă de Dumnezeu, ci antagonism. Înfiptă, ca cioburile de sticlă, în fiecare suflet există o anumită lipsă de încredere în Dumnezeu. O, ea este acolo chiar şi dacă s-ar putea ca noi să alegem să nu acceptăm adevărul. Nu ne place ideea că Dumnezeu ne spune ce să facem şi deci acţionăm într-un mod independent. Totuşi unde suntem noi acum prin har? Împăcaţi. Duşmănia s-a încheiat şi în inimile noastre a venit pacea. Noi stăm în prezenţa lui Dumnezeu „sfinţi, fără prihană şi fără vină”.

Şi cum ar trebui noi să mergem mai departe? Noi ar trebui să „rămâneţi şi mai departe întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea Evangheliei” (v. 23). Dacă noi trebuie să continuăm în credinţă, atunci noi trebuie să rămânem mulţumiţi cu evanghelia care ne-a adus la Hristos şi să nu încercăm să o schimbăm. Cei care încearcă să adauge sau să scoată din evanghelie, nu continuă în credinţă; ei o contaminează.

15 Martie 2008

Crucea care continuă

Coloseni 1:24

„Mă bucur acum în suferinţele mele pentru voi; şi în trupul meu, împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica.“ (Coloseni 1:24)

Acest verset a nedumerit pe mulţi şi noi trebuie să-l abordăm cu grijă. Când Pavel spune că el trebuie să împlinească în trupul lui „ce lipseşte suferinţelor lui Hristos”, sugerează el că au existat anumite deficienţe în ispăşirea lui Hristos? Nu, înţelesul versetului este acesta: Hristos a suferit pe cruce pentru păcatele lumii şi acum Pavel „împlineşte suferinţele lui Hristos prin experimentarea adaosului de suferinţă necesar pentru a duce această veste bună la o lume pierdută”. (NIV Study Bible). J.B. Philips oferă un înţeles mai adânc al acestui verset în traducerea sa: „Eu sufăr pentru voi care aţi auzit evanghelia, totuşi sunt departe de a-mi părea rău de aceasta. Într-adevăr, eu sunt bucuros, dar aceasta îmi oferă o şansă de a împlini în propriile mele suferinţe ceva din durerile nerostite pe care Hristos le suferă pentru trupul Său, Biserica”. Toate suferinţele Trupului lui Hristos sunt suferinţele lui Hristos. Hristos suferă cu poporul Său.

Hristos este părtaş la suferinţa pe care noi o experimentăm atunci când suntem persecutaţi pentru răspândirea evangheliei, dar cum este cu suferinţa prin care şi El trece pentru aceia care poartă numele Lui şi totuşi fac lucruri atât de urâte? Una din bisericile pe care eu le cunosc s-a rupt pe seama Cinei Domnului. Cina Domnului, care este un timp al binecuvântării, a fost transformat într-un timp al amărăciunii. Hristos sângerează din nou.

Pavel, în acest verset, spune ceva de genul: „Zilnic intru în crucificarea lui Isus, îmi iau părtăşia mea la suferinţele Lui şi sângerez împreună cu El şi pentru El. Eu sunt în Hristos, prin urmare, eu particip la suferinţa Lui pentru Biserică”. Data viitoare când ai de dus o cruce datorită unor oameni din Biserică, ţine minte Hristos a dus crucea pentru toţi oamenii din Biserică.

16 Martie 2008

A-i spune adio unui text

Coloseni 1:25

„Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia, pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu.“ (Coloseni 1:25)

Se pune deseori întrebarea: În ce constă o lucrare dată de Dumnezeu? Versetul pe care îl avem acum înainte ne dă un răspuns: să ai inima unui slujitor. Există multe definiţii ale slujirii, dar una care îmi place cel mai mult este aceasta: „să devii încântat de a-i face pe alţi oameni să aibă succes”. Adevărata slujire va implica totdeauna o dorinţă de a face mai cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu şi pe creştini mult mai maturi… şi a fi încântat de privilegiul de a fi folosit de Dumnezeu.

S-o luăm pe prima dintre ele – dorinţa de a face Cuvântul lui Dumnezeu mult mai cunoscut. Ascultă din nou la ceea ce Pavel spune: „pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu”. Cum să facem cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu în toată plinătatea sa? Un mod este acela de a urma îndeaproape principiile expunerii. O nevoie strigătoare la cer a poporului lui Dumnezeu şi a Bisericii contemporane este o învăţare sistematică a Bibliei şi o înţelegere a Scripturilor. Există o tendinţă de a născoci discuţii inteligente şi atrăgătoare cu privire la evenimentele curente care ar putea începe cu un text din Biblie, dar fără a mai face vreo referinţă viitoare la el. Un bărbat mi-a spus odată, „Pastorul nostru totdeauna începe cu un text din Biblie… apoi imediat îi spune adio acestuia”. Cu toate că există un loc pentru predicarea tematică, dacă o biserică nu are un sistem regulat de prezentare faţă de oamenii săi a unei expuneri comprehensive a Scripturilor, atunci Cuvântul lui Dumnezeu nu va fi total cunoscut sau va fi greşi înţeles. Aşa cum nu am nici o îndoială că ai auzit că se spune, „Un text scos din context, mai degrabă devine un pretext”.

Nimeni nu-l poate cunoaşte pe Hristos mai bine fără a cunoaşte Scripturile mai bine şi nu există o cale mai bună de a cunoaşte Scripturile decât a face ceea ce noi facem acum – a merge prin ea verset cu verset.

17 Martie 2008

Un Hristos care nu este în noi…

Coloseni 1:26-27

„cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia între Neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei.“ (Coloseni 1:27)

Un adevărat slujitor al lui Dumnezeu, am spus ieri, caută să facă deplin cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu şi pe creştini mult mai maturi. Pavel spune că el a fost trimis pentru această slujbă şi cu siguranţă el şi-a făcut bine treaba. Dar care a fost lucrul pe ce şi-a bazat el lucrarea? Lucrul acela a fost acest mare adevăr: „Hristos în voi, nădejdea slavei”. Pavel face referire la aceasta ca o taină care deşi este ţinută ascunsă de veacuri, acum a fost făcută cunoscut. „Taina… descoperită acum” se referă, desigur, la faptul că Hristos locuieşte atât în Neamuri cât şi în Evrei şi îi întâmpină în Biserica Sa în termeni identici cu cei ai Israeliţilor – O revelaţie care mai întâi a venit prin apostolul Pavel (vezi Efeseni 3:2-6). Acesta era un semn că a început o nouă eră, care va culmina cu a doua venire.

Concentrează-te împreună cu mine asupra expresiei „Hristos în voi, nădejdea slavei”. Există mulţi care acceptă că Hristos este pentru ei, dar ei nu au nici o experienţă în ceea ce priveşte prezenţa lui Hristos în ei. Ei ar putea fi gata să presupună alături de toţi ceilalţi dintre noi că noi avem un avocat la Tatăl, Isus Hristos, Cel Neprihănit (1 Ioan 2:1), dar ei nu-L cunosc ca pe o putere din interiorul lor. Pavel spune că secretul maturităţii este acela de a-l avea pe Hristos în noi – gândind, voind şi simţindu-ne în inimă slujitorii Săi de bună voie.

„Hristos în voi, nădejdea slavei”. Ce expresie. Dar este ea numai o nădejde – o posibilitate? Aşa cum am văzut într-o altă zi, în Scriptură, cuvântul nădejde înseamnă a aşteptare sigură şi certă fără nici o umbră de îndoială. A-l avea pe Hristos aproape de noi nu ajunge. El trebuie să fie în noi, supunând egoismul adânc al naturii noastre, eliberându-ne de stricăciunea noastră morală. Şi aşa cum a spus William Law, „Un Hristos care nu este în noi, este… un Hristos care nu este al nostru”.

18 Martie 2008

Dincolo de „discuţii mărunte”

Coloseni 1:28

„Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus.“ (Coloseni 1:28)

Acest verset ne oferă o pătrundere penetrantă în inima şi în mintea marelui apostol. Expresia „orice om”, care apare de două ori în acest singur verset, sugerează că Pavel se gândea, aici, nu în primul rând la lucrare sa publică, ci la relaţiile sale personale cu fiecare dintre credincioşi. Pavel nu avea timp pentru ceea ce unii oameni numesc „Biserica din Biserică” – cu alte cuvinte, acei creştini care sunt mult mai dedicaţi decât alţii şi mult mai gata să răspundă la adevărurile profunde. Maturitatea nu este pentru elitele spirituale – este pentru fiecare.

Cum a vorbit Pavel pentru a ajuta oamenii să se maturizeze? Prin faptul că „sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea”. A sfătui indivizii înseamnă a-i avertiza sau a-i corecta; a-i învăţa înseamnă a-i educa – a-i conduce pe oameni în adevăruri mult mai adânci şi într-o mai bogată înţelegere a lucrurilor lui Dumnezeu. Înseamnă aceasta că în toate conversaţiile noastre cu fraţii creştini noi ar trebui să căutăm să-i corectăm şi să-i învăţăm pe alţii? Cu siguranţă că nu. Pavel se bucura de aşa numitele „discuţii mărunte” în acelaşi fel în care o facem şi noi, dar eu sunt sigur şi că atunci când vedem o nevoie de corectare, încurajare sau sfătuire, noi imediat ar trebui să sesizăm oportunitatea de a face aceasta. Pavel se concentrează asupra scopului de a-i aduce pe alţii la maturizare şi eu mi-l pot imagina punând la vremea potrivită întrebări ca acestea fraţilor săi în credinţă: Cum merge viaţa ta de rugăciune? Care este relaţia ta cu Domnul? Ai lupte pentru care a-i vrea să mă rog pentru ele sau să te ajut?

Cât de diferite ar fi relaţiile din Trupul lui Hristos dacă, atunci când vorbim cu proprii noştri fraţi şi surori creştini noi am fi interesaţi de sănătatea lor spirituală aşa cum suntem interesaţi de sănătatea lor fizică.

19 Martie 2008

„Energie super-umană”

Coloseni 1:29

„Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.“ (Coloseni 1:29)

Cuvintele „Iată la ce lucrez eu” sună încordat şi tensionat, dar atunci ajungem la următoarea parte a versetului, care spune, „după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine”. Versiunea amplificată spune aceasta cam aşa: „La aceasta lucrez eu, încercând cu toate energiile supe-umane pe care El atât de puternic le-a deşteptat şi lucrează în mine”. Osteneala lui Pavel nu a depins de energia umană, ci de puterea care venea de la Hristos. El a trăit folosind toată energia pe care Hristos o genera în interiorul său. Pavel pune în lucrarea sa toată energia pe care el o putea aduna şi a descoperit că în timp ce făcea aceasta, Hristos adăuga şi energia Sa.

În mod frecvent l-am auzit pe prietenul meu dr. Larry Crabb vorbind consilierilor despre acest verset. El îi întreba, „Cât de des, atunci când tu interacţionezi cu oamenii prin consiliere, eşti conştient de o energie care curge prin tine care nu vine de la tine ci de la Hristos?” Atunci când într-un show a cerut să ridice mâna, puţini au fost cei care au făcut-o. Dă-mi voie să-ţi pun şi eu o întrebare similară acum: Atunci când îl slujeşti pe Isus Hristos (şi eu nu vorbesc acum numai despre consiliere), cât de conştient eşti de energia care curge prin tine şi de la tine care este super-umană? Dacă tu mi-ai pune mie aceea întrebare, eu ar trebui să mărturisesc, „În mod prea puţin frecvent”.

Cu toate acestea, Pavel îşi punea inima şi sufletul în tot ceea ce făcea şi a descoperit că energia lui Hristos echilibra fiecare efort al său. Atunci când el a spus „lucrez eu”, el a folosit un termen (κοπιανο [kopiano] în Greacă) care înseamnă lucrare până în punctul extenuării. El a vărsat în afară ceea ce s-a vărsat în interior, nu cu rezerve, ci cu toată energia pe care Hristos o genera în interiorul său. Prea de multe ori, experienţa noastră începe şi se încheie cu aceste cuvinte: „Acesta este sfârşitul a ceea ce eu lucrez sau mă lupt”.

Evrei 13:1-25

Secţiunea E Evrei 13:1-25

Îndemnul de a manifesta Harul creştin

Doctrina direcţionează deciziile zilnice; nici un credincios nu umblă singur. Unul care-l cunoaşte pe Isus trebuie sa umble aşa cum a umblat Isus. Această secţiune dă conţinut îndemnurilor anterioare, indicând cum un credincios va umbla când umbla aşa cum ar trebui sa umble.

O umblare de lăudabilă Evrei 13:1-17

I. Datoriile sociale (Evrei 13: 1-6); un ghid practic pentru trăirea creştină.

13:1

A. Cu respect faţă de fraţi, în mod special în biserică, pentru a arată dragoste şi simpatie faţă de credincioşii adevăraţi (Romani 12:10; 1 Tesaloniceni 4:9; 1 Petru 1:22; 2 Petru 1 :7), în mod continuu şi ca un obicei.

13:2

B. Cu respect faţă de străini, creştinilor care călătoreau şi nu erau cunoscuţi.

1. Trebuiau să practice ospitalitatea. Au existat câteva locuri unde misionarii puteau să stea (Matei 25:31-46; Romani 12:13; 1 Timotei 3:2; 5: 10; Tit 1 :8; 1 Petru 4:9; 3 Ioan 3-8).

2. Pentru că Dumnezeu este satisfăcut, aşa cum a fost ilustrat de cei care au fost ospitalieri cu îngerii fără să ştie ca sunt îngeri (Geneza 18:1-15; 19:1-22; Judecători 6:11-23; 13:3-21), în trecut nu în prezent.

13:3

C. Cu respect faţă de cei ce suferă.

1. Trebuie să-şi aducă aminte de cei întemniţaţi. Nu trebuie să lase ca condiţia unei persoane sa afecteze expresia dragostei lor (Matei 25:39, 43).

2. Trebuie să arate simpatie (prin rugăciuni, prin încurajare) faţă de credincioşii care nu sunt trataţi bine.

3. Trebuie sa practice empatia ca un trup adunat; împreună, o unitate spirituală (1 Cor 12:25-26). Observaţi recunoaşterea trupului de credincioşi nu numai a bisericii locale.

4. Două atitudini, ca şi cum am fi legaţi, care nu sunt fizice şi ca şi membrii ai aceluiaşi trup, lucru care sunteţi.

13:4

D. Cu respect faţă de partenerii de viaţă; o slujire acceptabilă (1 Timotei 3:2, 4-5, 11-12). Dragostea din căsnicie este poruncită, exact ca şi dragostea frăţească (Evrei 13:1).

1. Trebuie să fie credincioşi în căsătorie, respectând modelul lui Dumnezeu (Exod 20:14; Deuteronom 5:18).

2. Aceasta este o poruncă de a fi pur, a menţine relaţia sexuală curată şi neîntinată (1Tesaloniceni 4:7). Îndeamnă la o atitudine şi la o gândire după voia lui Dumnezeu, ca fiind un comportament adecvat.

3. Trebuie să evite toate formele de impuritate, pentru că trebuie să urâm şi să evităm ceea ce Dumnezeu pedepseşte.

13:5

E. Cu respect faţă de mulţumire; în mod special o atitudine interioară.

1. Trebuie să manifeste o atitudine de satisfacere în viaţa lor, fără nici o formă de laudă (Matei 6:24; Luca 16:13; 1 Timotei 6:6,10). Materialismul, dorinţa după lucrurile materiale, nu sunt compatibile cu dorinţa după cetatea veşnică a lui Dumnezeu. O atitudine de lăcomie arată egoism, opusul dragostei frăţeşti. Mulţumirea cu ceea ce avem arată încredere în provizia şi înţelepciunea lui Dumnezeu (Filipeni 4:11-12).

2. Au o bază sigură de încredere în provizia şi protecţia lui Dumnezeu. Pot fi siguri de prezenţa şi de grija lui Dumnezeu. Autorul a folosit un negativ cu cinci înţelesuri; nu trăda niciodată, nu abandona niciodată (Geneza 28:15; Deuteronom 31:6,8; 1 Cronici 28:20; Matei 28:20).

13:6

3. Curajul atitudinii este motivat (Deuteronom 31:6; Iosua 1:5; Psalmul 118:6).

a. Un curaj interior în ciuda împrejurărilor; fără frică de oameni.

b. O protecţie exterioara, pentru că Dumnezeu îl poate proteja pe un credincios şi îl poate ajuta în nevoie.

c. Atitudinea credinţei generează expresia orală a credinţei.

II. Datoriile religioase (Evrei 13:7-17). Întreaga viaţă trebuie trăita pentru Dumnezeu.

13:7

A. Păstraţi respectul faţă de conducători. Fiţi loiali lui Dumnezeu şi lucrătorilor Săi.

1. Ei trebuie să imite credincioşia conducătorilor dinainte; aducându-şi aminte de ei prin faptul că onorează ceea ce au învăţat. Au beneficiat în mod spiritual din predicarea Cuvântului.

2. Cititorii trebuie sa evalueze rezultatul, rezultatul vieţii lor de credinţă, să insiste în umblarea lor prin credinţă.

3. Trebuie să fie credincioşi obiectului credinţei lor: lsus (1 Cor 11:1).

13:8

B. Păstraţi odihna în lsus, Mesia adevărat.

1. Trebuie să se odihnească în Hristosul care nu se schimbă (Evrei 1:12; 7:24; Psalmul 102:27), Conducătorul veşnic.

2. Încercările pot fi diferite, dar Hristos este întotdeauna potrivit.

3. Trecutul a inclus lucrarea Sa profetică pe pământ; prezentul include lucrarea Sa de mijlocire din ceruri; veşnicia include împărăţia Sa milenială şi veşnică ca Rege.

13:9

C. Păstraţi o doctrina sănătoasă; porunca şi suport (pentru).

1. Trebuiau să păstreze o doctrina sănătoasă, cea pe care au auzit-o de la Domnul, şi pe care au proclamat-o conducătorii anteriori. Conducătorii sunt în mod special responsabili în a păstra o doctrina adevărată (1 Timotei 1:3,10;4:6, 13; 6:3; 2 Timotei 4:2-3; Tit 1:9;2:1,7,10).

2. Trebuiau să evite să fie prinşi în intrigile doctrinelor străine. De-a lungul epistolei, atragerea unora din biserica este spre ludaismul revelat. Atragerea înşelătoare a învăţăturile nerevelate trebuiesc şi ele recunoscute şi respinse.

3. Tăria adevărată vine prin hrănirea omului interior. Creşterea este prin har, nu prin obiceiurile fizice. Restricţii cu privire la carne la Evrei n-au avut nici un beneficiu spiritual (Romani 14:17; 1 Corinteni 8:8).

D. Păstraţi o perspectivă corectă (Evrei 13:10-14), în mod special cu privire la ludasim.

1. Jertfe superioare (Evrei 13:10-12); nu există nimic cu adevărat atractiv într-un ritual exterior pământesc.

13:10

a. Leviţii, care luau parte la jertfele din templu, nu au nici un drept să mănânce la altarul spiritual al lui Dumnezeu. Numai Leviţii, nu întreg Israelul, au avut dreptul să mănânce unele jertfe aduse la altar. Toţi credincioşii – dar nici Evreii şi nici Leviţii nemântuiţi – sunt părtaşi ai binecuvântărilor spirituale a lui Hristos. Altarul nostru este realitatea cerului. Masa noastră de părtăşie este beneficiul spiritual al Cuvântului, pe care Israelul nu-l poate pricepe (loan 6:56,63).

Î. 26 Explicaţi principiul separării pe care autorul l-a folosit ca metodă de îndemnare a bisericii în 13:11-13.

13:11

b. Prin metoda-imagine, anumite parţi ale jertfei au fost arse afară. Sângele a fost stropit aşa cum s-a poruncit. Carnea animalelor pentru Ziua lspăşirii a fost arsă afară din tabără (Levitic 16:27).

13:12

c. Prin suferinţele Sale, lsus a suferit nedreptatea în afară cetăţii pentru a-i curăţi prin sângele Său. Iudaismul l-a dezmoştenit (analogia, neîmplinită); de aceea şi.

13:13

2. Ruşinea împărtăşită; astfel; aplicaţia, separarea.

a. Credincioşii trebuie sa accepte de bună voie împotrivirea şi să rămână credincioşi Răscumpărătorului care nu se schimba. Tabără = Iudasim. O tabără este trecătoare; cetatea noastră este permanentă. Aplicaţie: Isus este afară; prin urmare şi loialitatea noastră trebuie să fie afară.

b. Credincioşii trebuie să se identifice cu Hristos şi să se separe de Iudaism; să fie mândri de EI (Evrei 10:33).

13:14

3. Cetatea căutată; n-avem, emfatic. Credincioşii au o singură locuinţă, o cetate cerească, ca Avraam. Permanenţa nu se găseşte în ceva pământesc ci în ceva ceresc. Aşteptarea (“căutarea”) controlează perspectiva şi decizia.

13:15

E. Păstrează o laudă adecvată; astfel, ca un obicei de viaţă. Prin Hristos, credincioşii aduc lauda în mod continuu, folosind buzele lor pentru a mărturisi numele lui Isus (Osea 14:2). Fiecare credincios funcţionează ca un preot pentru Dumnezeu.

13:16

F. O umblare corecta; credincioşii trebuie să facă ceea ce este bun în ochii lui Dumnezeu şi bun pentru alţii (Matei 5:16; Galateni 6:10; Efeseni 2:10; 1 Tesaloniceni 5:15). A face bine este o doua jertfă adusă lui Dumnezeu.

G. Păstraţi o bunăvoinţă activă, arătând îndurare faţă de alţii. Aceasta este a treia jertfă din cere trei ale creştinilor. Acestea trei sunt expresii exterioare a dorinţei interioare preoţeşti de a sluji. O astfel de jertfă este plăcută înaintea lui Dumnezeu, ca un miros plăcut înălţându-se spre EI (Filipeni 4:18).

13: 17

H. Păstraţi o supunere în frică (Efeseni 5:21).

1. Acţiunea, comportamentul fiecărui credincios din biserică. Supuneţi-vă conducerii. Hristos este capul; Duhul Sfânt îi alege pe conducători (Fapte 20:28). Supune-te doctrinei predicate. Autoritatea este Biblia, nu persoana.

2. Motivul, conducerea pastorală este responsabilă înaintea lui Dumnezeu. Ei trebuie să fie de paza. Marele Păstor Ie porunceşte păstorilor să fie atenţi, să protejeze turma de pericol (Fapte 20:28-30). Vor fi responsabili ca şi conducători pentru că Ii se dă turma lui Hristos în grijă (loan 21:15-17; 1 Petru 5:1-4).

3. Rezultatele, şi temporare şi veşnice. Va duce la o lucrare plină de bucurie, bucurie nu tristeţe. Va fi de folos membrilor. Conducerea păstorului este modelul ales de Dumnezeu pentru această dispensaţie.

 

Părtăşie lăudabilă                                                                   Evrei 13:18-25

I.              O cerere de rugăciune (Evrei 13:18-19).

13:18

1. Subiectul, pentru autor, probabil o echipă de misiune.
2. Scopul, pentru ce se pot ruga. Ei merită ca cineva să se roage pentru ei şi au nevoie de rugăciune.

1.          Motivele; adesea conducătorii sunt atacaţi mai mult de Satan. Pentru o conştiinţă bună şi pentru un comportament bun.

13:19

2.          Dorinţa; ca planul său de a-i vizita să se împlinească, chiar mai devreme decât aşteaptă el.

II.      O rugăciune pentru cititori (Evrei 13:20-21), pentru ajutor divin pentru a-i ajuta în împlinirea voii lui Dumnezeu.

13:20

A.          Adresarea; exprimarea calităţilor divinităţii legate de nevoia rugăciunii lui.

1.          Dumnezeului păcii, a putea da o pace personală, ajutându-i pe urmaşii lui să manifeste o pace socială şi politică în Hristos în societate.

2.          Dumnezeului învierii (singura referinţă directă din carte).

a.          Acţiunea, pentru a învia din morţi; putere şi abilitate divină (Romani 10:9).

b.          Obiectivul, Bunul Păstor, Stăpânul nostru, care ne-a salvat şi care a salvat Israelul din Egipt (Isaia 63: 11).

13:21

c.          Mijloacele, prin eficacitatea sângelui Său vărsat.

d.          Planul, legământul veşnic, incluzând legământul vechi şi nou; lucrarea inteligenţei şi scopurilor veşnice ale Dumnezeului Păcii.

B.         Cererea; fie ca EI, o formă optativă folosită în expresia rugăciunii, cerând ca Dumnezeu sa dea.

1.            Echiparea, a fiecărui Sfânt din biserică pentru lucrările care Ie stau înainte.

Ce? Pregătirea; a repara şi pregăti; a pune în ordine, a pregăti pentru folosinţă.

Cine? Voi, toţi care citiţi epistola.

Cum? Complet, fără ca să lipsească ceva; pregătit pe deplin.

Pentru ce? Pentru a face voia Sa, cel mai înalt ţel a vieţii noastre; fiecare diferit de celălalt (Evrei 10:36).

2.            Lucrarea; ca Dumnezeu să poată lucra; oamenii să fie ca şi lutul.

a.          Ţinta, ceea ce este plăcut. Dumnezeu nu se schimbă. EI are o singura metodă de evaluare a binelui şi răului.

b.          Actorul, Isus Hristos cel care îi dă putere credinciosului.

c.          Sfârşitul, o viaţă care-L proslăveşte pe Cel care merită gloria veşnică.

III.        Îndemnul cu privire la ascultarea epistolei.

13:22

A.          Importanţa; îndemnul de a nu fi supăraţi; să nu reacţioneze în mod greşit ci să răspundă în mod corect şi benefic.

B.         Fidelitatea, fraţilor, plini de încredere că ei sunt în credinţă şi îşi vor dovedi credincioşia.

C.         Cerinţa, să accepte epistola. EI consideră că acest îndemn va cauza durere, datorită mustrărilor, dar trebuie să ajute.

D.         Autoritatea, pentru că îndemnul său este adevărat Cuvântul lui Dumnezeu (Fapte 13:15), şi nu înţelepciunii oamenilor.

E.         Mesajul este scurt; când va putea veni în mod personal, el va explica şi îi va îndemna mult mai mult.

IV.    Informaţia despre Timotei, fratele nostru, care a fost eliberat de curând.

13:23

A.          Eliberarea din închisoare, probabil suferind datorită credinţei.

B.         Unirea cu biserica este anticipată. Dacă vine acasă, autorul va veni cu el.

V.      Saluturile finale şi încheierea (Evrei 13:24-25).

13:24

A.          Saluturi personale tuturor credincioşilor, în mod special conducătorilor lor.

B.         Apropiaţii; saluturi de la sfinţii Italieni(Fapte 10:1; 11:17-18).

13:25

C.         Despărţirea; cererea de rugăciune a autorului de la încheiere, ca Dumnezeu să le dea har.

Î. 26       Aţi citit Epistola către Evrei de două ori pentru acest curs?

Î. 27       Aţi citit versetele din Scriptură menţionate în acest manual?

 

Evrei 12: 1-29

Secţiunea D                                                                      Evrei 12: 1-29

Îndemnuri cu Privire la răbdarea Suferinţelor

În această secţiune, esenţa întregii epistole este afirmată în mod direct cu tărie, îndemnându-i pe cititori sa trăiască ca şi eroii credinţei din trecut. Aplicaţia este pentru toţi credincioşii, incluzându-l pe autor (noi).

Răbdarea lăudabilă                                                                    Evrei 12:1-17

I.            Influenţa exemplelor de suferinţă (Evrei 12: 1-3),o motivaţie şi un model.

12: 1

A.          Cauza; pentru că Dumnezeu ne-a dat atâtea exemple de urmat. Numeroşi sfinţi din trecut sunt o mărturie de credinţă cu privire la ceea ce îl satisface pe Dumnezeu. Ei au fost lăudaţi de Dumnezeu pentru credinţa lor. Ei au arătat Iumii că lucrul acesta este posibil şi că trebuie făcut.

12:2

B.         Chemarea (Evrei 12:1/b-2); o poruncă, pentru toţi credincioşii adevăraţi.

1.      A da de o parte, a te scăpa de (ca de viespi, sau de haine cu foc) orice piedică, ca o greutate mare, şi de fiecare păcat.

2.      A alerga; a privi spre ţinta şi a nu te mai întoarce înapoi.

a.          Caracteristica, cu stăruinţă; cu răbdare, continuând în alergare, un pas odată în direcţia corectă.

b.          Cursa, care este dată de Dumnezeu, cunoscându-ne şi considerând Iocul nostru în programul Sau.

c.          Concentrarea, intenţionată şi determinată, având un singur ţel.

1)          Fapta, să ne uităm ţintă, fără să privim în jur.

2)          Ţinta, Isus (ca şi cum ai ara spre un obiect la distanţă), un om adevărat.

a)          Arhitectul credinţei noastre, Deschizătorul de drumuri şi care le încheie. EI a avut succes deplin.

b)          Siguranţa mântuirii noastre, îndurând cea mai josnică şi mai dureroasă pedeapsă cunoscută atunci.

c)          Aşezat în înălţare, lucrarea Sa este încheiată.

12:3

C.     Consideraţia; meditaţi asupra acestor lucruri şi urmaţi acest model.

1.          EI a îndurat multe suferinţe, ceea ce ar trebui să ne stimuleze să perseverăm.

2.          Oboseala este adesea rezultatul leneviei.

 

II.          Explicaţia suferinţelor (Evrei 11:4-11). Disciplina după voia lui Dumnezeu trebuie să producă oameni după voia lui Dumnezeu.

12:4

A.      Limita. Datoria noastră este să continuăm să îndurăm; Dumnezeu determină limita. Suferinţele lor n-au inclus moartea ca martiri (Evrei 10:32-24). Dar s-ar putea sa înfrunte moartea. A rămâne credincios este mai important decât a trăi.

12:5-6

B.     Îndemnarea; aducându-le aminte ca Dumnezeu are un ţel pentru fiecare.

1.      Se adresează fiilor care sunt în pregătire, ca fiind altoiţi pentru un fruct mai bun (loan 15:2).

2.      Încurajându-i sa menţină o atitudine adecvată faţă de lecţia lui Dumnezeu (Proverbe 3:11-12). Suferinţele incluse în voia divină sunt intenţionate să fie benefice. Să nu Ie trataţi ca nefiind importante. Să nu disperaţi, pentru că disciplina este o expresie a dragostei Sale. Cu toate că este dureroasă, este menită pentru îmbunătăţire.

C.     Explicaţia (Evrei 12:7-11); consideră o onoare să fii pregătit de un rege.

12:7-8

1.          Principiul; eroii credinţei au trecut printr-o pregătire care le-a întărit caracterul.

a.          Suferinţa este un rezultat al dragostei lui Dumnezeu, EI ştie de ce are nevoie fiecare pentru a deveni matur.

b.          Suferinţa şi boala nu sunt pedepse, numai ocazii de a practica credinţa şi astfel a-ţi forma caracterul.

c.          Accentul retoric, corecţia face parte din pregătirea părinteasca. Disciplina trebuie să fie o încurajare pentru un adevărat copil a lui Dumnezeu. Oricine care nu este disciplinat de Dumnezeu s-ar putea să ni fie născut din nou.

12:9-10

2.          Potrivit; consideră ceva adecvat a fi modelat de Dumnezeu. Pregătirea adecvată trebuie să includă corectarea comportamentului greşit. Corectarea trebuie să ducă la maturitate, să-i facă mai buni pe fii. Lucrul acesta este adevărat cu privire la părinţii noştri pământeşti şi chiar mai important cu privire la Tatăl nostru spiritual. A fi fără disciplină înseamnă a aveam un Tată la care nu-i pasă.

3.          Productivitatea; disciplina divină este superioară pregătirii părinteşti.

a.      Dumnezeu ne disciplinează pentru a putea împărtăşi sfinţenia Sa.

12:11

b.      Disciplina este neplăcută în procesul ei.

c.      Disciplina este cea mai benefică când este privită ca de la Dumnezeu, pentru a aduce roadă după voia lui Dumnezeu. Este nevoie de o recolta bună (2 Cor 4:17). Beneficiile nu sunt întotdeauna imediate.

III.        Activitatea creştinului într-un răspunsul adecvat la suferinţe.

12:12

A.          Tărie reînnoită; exprimată în imagini reale, ca un antrenor.

1.          Trebuie să se întărească în lăuntru, pentru a înfrunta provocările cu tărie.

2.          Trebuie să-şi corecteze mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi (Iov 4:4; Psalmul 109:24; Isaia 35:3; Ezechiel 7:17; 21:7; Daniel 5:6; Naum 2:10), pentru a birui inabilitatea lor, descurajarea şi disperarea.

12:13

B.         Ocoliţi obstacolele care v-ar împiedica. Statornicia lor îi va ajuta pe alţii. O cale netedă pentru picior este vitală pentru cei şchiopi (Proverbe 4:26).

12:14

C.         Urmărirea; extinde efortul pentru a realiza.

1.          Pacea; caută pace în biserica locală, dar nu riscând sfinţenia (Psalmul 34:14; Romani 14:19; 1 Petru 3:11). Trebuie să caute relaţii de pace cu toţi oamenii (Romani 12:18).

2.          Sfinţirea; pus deoparte pentru Dumnezeu şi crescând în har.

a.          Au fost consideraţi sfinţi poziţional (Evrei 3:1; 10:10). Devin sfinţi prin sfinţirea personală (Evrei 10: 14; 12:10). Trebuie să continue să caute această sfinţenie care este important în ochii lui Dumnezeu.

b.          A-l vedea pe Domnul, ar putea fi Isus (Evrei 1:6; 2:5; 9:28).

12:15

D.         Veghere reciprocă (Evrei 12:15-17),o preocupare reciprocă pentru toţi din biserică ca nici unul (tis) să nu fie pângărit.

1.          Perseverent, fiecare preocupat de binele altuia, depunând efort pentru mântuirea tuturor, toţi să experimenteze harul lui Dumnezeu prin credinţa odată primită.

2.          Protectiv, ca fiecărui individ şi al binelui bisericii.

a.          Ocoliţi amărăciunea, care apare ca un lăstar. O atitudine de amărăciune este foarte contagioasă şi distructivă. Pentru a evita distrugerea; fiind atenţi la infecţia care ar apărea (Ilus: ca un medicament preventiv). A ocoli ceea ce este respingător (Deuteronom 29:18, Matei 16:6, 11-12).

12:16

b.          Pentru a evita pângărirea morală. Contactul cu ceea ce este nelegiuit ar putea infecta foarte grav. Orice (tis) curvar este dăunător trupului (1 Cor 5:1-13).

c.          Pentru a evita indiferenţa, ca Esau care a urât promisiunile divine ale familiei alese.

1.          Lucru ilustrat de caracterul lui Esau, judecata sa cu privire la valori. Astfel de oameni sunt preocupaţi de lucruri nespirituale sau temporare, deci nu sunt după voia lui Dumnezeu.

12:17

2.          Lucru ilustrat de consecinţele lui Esau. Ceea ce a fost respins n-a mai putut fi câştigat. Când, mai târziu, el a căutat binecuvântarea, chiar cu lacrimi, Dumnezeu n-a permis schimbarea (Geneza 27:30-40). Multe decizii pot avea efecte care nu mai pot fi schimbate. Toţi cei care nu primesc acum harul lui Dumnezeu nu vor mai avea o a doua şansă după moarte.

Al cincilea pasaj de avertizare                       (Evrei 12:18-29)

I.            Scena de pe Sinai (Evrei 12: 18-21).

12:18-19

A.          Lucrul care a însoţit teofania, o zi fără egal în istoria Evreilor.

1.          Vizibil, audibil, incredibil; real; auzit şi văzut de mai mult de două mii de observatori: un roc puternic (Exod 19:16,18; Deuteronom 5:22-23), întunerec (Exod 19:9,16, 18; Deuteronom 5:22),vânt puternic şi un cutremur (Exod 19:18; 20:18), explozie (Exod 19:13,16,19), sunetul cuvintelor (Exod 19:19: 20:22; Deuteronom 5:22-26).

2.          Omul trebuie să stea în uimire în faţa revelaţiei lui Dumnezeu, orice formă ar folosi Dumnezeu.

B.         Efectul teofaniei (Evrei 12:19/b-21); poporul a ştiut că a fost Dumnezeu şi nu un accident.

1.Cererea unui mijlocitor

a.      Le-a fost frică ca Dumnezeu să Ie mai vorbească tuturor (Deuteronom 5:22-28).

12:20

b.            Animalele trebuiau să fie ţinute departe de munte ca să nu moară.

c.            Atitudinea; frica lor a fost o înspăimântare preocupată de sine, nu un respect cu reverenţă faţă de Dumnezeu (Exod 19: 13).

d.            Acţiunea; s-au retras, rugându-L pe Dumnezeu să vorbească numai cu Moise şi apoi Moise să Ie vorbească lor.

12:21

2.              Reverenţa lui Moise I-a onorat pe Dumnezeu, o frică adevărată. EI şi-a recunoscut slăbiciunea înaintea puterii lui Dumnezeu. EI s-a apropiat “faţă în faţă” de prezenţa specială a lui Dumnezeu (Exod 33:11), şi nu grăbit datorită minunilor.

II.          Poziţia creştinilor (Evrei 12:22-24), mult mai superioară decât cea a naţiunii de la Sinai.

12:22

A.          Cei care primesc realitatea mântuirii, nu doar a imaginilor teocratice, ci a realităţii. Majoritatea destinatarilor sunt credincioşi adevăraţi.

1.          Credincioşii au ajuns la Muntele Sion, nu la Muntele Sinai. Au venit la viaţă şi la bucurie, nu la condamnare şi frică.

2.          Credincioşii au venit la o cetate, nu la un deşert. Prin credinţă au ajuns la un loc permanent, nu la rătăcire.

3.          Credincioşii, ca Moise, au stat în mod personal în faţa Dumnezeului celui VlU.

4.          Credincioşii sunt cetăţenii Ierusalimului ceresc. O cetate pământeasca şi templul nici măcar nu pot fi comparate.

B.         Tărâmul multor îngeri, al celor sfinţi, care continuă să se închine înaintea lui Dumnezeu.

12:23

C.         Înregistrarea credincioşilor care au căzut, biserica (ekklesia) cei care au fost uniţi cu Hristos, cei dintâi născuţi.

D.         Reşedinţa credincioşilor din trecut, în stagiul intermediar, în duhul, nu în trup, desăvârşit, matur înaintea lui Dumnezeu.

E.         Domeniul lui Dumnezeu, Judecătorul drept, Cel care a vorbit la Sinai.

12:24

F.          Rezidenţa lui Isus, mediatorul noului legământului de curând stabilit.

G.         Realitatea sângelui Său, vărsat la Calvar.

1.          Aplicarea înaintea lui Dumnezeu asigură iertarea şi curăţirea credincioşilor. Stropirea sângelui vărsat are beneficii în Sfânta Sfintelor din ceruri şi înspre binele credincioşilor.

2.          Moartea lui Abel a fost martorul credinţei sale. Sângele lui Hristos validează Legământul mai bun, cel nou.

III.        Îndatoririle rezultante ale creştinilor (Evrei 11:25-29).

A.          Acceptarea Cuvântului lui Dumnezeu (Evrei 12:15-27); răspuns prin credinţă la revelaţie.

12:25

1.              Conţinutul; mult mai important decât cel de la Sinai. Destinatarii nu trebuie să respingă mesajul lui Dumnezeu. Vorbeşte la timpul prezent, nu o comunicare care poate fi auzită, ci Cuvântul Sau, Său înscripturat. Citarea Scripturii este metoda de comunicare a lui Dumnezeu astăzi (Evrei 3:7 folosind Psalmul 95:7-11; Evrei 10:5 folosind Psalmul 40:6-8; Evrei 10: 15 folosind Ieremia 31:33-34).

2.              Cauza, pentru că nici unul nu va scăpa dacă refuză să asculte. Incidente din Vechiul Testament ne arată cum a tratat Dumnezeu refuzul. Pedeapsa a fost meritată, sigură, şi dură. Refuzul astăzi ar fi chiar mai grav (Ioan 3:11-13).

3.              Contrastul (Evrei 12:26-27); realitatea depăşeşte cu mult exemplele din Vechiul Testament.

12:26

a.          Explicaţia; doar un cutremur local la Sinai; în viitor, în tot universul (Hagai 2:6), mult mai mare decât Sinai.

12:27

b.          Extinderea; extinderea unei porţiuni “încă odată“. Cutremurul judecăţii va fi mult mai sever decât la Sinai. la Sinai, doar ceea ce a fost în jur, în viitor, cerurile şi pământul; toate lucrurile cu excepţia lui Dumnezeu, îngerilor sfinţi, şi poporuIui Iui Dumnezeu. În judecata finală numai cei statornici (spiritual) vor rămâne.

B.         Mulţumire pentru fapteIe lui Dumnezeu (Evrei 12:28-29); recunoaşterea şi acţiunea.

12:28

1.          Cauza, o realitate superioară, mult mai mare decât teocraţia. Credincioşii primesc acum în dar o împărăţie de neclintit, având un împărat veşnic. O împărăţie este un domeniu al supunerii faţă de un conducător (nu un teritoriu).

2.          Conţinutul; adevărul prin care slujim; porunca.

a.              A fi mulţumitor duce la slujire şi respect, la arătarea unui respect real şi a unei frici. Atitudinea noastră va fi arătata în exterior, interiorul producând exteriorul. Manifestările sunt atât spre om cât şi spre Dumnezeu.

12:29

b.          Credincioşii trebuie să respecte sfinţenia absolută a lui Dumnezeu (uimire). Aceasta trebuie să fie realizarea care să ne călăuzească, recunoscând ca EI este Sfânt şi ca îi va înfrânge pe duşmani (Deuteronom 4:24; 9:3).

Evrei 11: 1-40

Secţiunea C                                                                      Evrei 11: 1-40

Îndemnul de a căuta să întreacă Eroii Credinţei

Cei neprihăniţi trăiesc prin credinţă (Evrei 10:38). Mulţi din biserică au fost eroi onoraţi de Domnul. Mulţi alţi eroi au fost lăudaţi de Dumnezeu în Cuvântul Său. Ceea ce Dumnezeu a pus în acest Cuvânt este menit pentru învăţătura noastră (1 Cor 10:6), ca noi să umblăm aşa cum au umblat ei, şi nu numai să admirăm răspunsul lor victorios faţă de Dumnezeu. Aceşti oameni au fost oameni cu aceleaşi ispite ca şi noi (lacov 5: 17). Presiunile înfruntate de sfinţii din trecut au fost mult mai mari decât cele înfruntate de destinatarii acestei epistole.

Exemple lăudabile                                                                       Evrei 11:1-40

I.            Importanţa credinţei (Evrei 11:1-3). Aceasta este credinţa în acţiune în viaţa unui credincios, evidentă în umblare, atitudine şi înţelegere.

A.          Credinţa evidenţiată prin neclintire; o descriere a ceea ce face credinţa.

1:1-2

1.          Răbdarea neclintită este dovada exterioară a credinţei adevărate. Credinţa este răspunsul omului la ceea ce spune Dumnezeu. Credinţa nu numai este de acord cu Cuvântul lui Dumnezeu; ci acţionează pe baza lui. Credinţa îl ajută pe credincios să anticipeze viitorul şi să evalueze prezentul.

2.          Credinţa susţine în aşa fel încât suntem siguri de lucrurile pe care le aşteptăm, chiar de lucrurile pe care nu Ie vedem (Evrei 11 :20, 27).

a.          Credinţa acceptă întreaga realitate a binecuvântărilor promise (Ilus. Cum ştim că suntem iertaţi?).

b.          Credinţa acceptă cu încredere siguranţa evenimentelor viitoare încă nevăzute (Ilus. o cetate, Evrei 11:10, 16; 12:22; 13:14).

3.          Credinţa dă o siguranţă plină de încredere cu privire la realitate şi la viitor. Nădejdea este o anticipare sinceră, nu doar o dorinţă goală. Unul care trăieşte prin credinţă are o încredere neclintită în Dumnezeu şi în promisiunile Lui. Unul care are credinţa acţionează cu credincioşie în prezent în lumina viitorului.

4.          Multe exemple sunt înregistrate în Scriptura pentru beneficiul nostru. Mulţi au primit binefacerea lui Dumnezeu. Credinţa câştigă aprobarea lui Dumnezeu; nu ajunge la acceptare.

11:3

B.         Credinţa ajută la înţelegerea şi priceperea a ceea ce Dumnezeu a făcut cunoscut.

1.      Dumnezeu ne-a dat ceva informaţii cu privire la toate lucrurile care sunt nevăzute. Ceea ce Dumnezeu ne spune este adevărat. pentru că Dumnezeu nu poate minţi.

2.      Creaţia este cunoscută doar prin revelaţie, nu prin descoperiri sau analize. A existat un singur Martor (Iov 38:4), Unul responsabil.

3.      Ceea ce Dumnezeu ne spune despre creaţie poate fi înţeles de mintea umană (noeo). Credinţa nu este oarbă ci un respect adecvat faţă de revelaţia lui Dumnezeu.

4.      Întreg universul, de mii de ani, există datorită unei porunci (rama) a lui Dumnezeu.

II.          Credinţa a trei bărbaţi dinainte de patriarhi (Evrei 11:4-7) care au trăit într-o vreme când voia lui Dumnezeu a fost păstrată doar în mod oral.

11:4

A.          Abel (Evrei 4:1-15) a acţionat în mod corect, cu toate ca fratele său n-a făcut acelaşi lucrul.

1.          Abel a arătat credinţa în atitudinea şi faptele sale. Jertfa sa a fost o faptă bună, o jertfă bună, una conformă instrucţiunilor lui Dumnezeu (Geneza 4:4; Matei 23:35; Luca 11:51).

2.          Dumnezeu a lăudat şi laudă un astfel de răspuns. Mărturia credinţei lui Abel este încă instructivă.

11:5

B.         Enoh (Geneza 5:21-24) a rămas devotat şi a continuat credincios în zilele în care întreaga lume s-a îndepărtat de Dumnezeu.

1.          Rezultatul, a fost răpit fără să vadă moartea.

2.          Motivul, ca un martor special, nu ca răsplată pentru fapte bune. El a fost singurul onorat în felul acesta. El a rămas devotat când întreaga lume a devenit tot mai rea.

11:6

3.          Raţionalizarea, explicarea motivului de ce credinţa lucrează.

a.          Credinţa este răspunsul omului la revelaţia lui Dumnezeu, făcându-şi cunoscute aşteptările. Credinţa nu este numai nădăjduirea pentru ceva mai bun.

b.          Unul care vrea sa ajungă la Dumnezeu trebuie să recunoască că Dumnezeu există şi că EI aude şi răspunde. Tot ceea ce a promis, El poate duce la împlinire.

Î.21        Explicaţi natura credinţei lui Noe.

11:7

C.         Noe a umblat prin credinţă când întreaga populaţiei a lumii n-a crezut în Dumnezeu.

1.          Porunca; el a fost instruit în mod divin, special. Contrar experienţei; probabil că înainte ca ploaia sa existe, cel puţin nici o ploaie nu este menţionată. Contrar înţelegerii şi priceperii; n-a mai existat un potop; o inundaţie în întreaga lume.

2.          Construcţia; după detalii; probabil că a fost ca ceva ce nu s-a mai văzut. EI a reacţionat cu o atenţie reverenţă (o frică adecvată) faţă de Dumnezeu şi faţă de detaliile instrucţiunilor lui Dumnezeu. Credinţa sa a fost în ciuda batjocurii, în ciuda proiectului masiv de construcţie, în ciuda logicii animalelor şi în ciuda hranei.

3.          Concluzia; o umblare prin credinţă cu succes (nu neapărat o umblare fără păcat).

a.          Condamnarea lumii de atunci. Alţi oameni au pierit pentru că nu au crezut în predicare Cuvântului lui Dumnezeu. Familia lui Noe a fost salvată prin credinţă intrând în corabie.

b.          Caracterizarea influenţei şi mărturiei sale de atunci. EI a fost un moştenitor al neprihănirii. A fost dată nu câştigată; a fost primită prin credinţă. Noe a participat atât în tip cât şi în realitate.

III.        Credinţa patriarhilor (Evrei 11:8-22) în mijlocul presiunilor sociale ostile.

A.      Avraam şi Sara (Evrei 11 :8-12), o umblare prin credinţă într-o ţară străină.

11:8

1.          Mutarea, din Ur. El a urmat instrucţiunile lui Dumnezeu cu privire la plecare, părăsirea familiei şi a tot ceea ce era cunoscut, fără a cunoaşte natura darului intenţionat de Dumnezeu pentru poporul Său şi fără a cunoaşte destinaţia. Fiecare pas a fost prin credinţă.

2.          Refugiaţi (Evrei 11:9-10), ducând o existenţă migratoare de-a lungul întregii lor vieţi (Efes 2:19, 1 Petru 2:11), chiar în ţara care i-a fost promisă.

11:9

a.          Nici odată nu a avut o rezidenţă permanentă în ţară. A trăit ca un străin, atât în activitate cât şi în atitudine. Au locuit în corturi, mutându-se din loc în loc, de-a lungul generaţiilor, până când toţi s-au mutat în Egipt.

b.      În ciuda posedării întregii promisiunii a lui Dumnezeu.

11:10

c.          A perceput o viitoare cetate permanentă (loan 8:56), pentru.

1)          Anticipările, privind cu încredere la ceea ce este încă înainte.

2)          Locul, în ceruri, cu o temelie tare; de nemişcat.

3)          Zidită de Dumnezeu, nu de oameni, ca cetăţile pământeşti.

4)          Lucru cunoscut numai prin revelaţia lui Dumnezeu. Cum a cunoscut lucrul acesta nu ne-a fost revelat. EI a crezut şi a anticipat.

3.          Înmulţirea (Evrei 11:11-12); bazarea sa pe promisiunea lui Dumnezeu.

11:11

a.          Metoda; Dumnezeu poate împlini imposibilul.

(1) Reacţia prin credinţă faţă de revelaţie, crezând-L pe Dumnezeu. Credinţa lor a fost adevărată şi obiectivul credinţei lor a fost corect, Dumnezeu. Aceasta a fost o credinţă slabă; ambii au râs (Geneza 17:17; 18:12).

(2) Printr-o abilitate divină, Dumnezeu făcând imposibilul. Credinţa în sine nu face lucrarea; doar îi permite lui Dumnezeu să lucreze. Sara n-a avut abilitatea fizică de a avea copii (Geneza 17:15-17; 18:11-14). Avraam a fost ca mort (Evrei 11:12/a; Romani 4:19).

11:12

b.          Mulţimea, ca numărul stelelor, sau ca nisipul măriilor.

B.     Patriarhii ca grup (Evrei 11:13-16), toţi aceştia, mai multe generaţii.

Î. 22       Ce atitudine a fost caracteristică credinţei patriarhilor, de la Avraam până la Iosif?

11:13

1.          Promisiunea neîmplinită; promisiunea a fost reală dar n-a fost împlinită în timpul vieţii lor.

a.      Au continuat să se încreadă în lipsa împlinirii; credinţa îi da voie lui Dumnezeu să lucreze la vremea Lui.

1)      Ei au posedat certitudinea promisiunii şi prezenţa celui care a făcut promisiunea.

2)      Ei n-au văzut realitatea a ceea ce a fost promis. Promisiunile lor au fost împlinite din punct de vedere istoric prin Moise, Iosua, David, Maria şi Iosif şi noi.

b.      Prin credinţă ei au văzut şi s-au bucurat ce certitudinea lui Dumnezeu, de împlinirea în timp, şi de învierea trupurilor lor. Prin credinţă au văzut nevăzutul. s-au încrezut în cele veşnice ca depăşind prezentul, care este numai trecător şi pieritor. Au privit la realitatea viitoare cu bucurie, o bucurie interioară anticipând ţara permanentă.

c.      Au recunoscut stagiul lor temporar; au privit în depărtare. A mărturisit = au confirmat adevărul; cetăţenia (Filipeni 3:20). Au fost nepotriviţi, trăindu-şi întreaga viaţă ca celelalte popoare păgâne.

2.          O viziune pătrunzătoare (Evrei 11:14-16).

11:14

a.          Au pretins o ţară superioară. S-au considerat străini şi pelegrini pe pământ (Evrei 11:9,13; Efeseni 2:19; FiIipeni 3:20; 1 Petru 1:17; 2:11), cetăţeni ai cetăţii lui Dumnezeu.

11:15

b.          În mod clar nu şi-au adus aminte de Mesopotamia. Cu adevărat, pe de o parte nu au căutat să se reîntoarcă în Ur. Putea să facă lucrul acesta cu uşurinţă.

11:16

c.          Au anticipat o Iocuinţă cerească pe de cealaltă parte. Credincioşii adevăraţi sunt în anticiparea unei ţări cereşti.

d.          Au meritat lauda şi provizia lui Dumnezeu. Isus s-a dus să pregătească un loc (loan 14:3). Patriarhii sunt vii cu Dumnezeu (Matei 22:31-32). Dumnezeu este mândru să fie Dumnezeul lor, şi ei copii Lui (Evrei 8:10).

C.     Exemple din viaţa fiecărui patriarh (Evrei 11:17-22).

1.          Avraam (Evrei 11:17-19) a fost credincios într-un test suprem al credinţei.

11:17-18

a.          Ascultarea; el a făcut exact ce i-a poruncit Dumnezeu.

1)          Un test de credinţă remarcabil, cu care n-a mai fost testat nimeni în istoria răscumpărării. El a fost ascultător faţă de ceea ce a părut să fie greşit. Jertfele umane au fost interzise.

2)          El s-a supus instrucţiunilor lui Dumnezeu fără să Ie înţeleagă. EI a adus jertfă, un verb la imperfect, o acţiune în proces dar care n-a fost încheiată pentru că a fost întreruptă. Promisiunea a fost doar prin Isaac (Geneza 21:12-22:2).

11: 19

b.          Încrederea; el a avut încredere deplină, chiar în ceea ce n-a înţeles pe deplin. A fost destul faptul că Dumnezeu a poruncit lucrul acesta.

1)          El a considerat învierea posibilă, spunând ca va veni din nou (Geneza 22:5), cu toate că nimeni nu fusese înviat din morţi până atunci.

2)          Scăparea lui Isaac a fost în planul lui Dumnezeu. Avraam a învăţat o lecţie de supunere, un berbece acceptabil.

11:20

2.          Isaac a prezis creştere şi dezvoltare pentru amândoi fii.

a.          A funcţionat ca un proroc pentru fii lui, contrar preferinţelor lui personale (Geneza 27:1-28:9).

b.          Încrezător în lucrurile care urmează, binecuvântări de la Dumnezeu. EI a prezis abundenţa şi respectul între naţiuni (Geneza 27:28-29, 37), chiar pentru Esau (Geneza 27:39-40). EI a reiterat Legământul promis lui Iacov (Geneza 28:3-4).

11:21

3.          Iacov, cu toate că a fost slab, a proclamat voia lui Dumnezeu.

a.          Iacov a prezis (direcţionat de Duhul Sfânt, ca proroc), de asemenea încrucişându-şi mâinile; în mod individual după direcţionarea lui Dumnezeu (Geneza 48:5, 14-20).

b.          Iacov s-a închinat, în slăbiciune primând credinţa în provizia lui Dumnezeu (Geneza 47:29-31; 48:15-16, 21).

11:22

4.          Iosif a fost determinat să mărturisească chiar în moarte. El şi-a exprimat credinţa intr-o eliberare viitoare, şi a dat instrucţiuni pentru participarea la această eliberare (Geneza 50:25; Exod 13:19; Iosua 24:32).

IV.        Credinţa lui Moise (Evrei 11 :23-29), cel mult onorat în Iudaism.

11:23

A.      Părintească; un comportament lăudabil al celor care au îndrăznit să onoreze promisiunea lui Dumnezeu.

1.          L-a ascultat pe Dumnezeu nu pe oameni. Nu le-a fost frică de oameni, ci de Dumnezeu, şi au crezut legământul lui Dumnezeu cu Levi.

2.          Au notat şi au acţionat. L-au evaluat pe Moise ca fiind un copil potrivit pentru împlinire şi I-au ascuns.

3.          Calificat ca Levit; cel puţin unsprezece generaţii; aşa cum i s-a spus lui Avraam, cu patru sute de ani înainte (Geneza 15: 13).

Î. 23       Care decizii de credinţă a lui Moise au fost aplicabile bisericile cărora se adresează?

B.     Personal (Evrei 11:24-29); Moise a rămas credincios în ciuda presiunilor sociale şi în ciuda conflictelor cu puterile demonice.

1.          În Egipt (Evrei 11:24-26), luând decizii prin credinţă aşa cum ar trebui să facă cei cărora se adresează.

11:24

a.          Respingerea adoptării, poate din partea Reginei Hatşepsut.

1)          A respins titlul şi funcţia, onoarea socială; probabil tronul în viitor.

2)          A respins puterea şi bogăţia; onoarea personală.

11:25

b.          A respins plăcerea păcatului; lucrurile fireşti, nu spirituale.

1)          Decizii intenţionate; el a cunoscut opţiunile.

2)          Decizii inteligente, recunoaşterea că este între copii lui Dumnezeu a însemnat greutăţi.

11:26

c.          Respingerea comorilor, aşa cum cei cărora Ie este adresată scrisoarea trebuie să respingă aşa zisele beneficii sociale. Alegerea sa a fost a lui Mesia, care vine, cu toată că lucrul acesta putea duce la reproşuri. Observaţi că reproşul este bogăţia (Matei 6: 19-21). EI a renunţat la prestigiu, plăceri şi comori, care sunt trecătoare. Privirea lui a fost aţintită asupra viitorului, răsplăţii spirituale şi veşnice de la un Dumnezeul nevăzut. EI a ales bazat pe promisiunile lui Dumnezeu cu secole înainte. Revelaţia directă pentru el a început cu patruzeci de ani mai târziu.

11:27

2.          În exod, conducând un popor sclav în pustie.

a.          EI împreună cu copii lui Israel au plecat, fără să se teamă de Faraon sau de vrăjitorii lui (Exod 4:31: 12:50-51).

b.          El a rămas credincios, continuând sa umble după cum i-a spus Dumnezeu şi după cum I-a direcţionat Duhul Sfânt.

c.          EI a avut o încredere deplină în realitate, prezenţa personală a Celui care este nevăzut, având o credinţă statornică chiar în pustie.

11:28

3.          În întâlnire; direcţionându-i pe copii lui Dumnezeu pentru a ocoli îngerul moţii prin urmarea instrucţiunilor lui Dumnezeu din scrisoare.

a.          EI a direcţionat stropirea cu sânge (Exod 12:23) În a zecea plagă pentru a-i proteja pe Israeliţi de mâna Distrugătorului. Poate ca instrucţiunile au apărut stranii şi nepotrivite, dar cei care s-au supus prin credinţă au fost scăpaţi (Exod 12:28).

b.          El a instruit reprezentarea continuă a răscumpărării lor, Paştele, aşa cum a poruncit Dumnezeu (Exod 12:5, 14; 1 Corinteni 5:7).

Î.24        Comparaţi faptele de “credinţă” a copiilor lui Israel şi a armatei Egiptene.

11:29

4.          În scăparea de această armată puternică din zilele acelea. Ei au fost peste două milioane de oameni, şi totuşi nu ar fi avut nici o şansa în faţa armatei lui Faraon.

a.          Armata Egipteana a indus frica (Exod 14:8-10). Dumnezeu a poruncit (Exod 14:16) şi poporul a ascultat (Exod 14:22,29).

b.          Forţele Egiptene au văzut zidurile apelor, au umblat fără ţintă (prin apă) nu prin credinţă, pentru că pentru ei nu a existat o poruncă de la Dumnezeu (Exod 14:17-18,23-28).

V.          Credinţa Israeliţilor de la Moise înainte(Evrei II :3o-40); aşa de mulţi; nu pot fi menţionaţi.

11:30

A.      Iosua şi noua generaţie care au intrat în ţara I-au ascultat pe Dumnezeu cu toate că ceea ce EI a poruncit a părut o nebunie din punct de vedere uman. Au cucerit Ierihonul ascultându-L pe Dumnezeu, şi nu prin putere militară. Au văzut puterea lui Dumnezeu (nu puterea credinţei lor).

Î.25        De ce este Rahav un exemplu de credinţă aşa de important?

11:31

B.     Rahav; un exemplu dintre oamenii de rând şi dintre Cananiţi.

1.          Rahav a răspuns acţiunilor lui Dumnezeu, prin credinţă privind la ceea ce nu se vedea. Ea şi-a manifestat credinţa prin faptele ei, deciziile ei, cerinţele ei. Ea a crezut noua veste, nu revelaţia directă. Ea a fost ascultătoare în mijlocul multora care au fost neascultători (observaţi responsabilitatea divină a Neamurilor).

2.          Nici un erou al credinţei nu a fost fără păcat. O femeie stricată n-a fost mântuită prin comportamentul ei moral.

3.          Ea a participat în promisiuni, a fost luată în tribul lui Iuda (Iosua 6:23; Rut 4:21; Matei 1:5; Iacov 2:25).

11:32

C.     Judecătorii, împăraţii, prorocii; mulţi, de multe feluri; un model comun la toţi, au trăit printr-un răspuns plin de credinţă, împlinind voia lui Dumnezeu.

1.          Din familii diferite, având abilităţi diferite, de mai multe ocupaţii, chemaţi la mai multe lucrări.

2.          Au practicat o credinţă în zilele în care fiecare om a făcut ceea ce a părut bun în ochii lui (Judecători 17:6; 21:25), David în monarhia timpurie.

D.     Mulţi, mulţi alţii (Evrei 11:33-40); nu are timp în această scrisoare să enumere toate exemplele de credinţă din trecut.

11:33-38

1.          Acţiunile (Evrei 11:33-37, 38/b); lucrurile pe care Ie-au făcut ca o credinţă răspuns faţă de Dumnezeu.

a.          Lucrările lui Dumnezeu au avut diferite forme; cuceriri; fapte de neprihănire; stabilirea în ţară.

b.          Chiar lucratorii lui Dumnezeu au suferit şi chiar au murit pentru credinţă; un preţ mult mai mare decât a tuturor din biserică care primesc aceasta epistolă.

c.          Cei credincioşi ai lui Dumnezeu au considerat învierea mult mai benefică decât părăsirea lui Dumnezeu pentru un câştig temporar.

d.          Toţi aceştia I-au crezut pe Dumnezeu, acceptând Cuvântul Său ca autoritate, de o importanţă decisivă, de o putere imensă şi cu o încredere deplină.

2.          Dificultăţile (Evrei 11:33-38); au rămas credincioşi prin mai multe crize, mult mai critice decât cele întâmpinate de destinatari.

a.          Mulţi au văzut succesul (Evrei 11:32-35/a).

b.          Mulţi care au fost la fel de credincioşi n-au fost scăpaţi din suferinţe şi de moarte (Evrei 11:35/b-38). Unii au scăpat de sabie (Evrei 11:34) pe când alţii au fost ucişi de sabie (Evrei 11:37).

c.          Îndurarea statornică este întotdeauna credincioasă, dar nu are succes întotdeauna (din punct de vedere uman); toţi au fost onoraţi de Dumnezeu.

11:39-40

3.          Aprobarea (Evrei 11:38/a, 39-40) lui Dumnezeu, nu întotdeauna a oamenilor.

a.          Lumea n-a fost vrednică de ei (Evrei 11:38/a). Aprobarea lumii nu este întotdeauna ceva bun. Dumnezeu a poruncit (Evrei 11:2).

b.          Au rămas tari fără sa vadă realitatea, în mai multe împrejurări.

c.          Acum, noi avem o temelie mult mai sigură a credinţei noastre decât ei.

d.          Casa lui Dumnezeu n-a fost gata în stadiile ei pregătitoare. Noi suntem incluşi în planul lui Dumnezeu, având ceva mai bun, cunoştinţa împlinirilor istorice ale lui Isus, lucru care îi aduce pe sfinţii la desăvârşire.

1)          Promisiunea cerească a lui Dumnezeu (oraşul ceresc) este aceeaşi în fiecare dispensaţie.

2)          Modelul de acceptare a lui Dumnezeu (prin credinţă) este acelaşi pentru toţi oamenii de-a lungul istorie.

3)          Conţinutul şi înţelegerea sunt mai mari pentru noi.

4)          Credincioşie statornică se aşteptă de la noi toţi.

Evrei 10:32-39

Secţiunea B                                                                     Evrei 10:32-39

Îndemnul cu privire la Amintirea Experienţelor anterioare

Autorul le aduce aminte că au părăsit dragostea dintâi (Apocalipsa 2:4) şi îi provoacă să urmeze exemplu eroilor contemporani ai credinţei, destinatarii înşişi. Eroi despre care nu se cântă sunt eroi adevăraţi.

Un trecut lăudabil                                                                      Evrei 10:32-39

I.            Amintirea experienţelor lor anterioare (Evrei 10:32-34), cunoscute în mod personal de către autor.

Î. 20         Enumeraţi patru modalităţi prin care cei din biserica s-au dovedit a fi eroi vrednici de imitat.

10:32

A.      Vremea persecuţiilor. După convertirea lor au îndurat persecuţii.

B.     Natura acestor vremuri de persecuţie (Evrei 10:32/b-33).

1.          Gradul, suferinţe intense atunci, dar destul de liniştite acum.

2.          Succesul; au îndurat cu credincioşie şi tărie.

10:33

3.          Situaţiile au fost diferite („pe de o parte … pe de alta”).

a.          Uneori prin insultă publică; trataţi fără respect în societate. Au fost făcuţi obiectivul urii, îndurând atacuri personale cu vorba şi atacuri fizice.

b.          Alte ori prin simpatia publică faţă de cei trataţi rău, alegând să recunoască că sunt împreună. Au ales să arate solidaritate cu cei trataţi greşit, ajutându-i pe alţi credincioşi. Nu au fost tăcuţi, cu toate că nu au fost implicaţi ei înşişi în mod direct.

4.          Motivul, aducerea aminte pentru repetiţie. Comportamentul lor prezent ar trebui să fie demn de lăudat, ca trecutul lor.

10:34

C.     Reacţiile la aceste încercări, pentru; fapte adiţionale care au urmat.

1.          Explicaţia; o amintire a altor obiceiuri de după convertire.

a.      Simpatie faţă de cei ce sunt în închisoare (probabil că nu autorul). Au manifestat compasiune faţă de credincioşii din lanţuri.

b.      Bucurie, în timp ce nu a existat un motiv adevărat pentru bucurie, pentru că bunurile lor au fost luate. Au fost bucuroşi sa poată suferi datorită credinţei lor. Nu au fost mişcaţi de confiscarea lucrurilor materiale, fiind de importanţă minoră.

2.          Baza, a fi plin de în credere cu privire la valori mult mai mari, mai bune, mai de durata ştiindu-se veşnici. Această cunoştinţă a fost bazată pe lucrarea şi promisiunea lui Hristos, modele care încă le aparţin. Ei sunt siguri din punct de vedere veşnic chiar dacă toate lucrurile materiale le-ar fi luate.

3.          Contrastul; autorul este îngrijorat că aceste calităţi de lăudat nu au continuat. Atunci au fost credincioşi lui Hristos; acuma vorbesc despre retragere. Atunci şi-au considerat proprietăţile ca fiind gata de pierdere; acum sunt fricoşi să nu-şi piardă proprietăţile şi prietenii.

II.          Încurajarea de a continua cu acest model din trecut (Evrei 10:35-39), astfel.

10:35

A.          Îndemnul; posibil un alt verset cheie.

1.          Nu sacrifica răsplata permanentă, viitoare pentru vreun câştig posibil.

2.          Şi-ar fi pierdut pacea interioară întorcându-se înapoi la Iudaism.

10:36

B.         Motivul, pentru că veţi putea îndura ca şi înainte.

1.          Nevoia răbdării voastre poate fi împlinită.

2.          Împlinirea voii lui Dumnezeu merită răsplata lui Dumnezeu, pe care o puteţi primi, aşa cum Hristos a fost ascultător. Promisiunile lui Dumnezeu nu pot fi anulate, dar trebuiesc luate prin credinţă. Împlinirea voii lui Dumnezeu trebuie să fie cel mai înalt ţel al credinciosului.

C.         Suportul Biblic, încurajarea unei umblări pline de succes.

10:37-38

1.          Umblarea prin credinţă a unui credincios este numai pentru o clipă (Habacuc 2:3-4; Isaia 26:20). Suferinţa este scurtă. Reîntoarcerea iminentă a lui Isus Hristos este sigură, şi poate să nu fie foarte departe.

2.          Credincioşii umblă într-o credinţă plină de încredere într-un Dumnezeu credincios care controlează timpul şi istoria. Cel declarat neprihănit de Dumnezeu trebuie să trăiască prin credinţă, supunându-se Cuvântului lui Dumnezeu. O astfel de umblare este modelul lui Dumnezeu pentru un comportament cu succes în această lume. Destinatarii acestei scrisori sunt în faţa unei decizii adevărate, sa umble prin credinţă şi să placă lui Dumnezeu, sau să se întoarcă înapoi şi să nu fie plăcuţi Lui.

3.          Dumnezeu controlează nivelul persecuţiei credincioşilor până la răpire. Timpul este scurt, astfel fiecare trebuie să fie gata. Dumnezeu nu-şi schimbă orarul. Cel care vine va veni (vezi. Matei 11:3; Luca 7:19-20; loan 1:27; Apocalipsa 1:4,8; 4:8; 11:17).

10:39

D.         Încurajarea, autorul şi majoritatea celor din biserică vor continua în credinţă, nu se vor retrage. Datorită credincioşiei lui Dumnezeu credincioşii pot rămâne loiali. Credincioşii adevăraţi nu sunt trădători ci victorioşi.

Evrei 10:19-31

A Doua Diviziune majoră          Evrei 10:19 – 13:25

Îndemnuri Practice

Prima diviziune majoră (Evrei 1:1 la 10:18) a fost o dezvoltare doctrinară dovedind că reîntoarcerea la Iudaism este contrară planului şi scopului lui Dumnezeu. Partea următoare (Evrei 10:19 la 13:25) aplică aceste adevăruri şi mai mult îi îndeamnă pe cititori. Încurajarea din această parte este în mare parte din exemplul celor care au fost înainte în aceeaşi situaţie.

Secţiunea A                                                            Evrei 10:19-31

Îndemnul de a uzita de Noul Acces la Dumnezeu

__________________________________________________________________________

Acest îndemn urmează(astfel) şi este bazat pe superioritatea Fiului şi a lucrării Sale. Activitatea încurajata în acesta secţiune are trei direcţii, înspre Dumnezeu, înspre societate şi înspre adunare; toate trei sunt importante.

Î. 18       Rezumaţi cele trei îndemnuri ale autorului în Evrei 10: 19-25.

Un Mijlocitor mai Bun                                                                Evrei 10:19-25

I.            Apropiaţi-vă în credinţă (Evrei 10: 19.22); activitate îndreptată spre Dumnezeu; încurajarea unei apropieri de Dumnezeu, lucru care este mult mai bun decât a merge la Ierusalim.

A.          Baza intrării (Evrei 10:19-21). Zonele din jurul templului au fost restricţionate: curtea prozeliţilor, a femeilor, a bărbaţilor, a preoţilor, Sfânta Sfintelor. Noi nu avem restricţii.

1.          Moartea lui Hristos, aşa după cum sângele viţeilor şi a ţapilor a fost necesar în fiecare an pentru ca preotul sa poată intra în Sfânta Sfintelor. Acum toţi credincioşii pot intra oricând.

10:19-20

a.          Asigură un acces cu încredere. Toţi cei care vin pot fi atât cu îndrăzneală cât şi în linişte venind cu încredere(Evrei 4:16). Accesul nostru este posibil prin sângele lui Isus, prin trupul Său, ca deschiderea perdelei care i-a permis marelui preotului să intre (Matei 27:51; Marc 15:38).

b.          Asigură o cale nouă şi vie, adică, ceva recent, doar cu treizeci de ani în urmă. Această nouă cale este singura bază a oricărei apropieri spirituale de Dumnezeu. Sfinţii din Vechiul Testament au experimentat beneficiile lucrării lui Hristos fără sa înţeleagă pe deplin realitatea istorică viitoare. Ei au avut acelaşi acces, dar nu un acces plin de încredere.

c.          Asigură un acces permanent fraţilor, o relaţie de familie mai măreaţă decât Iudaismul. Nu există baricade. Noi venim direct la Dumnezeu. Pentru cei care sunt în Hristos nu mai este nevoie de mediator.

10:21

2.          Preoţia lui Hristos, Marele Preot adevărat, pentru toţi fraţii din toate veacurile. El este asupra întregului univers, şi în special asupra casei credincioşilor (Evrei 3:2-6).

10:22

B.         Natura intrării; accesul este permis, dar voluntar. Autorul îi îndeamnă să se apropie de Dumnezeu în fiecare zi. Trebuie să vină cu o inimă sinceră, încrezători în acest acces, recunoscând că apropierea noastră este dorită. Apropierea este un răspuns al credinţei în Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să fim curăţiţi când venim (1 loan 1:9), aşa cum a fost preotul curăţit după ritualuri.

II.          Ţineţi fără şovăire la nădejdea; înspre societate; versetul cheie; exprimarea preocupării întregii epistole.

10:23

A.      Conduita noastră în lume. Mărturisirea publică trebuie sa continue, în mod deschis şi credincios, ceea ce va necesita decizie şi determinare, evitarea neglijenţei sau îndepărtarea de orice de felul acesta, fără şovăire.

B.     Siguranţa noastră; Isus a promis ca va fi cu fiecare credincios, ca vor obţine putere de răbdare, că fiecare poate să vină în rugăciune în orice vreme. Performanţa Sa este sigură; El nu va da faliment în nici un fel.

III.        Încurajaţi-vă unii pe alţii în dragoste (Evrei 10:24-25); înspre adunare; loialitatea trebuie să fie către Dumnezeu şi către poporul lui Dumnezeu, adunarea, nu naţiunea Evreiască.

10:24

A.          Rezultatul; scopul preocupării reciproce în biserică este de a se încuraja în exprimarea dragostei, faptelor bune (Evrei 6:10; 13:16), provocându-se unii pe alţii la fapte care sunt bune înaintea lui Dumnezeu şi benefice pentru alţii, astfel fiind părtaşi şi ajutându-se unii pe alţii (2 loan 11; 3 loan 8). Ei trebuie să caute permanent căi de a-i stimula pe alţii la sfinţenie, ducând la o creştere spirituală individuală şi spre binele bisericii.

10:25

B.         Mijloacele de împlinire a acestor beneficii reciproce, prin credincioşie personală în biserica locală.

1.          Negativ, evita obiceiurile neacceptabile şi de nescuzabile ale unora. Nu fi un solitar. Nu părăsi structura aleasă de Dumnezeu (Evrei 3:12-13), aşa cum au făcut unii (tis). Dacă nefrecventarea unui credincios este din pricina nepăsării (Evrei 5:11; 6:12), atunci este necesară o pedeapsă temporară. Dacă lucrul acesta este ceva intenţionat, apostazie finală (Evrei 10:26-27) din partea celui care mărturiseşte, pedeapsa este înfricoşătoare pe veci.

2.          Pozitiv; adunaţi-vă în mod personal, repetata şi regulat; adunaţi-vă ca şi trup; funcţionaţi ca o unitate, un model al autorului (noi înşine) pentru toţi credincioşii.

C.         Exerciţiul; (alIa) dar. Nu trebuie să fie pasivi, ci să ajute în mod activ, să mângâie şi să încurajeze, manifestând dragostea lor faţă de Dumnezeu, faţă de vecini (Luca 10:27), şi în mod special faţă de ceilalţi credincioşi (1 loan 3:14).

D.         Stimulentul; Revenirea lui Hristos este un stimulent. Putem fi traşi la răspundere oricând (Romani 13:11). Ziua când vom sta înaintea Sa este cu o zi mai aproape în fiecare zi. Cu cât se apropie mai mult, apropierea din biserica devine tot mai importantă.

Al Patrulea Pasaj de avertizare                             (Evrei 10:26-31)

I.            Argumentul ipotetic (Evrei 10:26-27), avertizarea cu privire la urmările abandonării modelelor noii dispensaţii a lui Dumnezeu şi întoarcerea la coaja goală a ludaismului.

10:26-27

A.          Gravitatea apostaziei finale. Unul care a primit cunoştinţa adevărului ar fi putut auzi evanghelia fără s-o accepte. Pentru păcatul împotrivirii (cu o mână ridicată, Numeri 15:3o-31), ritualul lui Moise nu a asigurat o jertfa de animal, ci aceştia trebuiau să fie alungaţi din naţiune.

B.         Rezultatele ireversibile; dacă o persoană se îndepărtează în mod intenţionat, nu mai are unde să se întoarcă.

1.          Nici o altă jertfă, pentru că jertfa lui Isus este singura care este eficientă. Dacă aceasta este respinsă, nu există altă cale.

2.          Nu există o altă nădejde, ci numai frica (Isaia 26:11; Evrei 10:31; 12:21).

a.          Un rezultat veşnic; o astfel de persoană ar înfrunta numai judecata şi condamnarea veşnică.

b.          Un rezultat groaznic, plin de frică (Deuteronom 32:35: Psalmul 94:1: 149:7; Isaia 1:24; Romani 12:19; 2 Tesaloniceni 1:8).

C.         O avertizare, pentru că apostazia este luată în calcul de unii din biserică; de aici urgenţa epistolei. Aceasta nu ne învaţă că o persoană mântuită îşi poate pierde mântuirea prin intrarea în apostazie, nici că cineva care este în apostazie nu trebuie să fie primit înapoi dacă se pocăieşte cu adevărat. Apostazia nu determină destinul; ea arată destinul.

II.          Argumentul lui Moise (Evrei 10:28-29), cu privire la oricine (tis), pentru că există o seriozitate mult mai mare în aceasta dispensaţie.

10:28

A.          Pedeapsa temporală din dispensaţia lui Moise.

1.          Cauza; atitudinea inimii lor a fost manifestată în acţiunile exterioare. Rebeliunea a fost împotriva lui Dumnezeu şi a legii lui Dumnezeu. Vina n-a putut fi negată, nici în pustie nici de-a lungul secolelor. Păcatul a fost înfruntat în mod permanent de către proroci.

2.          Urmarea, – aceştia au murit fără milă. Pedeapsa capitală a fost poruncită. În omorârea cu pietre au fost implicaţi martori (Deuteronom 17:2-7). Nici o jertfă n-a putut fi folosită pentru aceştia (Numeri 15:30-31).

 

Î. 19       Care sunt cele trei lucruri pentru care cei pierduţi merită o pedeapsă mai mare la Judecata de la Tronul Alb?

10:29

B.         O pedeapsă mai mare (mult mai gravă) va fi acum meritată. Liberalismul secolului douăzeci este vinovat de toate cele trei acuze.

1.      De dispreţ şi respingere. Călcat în picioare arată dispreţ, tratare cu dispreţ. Liberalii îl consideră pe Isus numai o fiinţă umană, nu Fiul veşnic a lui Dumnezeu.

2.      De lipsă de respect faţă de sângele vărsat a lui Hristos. Unii consideră moartea Sa ca o moarte obişnuită (koinon, ordinară). Liberalii se plâng de o religie sângeroasă, că moartea lui Hristos a fost obişnuită în sensul că nu a avut un efect răscumpărător.

3.      De insulta pe care o aduc respingând şi opunându-se Duhului Sfânt (vezi. Zaharia 12:10). Duhul Sfânt este Unul care poate fi jignit; pentru Liberali, EI este numai o putere impersonală.

III.        Argumentul din natura lui Dumnezeu (Evrei 10:3o-31); un motiv teologic. Credincioşii adevăraţi îl cunosc pe Dumnezeu în mod personal şi ştiu că pedepsele din vremea lui Moise au fost nimic în comparaţie cu mânia veşnică a Creatorului.

10:30

A.          Exprimarea; din nou folosind autoritatea Scripturii. Judecata finală nu este decisă de oameni.

1.              Judecata este a lui Dumnezeu (Deuteronom 31:35; Romani 11:19).

2.              Judecata este disciplinară în scopurile ei (Deuteronom 31:36; Psalmul 135:14).

a. Corectarea Sa este cunoscută prin expresie şi experienţă, prin lecţii şi prin lovituri. Lucrul acesta a fost exprimat de Moise şi repetat de David. Este experimentat de cei care Dumnezeu doreşte să-i facă mai buni.

b. Recompensa divină este dreaptă şi adecvată, indiferent că este temporară sau veşnică. Nu există nici o scăpare prin fugă din ochii lui Dumnezeu. El o poate amâna uneori, dar EI nu trece cu vederea.

B.         Descrisă prin declaraţia directă. Frica este o motivaţie legitimă pentru ascultare. Mâinile lui Dumnezeu ajung peste tot. EI ne poate apuca oricând. Trebuie să trăim ca pentru Dumnezeu, nu ca pentru Cezarul.

Evrei 8:1-10:18

 Secţiunea E                                                               Evrei 8:1-10:18

Lucrarea lui Hristos este superioară lucrărilor din Vechiul Testament

________________________________________________________________________

Ritualul teocraţiei a fost instituit în mod divin; nu putea fi pus deoparte de către oameni. Autorul explica ca lucrarea din cart şi până şi structura cortului au fost instituire de Dumnezeu pentru a ilustra o realitate mai măreaţă care urma să vină. Lucrarea preoţească a lui Isus Hristos a implicat trei aspecte superioare; un loc mai bun de slujire, un legământ mai bun, şi o jertfa mai bună.

Î. 13       Daţi cele trei aspecte ale lucrări preoţeşti a lui Isus.

Un Loc de Închinare mai Bun                                                    Evrei 8:1- 9:10

I.            Natura funcţiei preoţeşti a lui Hristos, în locaşul de închinare ceresc ilustrat de cortul / templul din perioada lui Moise.

A.          Punctul principal pa care autorul doreşte ca ei să-i recunoască.

8:1

1.          Afirmarea, avem un Mare Preot. Preotul nostru slujeşte acum şi în mod continuu în locul nostru. Preoţii evrei au slujit din când în când şi la rând.

2.          Şade; domnie împreună cu Tatăl, în ceruri, capabil sa mijlocească în mod direct. Nici un preot din Vechiul Testament n-a stat jos; nici un preot Aronic n-a fost împărat.

8:2

3.          Locul; adevăratul, ceea ce a fost în pustie şi în final Ierusalim a fost doar un tip. Lucrarea Sa jertfitoare a fost eficientă în ceruri. Locul Sfânt de închinare din ceruri este împlinirea imaginii exprimată de tip. Este o substanţa nu o umbră. Locul de închinare pământesc a fost în mod clar umbra a realităţii cereşti.

B.         Activitatea principală a marelui preot evreu ca un tip stabilit de Dumnezeu al venirii lui Hristos (Evrei 8:3-6).

8:3

1.          Afirmţia; ideea principală a existenţei preotului este jertfa. Scriitorul a folosit timpul prezent, fiecare preot pământesc aduce jertfe în mod repetat, şi apoi un timp aorist, Acesta a adus o singură jertfă.

8:4

2.          Superioritatea acestei preoţii. În timpul întrupării Sale, Isus nu putea sa slujească ca preot Levitic. Când se va reîntoarce pe pământ, EI nu va fi sub legea lui Moise.

8:5

a.              Preoţii pământeşti au slujit ca o umbră a realităţii cereşti.

b.              Ritualul pământesc a leviţilor nu este greşit ci ineficient.

3.          Superioritatea locului de închinare pe care Moise trebuia să-l reprezinte.

a.              Realitatea din ceruri este superioară copiei. Oamenii pot sa vadă clar umbra, nu realitatea cerească pe care o ilustrează umbra.

b.              Instrucţiunile divine necesitau urmarea unui proiect, nu a unui model (Exod 25:40: 26:30; 27:8; Numeri 8:4; Fapte 7:44). Partea cerească nu a fost văzută de Moise. Puţin a fost lăsat pentru om ca să decidă. au fost specificate materialele şi măsurătorile exacte.

8:6

4.          Superioritatea preoţiei şi lucrării împlinită într-un legământ mai bun.

a.      Lucrarea Sa este mai bună, fiind ales de Dumnezeu în planul Său veşnic. Lucrarea inaugurata de Moise a fost bună. Lucrarea lui Isus a fost desăvârşita.

b.      Mijlocirea Sa este mult mai bună, bazată pe un legământ veşnic legat de promisiuni mai bune. EI este un Mijlocitor mai bun. Telurile lui au avut succes.

II.          Cele doua legăminte care asigurau închinarea din cort (Evrei 8:7-13). Ambele legăminte includ casa lui Israel şi casa lui Iuda.

A.          Deficienţa legământului anterior (Evrei 8:7-9), prezentată în relaţie cu naţiunea, şi nu a rămăşiţei credincioase.

8:7

1.          Intenţia de înlocuire. Înlocuirea a fost de la Dumnezeu, nu de la oameni. Primul legământ a fost preliminar, nu permanent. Legământul lui Moise a fost ineficient şi nepotrivit. N-a putut realiza nimic. Legământul lui Moise nu a fost intenţionat pentru a fi permanent. Dumnezeu a anunţat ca EI îl va înlocui.

2.          lndicaţiile intenţiilor lui Dumnezeu de a înlocui legământul lui Moise (Evrei 8:8-9) pentru că poporul nu a continuat în el, şi pentru că a fost numai ceva exterior, nu interior.

8:8

a.      Declarat de Dumnezeu; Naţiunea nu a ţinut standardele lui Dumnezeu. Ei au avut defecte şi deficienţe. Dumnezeu Însuşi a declarat ca El va face un nou legământ (Ieremia 31:31-32), aducând împreună nordul şi sudul (Zaharia 11:14), o manifestare viitoare şi măreaţă a planului Său veşnic. Acesta a fost parţial la Rusalii, dar nou (Fapte 2:16-21).

8:9

b.      Detaliile oferite de Dumnezeu; contrastul, pentru a aprecia legământul mai bun. Diferit de legământul lui Moise în pustie; diferit de legământul pe care Israel nu I-a ţinut; şi diferit de legământul de la care Dumnezeu s-a retras, Dumnezeu i-a lăsat pe cei neacultători şi necredincioşi să moară în pustie.

B.         Eficienţa noului legământ (Evrei 8:10-13; Ieremia 31:33-34), anunţat în trecut şi împlinit recent.

8:10

1.          Declarat de Dumnezeu prin Ieremia, să includă toate cele douăsprezece triburi.

2.          Detaliat de Dumnezeu pentru a accentua lucrarea spirituala mai mare.

1. 1. Noul Legământ va aduce o transformare interioară (spirituală), o lucrare divină de regenerare.
   2. Noul Legământ va stabili o relaţie personală intimă. Dumnezeu va fi mândru de copii Lui, iar cei răscumpăraţi vor fi mândri de Dumnezeul lor.

8:11

1. 1. Noul Legământ implică o învăţătura personală, fiecare este învăţat în mod personal de Dumnezeu.

8:12

1. 1. Noul-legământ implică o transformare totală. Iertarea deplină este primită înaintea lui Dumnezeu, nu chiar în teocraţie. Există o ştergere juridică. Jertfele repetate au arătat ca jertfa finală n-a fost adusă.

8:13

3.              Dominarea; Noul Legământ este stabilit şi va rămâne. Vechiul a fost deja depăşit în 600 î.Hr.; a fost aproape de dispariţie acum (şi dispare în 70 d.Hr.). Lucrul acesta a fost văzut ca o siguranţă cu toate că a fost ceva viitor. Creştinismul este realizarea deplină intenţionată a planului lui Dumnezeu. Isus a împlinit toate ceremoniile şi funcţiile din sistemul vechi.

III.        Operarea primului legământ (Evrei 9:1-10), şi astfel, pe de cealaltă parte.

A.      Procedura din cort, a fost stabilită în mod divin în primul legământ. Trebuie onorată pentru locul pe care I-a slujit în programul lui Dumnezeu.

9:1

1.          Regulile primului legământ. Modelele au fost alese de Dumnezeu, nu de oameni. Au fost didactice nu eficace (Evrei 9:9-10).

2.          Cortul/templul a fost un loc adevărat de închinare pe pământ.

B.     Mobilierul din cort (Evrei 9: 1-5). Altarul şi ligheanul au fost afară.

9:2

1.          Prima cameră, Locul Sfânt. Numai preoţii puteau să intre în această cameră exterioară, numai după cum au fost aleşi (Exod 26:33; Levitic 6:26). Detaliile interioare sunt date în funcţie de cum erau folosite şi nu de locul lor. Suportul de lumânări a fost în stânga intrării (Exod 25:31-39). Masa a fost în dreapta (Exod 25:23-29; 40:22) şi pâinea Sfânta a fost pe masă (Exod 25:30; Levitic 24:5-9).

9:3-5

2.          A doua cameră, a fost separată de o perdea, o barieră menită să fie între om şi Dumnezeu, acum deschisă tuturor credincioşilor (Evrei 10:19-20). A fost numită Sfânta Sfintelor, sau Cea mai Sfântă, sau Locul Preasfânt (Exod 26:33). Detaliile interioare sunt din nou date în ordinea în care erau folosite în ritual. Altarul de aur pentru arderea tămâiei a fost folosit pentru un miros plăcut înainte lui Dumnezeu (Exod 30: 1-6, 10; 40:26; Luca 1:9,11).

a.          Singurul lucru din Sfânta Sfintelor a fost chivotul legământului, îmbrăcat în aur (Exod 25: 10-15). În chivotul legământului, la început, a fost “omerul cu mană” (Exod 16:32-34), toiagul lui Aron care a înflorit (Numeri 17:8,10), două mese de piatră (Exod 31:18, 32:15; Deuteronom 10:1-5; 1 Împăraţi 8:9; 2 Cronici 5:8) şi mărturia scrisă în Scriptură, autografa din Tora (Exod 25:16, 21; Deuteronom 31:26).

b.          Capacul chivotului a fost un capac special, capacul ispăşirii, locul unde păcatele noastre sunt justificate înaintea lui Dumnezeu (Exod 26: 17; 37:6; Levitic 16:2; Numeri 7:89), care avea ca umbra heruvimi simbolici (Exod 25: 18-22; 37:7-9; 2 Samuel 6:2; Psalmul 8o: 1; 99: I; Isaia 37: 16).

3.          Al doilea templu n-a avut toate lucrurile acestea. Cortul original a conţinut toate lucrurile menţionate. Lucrurile au fost importante datorită uzului lor simbolic. Absenţa obiectelor n-a schimbat învăţătura. Procedurile n-au fost greşite chiar dacă unele obiecte lipseau.

C.     Slujirea din cort (Evrei 9:6-10). Lucrările preoţilor şi a marilor preoţi erau bine cunoscute de popor.

9:6

1.          În camera din faţă, zona activităţilor zilnice sau săptămânale, au slujit mulţi preoţi diferiţi (Luca 1:8-10). Accesul a fost limitat preoţilor.

9:7

2.          În camera din interior, locul unde se intra o singură dată, numai într-o zi pe an. Marele Preot intra prin perdea cu sânge pentru sine şi pentru păcatele poporului lor, un viţel pentru sine (Levitic 16:6; 11-14) şi ţap(i) pentru naţiune (Levitic 16:2-6, 15). Intrarea în prezenţa simbolică a lui Dumnezeu nu se putea face fără sânge.

9:8

3.          În simbol (Evrei 9:8-10); toate au fost date pentru învăţătura.

a.          Simbolizatorul, Duhul Sfânt explicând, demonstrând. Locul de închinare în sine şi lucrarea sa au avut ca prim rol, învăţătura.

9:9

b.          Semnificaţia; o asemănare, o pildă care ilustrează o împlinire viitoare. Jertfele aşa cum au fost fără putere şi ineficiente nu puteau duce la desăvârşire. Au fost pacificatoare, aducătoare de calm dar nu desăvârşitoare. Observaţi că ideea de aici nu este de a face deosebire între bine şi rău, ci amintirea păcatului care ne separă de Dumnezeu (Evrei 9:14; 10:2,22; 13:18). Autorul menţionează lipsa jertfelor repetate de animale(Evrei 7:11, 18-19; 9:9-10, 13-14,23; 10:1-4, 11).

9:10

4.          În timp; au slujit până la vremea lui Dumnezeu de schimbare dispensaţională. Au fost numai temporare. Au fost doar jertfe de carne nu spirituale. Această lipsă se referă şi la popor şi la preoţi. Vor fi urmaţi de realitatea pe care au ilustrat-o. Noua metodă este mult superioară. Spălările (baptismois) ritualurilor au fost scufundări simbolice în apa din vase, a mâinilor şi a trupului; stropirile au fost diferite. Împlinirea ritualului pe care I-a lăsat Dumnezeu, este un lucru bun, dar nu realitatea. Închinarea la Ierusalim n-a fost ceva greşit, a fost doar înlocuită.

Un legământ mai bun                                                                 Evrei 9: 11-28

IV.        Operarea noului legământ (Evrei 9: 11 -10: 18). încheierea lucrării de răscumpărare a înlocuitorului ales, depăşeşte imaginile sistemului care a pregătit această lucrare.

Î. 14       Enumeraţi patru căi în care lucrarea de răscumpărare a lui Isus Hristos a fost mai măreaţă decât cea ilustrata de vechile ritualuri.

A.          Un Mare Preot superior (Evrei 9: 11-12). Este şi împlinirea unei moţi superioare (Evrei 9:13-22); un Cort superior (Evrei 9:23-28), şi o jertfă superioară (Evrei 10:1-18).

9:11

1.          Arătarea lui Hristos, funcţia istorică şi reală de Mare Preot pe pământ, ca Mesia/Preotul promis. EI a venit şi beneficiile au sosit împreună cu EI.

2.          Intrarea lui Hristos în Sfânta Sfintelor din ceruri, pentru binele nostru.

a.      Locul; un loc superior, nu făcut de mâini umane şi nici măcar în univers, chiar în prezenta lui Dumnezeu.

9:12

b.      Mijlocul; printr-o vărsare jertfitoare superioară a sângelui; lucrarea Sa de împăcare, pentru răscumpărare, ca miel de ispăşire. EI a fost şi preot şi jertfă. Lucrarea Sa a fost finală, odată pentru totdeauna (ephapax) şi eficientă.

c.          Scopul (Evrei 9:11/a, 12/b). Pentru a oferi o răscumpărare ireversibilă, răscumpărarea noastră veşnică (lutroism, eliberarea unui captiv), realizată în mod complect şi final.

B.     Moartea lui Hristos (Evrei 9:13-22). Sângele Său vărsat a fost eficient şi acceptat.

1.          Curăţirea eficientă (Evrei 9:13-14), în contrast cu simbolurile stabilite.

9:13

a.          Curăţirea trupului, şi numai a trupului. Corupţia şi curăţirea au fost ceremoniale teocratice, în domeniul trupului, ştergând numai ceea ce aparţinea trupului. Metoda a fost dată de Dumnezeu pentru a fi eficientă teocratic. Dumnezeu a stabilit animalele potrivite pentru această metodă de închinare, pentru preoţii obişnuiţi şi pentru Marele Preot (Numeri 19:2-22). Ritualul evreiesc a fost eficient în domeniul teocratic; a sfinţit; a curăţit trupul.

9:14

b.          Curăţirea conştiinţei. Nu a putut există niciodată siguranţa acceptării de către Dumnezeu a jertfelor repetate de animate. Înlocuitorul nostru, împuternicit de Duhul Sfânt, a fost fără pată. Aceasta este eficacitatea pe care o recunoaşte conştiinţa. Faptele moarte ale legii au slujit numai un beneficiu fizic, temporal şi teocratic.

2.          Legământul eficient (Evrei 9:15-17). Legământul tipic a avut un efect teocratic. Lucrarea lui Isus a avut un efect ceresc.

 

Î.15        Numiţi trei modalităţi prin care se vede că provizia noului legământ este mai bună decât Vechiul Legământ care este înlocuit.

9:15

a.          Poziţia, ca mijlocitor (Evrei 8:6; 12:24), Unul care poate comunica cu ambele părţi şi să Ie aducă împreună. EI a fost eficient pentru că a putut veni înaintea lui Dumnezeu datorită neprihănirii Lui.

b.          Provizia, pentru îndepărtarea condamnării credincioşilor din primul legământ. Sângele Său vărsat în moarte, a plătit întreaga plată pentru păcat înaintea lui Dumnezeu.

c.          Scopul, ca toţi credincioşii să primească promisiunea moştenirii veşnice. În primul legământ o rămăşiţă a fost chemată şi au primit înnoirea vieţii (Romani 3:25-26). Moştenirea tuturor credincioşilor este sigură, veşnică şi nu poate fi distrusă. Provizia răscumpărătoare a lui Dumnezeu, să ne elibereze din robia păcatului, odată pentru toate dispensaţiile.

9:16-17

d.          Moartea lui Hristos a validat acest nou legământ ca ultima dorinţă şi testament, învăţând siguranţă şi finalitate. Înainte de moarte, un testament poate fi retras sau schimbat. După moarte nu poate ti schimbat.

3.          Stropirea eficientă (Evrei 9:18-22); aplicaţia spirituală a sângelui vărsat.

9: 18

a.          Afirmaţia (Evrei 24: 1-8), ca şi legământul lui Moise a fost inaugural cu sânge, ca un simbol didactic.

9:19-20

b.          Împrejurările; descrierea ocaziilor stropirilor, după instrucţiunile lui Dumnezeu, primite de către Moise şi de către popor.

c.          Realizarea: în legămintele antice, înţelegerile erau finalizate printr-o jertfă şi un jurământ special. Cele două parţi implicate în legământ tăiau un animal în doua şi trecea printre cele două jumătăţi (Geneza 15:9-10; Ieremia 34:18-20), Termenii promisiunilor legământului au fost exprimate şi oral şi în scris. Jurământul ratificării a fost, fie ca să fiu dezmembrat ca acest animal, dacă nu îmi ţin promisiunile.

d.          Cauza, datorită poruncii lui Dumnezeu.

9:21

e.          Comportamentul; procedura a fost direcţionată de lege. Stropirea cu sângele care a fost vărsat, un simbol al curăţirii. Animalele au fost alese. Anumite stropiri au fost cu apă, cu lână roşie sau isop. Cartea şi oamenii au fost stropiţi, cortul şi toate vasele din cort folosite pentru slujire.

f.            Citatul (Exod 24:8); pentru a onora sângele aşa cum a poruncit Dumnezeu. Sângele a fost un simbol (Matei 26:28).

9:22

g.          Criteriul; curăţirea de sânge a fost necesară pentru aproape toate lucrurile din templu folosite la slujire.

C.         Prezenta lui Hristos în ceruri (Evrei 9:23-28), astfel; dezvoltarea logică pentru a arată că funcţia Sa preoţească a fost completă şi finală.

Î.16      Explicaţi cele trei căi în care autorul arată că funcţia preoţească a lui Hristos a fost completă şi finală.

1.          Curăţirea; pe de o parte modelele pământeşti, şi pe de cealaltă cele cereşti.

9:23

a.          Curăţirea copiilor, lucrurilor modelate după schiţele văzute de Moise. Cortul şi mobilierul sau ca copii necesare în purificare. Originalele din ceruri au nevoie de o sfinţire similară, dar mult mai mare.

9:24

b.          Curăţirea lucrurilor cereşti a necesitat jertfe mai bune decât copiile. Hristos a intrat în cortul adevărat al cărui cort pământesc a fost o copie, în prezenţa lui Dumnezeu, chiar înaintea feţei lui Dumnezeu, în locul nostru. EI a împlinit o lucrare cerească care este benefică pentru oamenii de pe pământ, şi rămâne pentru veci.

9:25-26

2.          Jertfa, răscumpărarea prin satisfacere; o ispăşire.

a.          Nu după modelul Levitic, aşa cum se face şi astăzi la lerusalim. Marele preot nu-şi putea vărsa sângele sau ca păcătos.

Î.17        Enumeraţi patru modalităţi prin care jertfa lui Isus a fost superioară lucrării anuale a marelui preot Evreu.

b.          Superioară sistemului Levitic în mai multe sensuri.

1)          EI s-a dat pe Sine ca jertfă, dându-şi viaţa la moarte (loan 10:18).

2)          EI a murit odată pentru totdeauna, nu în mod repetat.

3)          Scopul venirii Sale a fost răscumpărarea.

4)          Lucrarea venirii Sale, să îndepărteze păcatul. Separarea păcatului este îndepărtată pentru toţi cei care sunt în Hristos.

9:27-28

3.          Verdictul; după sfinţenia judicială a lui Dumnezeu.

a.          Decizia divină cu privire la păcat, sa moară odată. Toţi oamenii sunt morţi din punct de vedere spiritual şi vor experimenta moartea fizică. Toţi vor înfrunta judecata (Eclesiastul 12:14). Moartea fizică încheie orice oportunitate a omului de a împuţina datoria păcatului.

b.          Provizia divină de a elimina separarea păcatului, trimiţând un Mântuitor ca să slujească ca Înlocuitor înaintea Judecătorului judecătorilor. Prin jertfa Sa EI a plătit întreaga plată. Nu este nevoie de o altă satisfacere.

c.          Satisfacerea divină, evidentă în învierea Sa. Ilus: când marele preot evreu a ieşit din Sfânta Sfintelor, a fost evident că lucrarea sa a fost acceptată.

d.          Programul divin; Isus va vei din nou în viitor, nu pentru păcat, ci pentru răscumpăraţi; punctul culminant al mântuirii noastre.

O Jertfă mai Bună                                                                     Evrei 10: 1-18

A.          Jertfa lui Hristos pentru totdeauna (Evrei 10: 1-18). Autorul îşi încheie comparaţia ritualului din Vechiul Testament arătând că a fost total ineficient ca model şi ca natură. Lucrarea lui Isus este total eficientă ca singura provizie de răscumpărarea venită de la Dumnezeu.

1.          Caracterul neadecvat al jertfelor de animale (Evrei 10:1-10).

a.          Neajunsul datorat repetiţiei (Evrei 10:1-4), pentru.

10:1

1)              Umbra nu substanţa (CoIoseni 2: 17), nu realitatea domeniului spiritual. Jertfele de animale care sunt încă aduse sunt numai o umbră a realităţii (Ilus: umbra nu îl ajută pe cal să tragă la căruţa).

10:2

2)              Ineficienţa nu eficienţa, pentru că nu au putere. Nu poate duce la desăvârşire. Nu pot aduce nici curăţire nici încredere.

10:3

3)          O aducere aminte, nu o curăţire. Au avut numai un rol didactic. Au fost repetate şi niciodată complete.

10:4

b.          Incapabile şi ineficiente. Sunt fără putere (adunaton) cu privire la lucrurile cereşti, numai umbre. Sângele animalului nu poate împlini standardele pe care le-a împlinit Înlocuitoru-Sigur. Viţeii şi ţapii au fost aleşi pentru jertfele din Ziua Ispăşirii, practică anuală făcută pentru întreaga naţiune.

c.          Nepotrivite după cum afirma Scriptura (Evrei 10:5-9/a); o dovadă autoritară din Cuvântul lui Dumnezeu.

10:5-7

1)          Pasajul, citat din Psalmul 40:6-8 aşa cum vorbeşte Isus.

a)          Jertfele de animale nu au fost ceea ce a dorit Dumnezeu, chiar când au fost jertfite în mod corect după legea lui Moise (Proverbe 15:8; 21:3). o mulţime de animale jertfite nu a fost ceva mai eficient (Isaia 1:11-18; Mica 6:6-8; 1 Samuel 15:22-23).

b)          Pregătirea specială din partea lui Dumnezeu, un trup; gata, ascultător (ureche); întruparea lui Isus, din aceeaşi natură pentru a fi calificat ca garanţie.

10:8-9

2)          Principiul, o siguranţă trebuie aleasă, aprobată şi reprezentativă, voluntară, potrivită şi cu succes.

3)          Provizia, Dumnezeu a avut o provizie pentru o împlinire mai măreaţă prin Unul care a fost gata sa vină şi să împlinească voia Sa.

10:10

d.          Ineificienţa pentru că a fost pregătitoare. Hristos a înlocuit sistemul vechi. Dumnezeu îndepărtează primul sistem pentru stabilirea celui nou. Substanţa este mai bună decât umbra. Umbra poate fi înainte sau după (simboluri, jertfele din mileniu). Jertfa lui Hristos aduce sfinţire odată pentru totdeauna.

2.          Eficienţa jertfei lui Hristos (Evrei 10:11-18); clarificarea şi finalitatea acceptării depline a jertfei Sale.

a.          Prin înălţarea Sa prezentă (Evrei 10: 11-14), o înălţare de către Dumnezeu, care nu poate fi împlinită în termeni umani. Certificatul de acceptare a lui Dumnezeu.

10:11

1)          Lucrarea ineficientă de preoţie. Fără o aşteptare; Ritualul Levitic nu a fost niciodată eficient. Cu repetare, din nou şi din nou. Fără efect, niciodată capabilă. Fără a sta jos în mod permanent; lucrarea lor n-a fost niciodată completă şi nici eficientă.

2)          Lucrarea eficientă a preoţie (Evrei 10:12-14); pe de o parte, fiecare preot, dar pe de cealaltă parte acest Om.

10:12-13

a)              Contrastul, Acesta Unul este superior fiecărui preot, tuturor împreună, întregii preoţii Levitice.

b)              Încheierea, stă jos. Lucrarea Sa este completă. Printr-un singur act eficient, pentru toate păcatele din totdeauna. EI este acceptat, aprobat şi acum se odihneşte.

10:14

c)              Urmările; înălţarea prezentă trebuie să fie urmată de supunerea în toate lucrurile. Sfinţirea asigură desăvârşirea. Actul lui Dumnezeu de curăţare a credincioşilor este pentru veci.

b.          Prin mărturia Duhului Sfânt, vorbindu-ne (timpul prezent) folosind Scriptura (Evrei 10: 15-18).

10:15-16

1)          Păcatele sunt iertate. Nu mai este nevoie de o altă jertfă din partea lui Hristos, şi nici de o jertfă de animal.

a)          Noul Legământ, o lucrare divină în inima şi mintea celor ce îl ascultă pe EI (Ieremia 31 :33-34).

b)          Noua făptura, o noua abilitate, prin regenerare, experimentată în mod personal de majoritatea celor care o primesc.

c)          Un nou Rezident, prezenţa Duhului Sfânt în inimi, mărturiseşte (timpul prezent) în mod activ în cuvintele din Scriptură pe care Ie auzim.

10:17-18

2)          Păcatele sunt îndepărtate şi nu mai sunt reţinute (Psalmul 103:12; lsaia 38:17; Ieremia 31:34; Mica 7:19). Iertarea face ca nici jertfă adiţională pentru păcat sa nu fie necesară. lsus nu va mai suferi. Jertfele de animale nu mai pot adăuga nimic. Activităţile religioase umane nu mai pot adăuga nimic.

Evrei 5: 1 -7:28

Secţiunea D                                                                     Evrei 5: 1 -7:28

Hristos este Superior lui Aron

_________________________________________________________________________

Aron şi toţi marii preoţi care I-au urmat au avut o poziţie distinctă de onoare în serviciile şi teocraţia religioasă. Lucrarea lor a fost dată de Dumnezeu. Prin Moise, Dumnezeu a dat şi reguli stricte cu privire la succesiune. Hristos este superior persoanelor care au slujit ca mari preoţi. Lucrarea lui a fost superioară şi funcţiei lor.

Un Mare Preot mai Bun                                                               Evrei 5:1-10

I.            Preoţia lui Aron (Evrei 5:1-4), în adevăr; introducerea dezvoltării şi explicaţiei contrastului prin referinţa la Isus ca Marele Preot.

5:1

A.          Sursa, marii preoţi au fost luaţi dintre oameni; Fiul a fost trimes oamenilor. Metoda de alegere a marelui preot a fost complicată (Exod 28: 1-30:30). Nici un preot nu se putea numi pe sine însuşi. Marele preot a fost ales de alţii. Isus a fost ales de Dumnezeu.

B.         Reprezentarea, fiecare preot evreu a fost un om care i-a reprezentat pe oameni. Rolul lor a fost legat de problemele de relaţie cu Dumnezeu, în primul rând pentru ei şi apoi pentru beneficiul altora.

C.         Funcţia, pentru a aduce şi daruri şi jertfe pentru păcate.

5:2

D.         Avantajul; un astfel de mare preot putea sa aibă simpatie. Puteau să înţeleagă scăpările şi căderile, pentru că şi ei erau dintre cei slabi.

5:3

E.         Responsabilitatea; în Ziua Ispăşirii fiecare mare preot făcea ispăşirea pentru sine înainte de a o face pentru popor. Numai el putea îndeplini această lucrare anuală. Jertfele au fost diferite, un viţel pentru sine (Levitic 16:6, 11-14, 17); ţap şi un ţap ispăşitor pentru naţiune (Levitic 16:10, 20-22). Isus nu a avut păcat şi astfel n-a trebuit să aducă jertfa pentru Sine.

5:4

F.          Mandatul; marii preoţi nu s-au ales pe sine ci (alla) au fost autorizaţi de Dumnezeu, toţi şi fiecare dintre ei (Numeri 16:40; 18:1-7), incluzându-l pe Aron (Levitic . Calificările au fost legate de strămoşi, fizic şi la ceremonial.

II.          Preoţia lui Hristos (Evrei 5:5-10), căci; dând o paralelă şi o aplicaţie.

Î.10        Cum este preoţia lui Isus superioară preoţiei lui Aron?

A.          O autorizare adecvată de la Dumnezeu (Evrei 5:5-6).

5:5

1.          Paralela, Aron a fost chemat; Hristos a fost chemat. Desigur, Aron n-a fost calificat ca fiind urmaşul lui Aron. Dumnezeu I-a chemat pe el şi pe urmaşii lui. Mesia prezis a fost prin natura Sa Fiul lui Dumnezeu şi prin alegere veşnicul Împărat-Preot.

2.          Mandatul. Hristos nu a fost dintr-o spiţă preoţească (în Psalm 2, EI este Împărat). El nu s-a promovat sau înălţat pe Sine la această preoţie. Relaţia Sa a fost o relaţie veşnică de Fiul, o relaţie favorită unică şi veşnică.

5:6

3.          Recunoaşterea, citarea prezicerii lui Dumnezeu şi denumirii lui Dumnezeu.

a.          Dumnezeu însuşi l-a declarat şi împarat şi preot, un preot împărătesc care are o preoţie continuă (Zaharia 3:8,6:13).

b.          Dumnezeu i-a proclamat superioritatea ca Fiul veşnic, folosind adresarea directă, “Mi-a zis, Tu” (Psalmul 2:7).

c.          Dumnezeu I-a anunţat ca preot veşnic (Psalmul 110:4). Aceasta a fost o alegere veşnică, nu prezicerea unei alegeri Mesianice viitoare. Preoţia Lui este fără sfârşit; preoţia Aronică a fost limitată. Melhisedec a ilustrat ordinul Său veşnic. Isus este singurul preot cu o alegere veşnică, ceea ce a fost ilustrat prin tip. Melhisedec a fost singurul om care a ilustrat acest fel de preoţie.

B.         Capabil să-i înţeleagă pe oameni (Evrei 5:7-10).

1.      Calificările (Evrei 5:7-8); clare şi total superioare calificărilor preoţiei lui Aron.

5:7

a.          A experiment o existenţă umană. N-a fost ruşinos în relaţiile Sale personale. Carnea, indică o întrupare adevărată, fizică (îngerii care s-au revelat au folosit trupuri adevărate, dar nu trupuri care se dezvoltă). Autorul a accentuat umanitatea lui Isus şi divinitatea Sa veşnică. Ambele au fost calificări necesare.

b.          A experimentat sentimente umane, în mod special de la Geţimanii la Calvar. A vorbit cu Tatăl în mod personal, în comunicare continuă. A avut cerinţe urgente, a fost implicat într-o mijlocire preoţească pentru alţii. A suferit dureri groaznice şi tristeţe adevărate (Matei 26:36-46). Dumnezeu I-ar fi putut salva, dar EI a fost trimes să moară, şi aşa s-a şi rugat, “voia Ta să se facă” (Matei 26:42).

5:8

c.          Educat prin suferinţa umană, a învăţat prin ele nu despre ele. Lecţia Sa, ascultarea; încredere deplină în Tatăl. Învăţătorul Său, suferinţa; învaţă din încercările vieţii ca să-i poţi încuraja şi ajuta pe alţii (Evrei 2:9,10; 13:12). Lucrarea Sa, să sufere. Rugăciunea Sa a primit răspuns, nu prin eliminarea agoniei de la cruce, şi prin faptul că i s-a dat puterea să rabde. Unealta Sa, încredere. El a umblat prin credinţă, credincios principiilor din Vechiul Testament în fiecare decizie din viaţa.

5:9

2.      Consecinţele (Evrei 5:9-10); noi beneficiem de supunerea Lui deplină faţă de voia lui Dumnezeu.

a.          EI a fost făcut desăvârşit. Dezvoltarea Lui a fost completă. Lucrările Sale au fost împlinite, incluzând moartea. Înainte de încercare, EI n-a fost lipsit de desăvârşire, dar a fost lipsit de experienţă. Sub călăuzirea lui Dumnezeu, a devenit calificat pe deplin (Evrei 2:10).

b.          EI este sursa mântuirii veşnice. Mântuirea este pentru toţi, dar nu toţi sunt mântuiţi, numai cei ce aleg s-o primească. A te supune înseamnă atât a asculta cât şi a adera.

5:10

c.          EI a fost desemnat ca Mare Preot, menit din veşnicie sa moară pentru păcătoşi. Spiţa lui Melhisedec este superioară spiţei levitice sau a lui Aron. Preotul nostru desăvârşit s-a născut desăvârşit, a rămas desăvârşit prin suferinţe, şi astăzi este desăvârşit în ceruri.

Al Treilea Pasaj de avertizare                (Evrei 5:11 – 6:20)

I.            Mustrarea pentru imaturitatea spirituală (Evrei 5:11-14); nu pune sub semnul întrebării mântuirea lor, ci creşterea lor spirituală; o încurajare de ridicare spirituală deasupra nivelului de inactivitate.

5:11

A.          Condiţia prezentă; sunt greoi, prin lipsa lor de la îndatorire sau în mod intenţionat. El are multe de prezentat cu privire la Melhisedec, dar nu Ie prezintă încă. Ei nu sunt ascultători gata să asculte ci sunt leneşi. ca leşinaţi. Din punct de vedere spiritual au alunecat înapoi în loc să progreseze.

5:12

B.         Condiţia potenţială, ceea ce ar putea şi ar trebui să fie. Trebuiau să fi devenit aşa de maturi spiritual încât să-i poată învăţa pe alţii; şi ei încă au nevoie de învăţătura. Au avut şi timpul şi mijloacele adecvate pentru creştere la maturitate. Dumnezeu ar putea folosi pe oricare (tis). Prin această epistolă autorul deja a început să facă această corecţie.

5:13

C.         Nevoia prezentă (Evrei 5:12/b-13), instruire şi hrană.

1.          Educaţia elementară, acele instrucţiuni de care ai nevoie în primii ani. Au încă nevoie de învăţarea adevărurilor de bază.

2.          Hrana elementară, ce este potrivit pentru noii născuţi (1 Corinteni 3:1-2). Au nevoie de hrană spirituală pentru nou născuţi, Ie lipseşte tăria, sfinţenia, şi şira spinării.

5: 14

D.         Nevoia potenţială, hrana spirituală şi practică. Trebuie să crească ca să poată folosi hrana pentru oameni maturi, carnea benefică a Cuvântului lui Dumnezeu. Creştinii maturi pot sa deosebească, adică să aleagă binele.

II.          Încurajarea spre maturitate spirituală (Evrei 6:1-3).

6:1-2

A.          Presupunerea, că majoritatea din biserică vor răspunde în mod corect. Autorul nu Ie cere să părăsească adevărurile de bază ci ca să avanseze de la instrucţiunile începătoare, de la lapte la carne.

B.         Avansarea; o sfătuire, pledare ca predicator.

1.          Mijloacele; acţiune de auto-instigare, implicând alegerea şi determinarea. Ei sunt responsabili dacă nu ajung la maturitate. Nu trebuie să permită ca nimic să-i împiedice.

2.          Motivul; nu contează cât a făcut Dumnezeu, ceea ce facem noi determină creşterea. Au fost mulţumiţi să se hrănească cu numai şase elemente “lapte” fundamentale pentru credinţă. Autorul rezumă prin trei grupuri de câte două fiecare.

a.          Convertirea; pocăinţa inimii şi credinţa în Dumnezeu. Acesta este pasul iniţial în relaţia personală cu Dumnezeu. Pocăinţa şi credinţa sunt o singură acţiune, întoarcerea la Dumnezeu. Creşterea urmează după naştere.

b.          CeremonialuI; recunoaşterea faptelor reprezentative. Aceasta a inclus instrucţiuni cu privire la acţiunile simbolice şi distincţii iniţiale cu privire la ritualuri şi realitatea pe care o reprezintă acestea. Spălarea a ilustrat curăţirea de păcat şi necurăţenie. Punerea mâinilor a ilustrat transferarea păcatului asupra animalului, sau un “amin” la alegerea unei persoane de către Dumnezeu. Simbolurile ne învaţă, dar nu ne mântuiesc.

c.          Doctrina; adevărurile de bază cu privire la învierea lui Isus şi judecata finală a tuturor oamenilor. Răspunsul pocăinţei şi credinţei este posibil numai dacă aceste adevăruri sunt proclamate. Acestea sunt de bază, dar mai există şi altele.

6:3

C.         Abilitatea; determinarea şi împuternicirea. Autorul speră să-i ajute prin această evanghelie şi printr-o vizită viitoare. Dumnezeu poate să schimbe acest model dacă cititorul doreşte să se schimbe.

III.        Avertizarea cu privire la consecinţele acestei îndepărtări intenţionate de la credinţă; o presupunere a apostaziei teoretice (Evrei 6:4-8); pentru, explicativă. Creşterea în sens invers nu are scuze; apostazia deliberată nu este ceva normal.

6:4-6/a

A.          Imaginarea cazului. Aceasta este o ipotetică, un exemplu. EI ne dă cinci caracteristici şi o urmare.

1.          Natura sa, autorul construieşte un caz care este în realitate imposibil să-i înveţe (o trecere intenţionată la a treia persoană plural; preaiubiţi, Evrei 6:9; voi, Evrei 5:11-12; noi Evrei 6:1,3; voi Evrei 6:9). Autorul nu i-a avertizat de posibilitatea pierderii mântuirii şi nici de condamnarea veşnică. El a arătat seriozitatea îndepărtării. Apostazia este renunţarea la Evanghelie de către cei care au acceptat-o mai înainte, o refuzare intenţionată şi conştientă a lui Hristos şi a Evangheliei.

2.          Conţinutul ei; caracteristicile care subliniază contrastul.

Elemente de lumină:

a)          Iluminaţi prin regenerare (Evrei 10:32) hapax, împlinită odată pentru totdeauna.

b)          Au gustat darul ceresc; de fapt I-au şi experimetat (loan 4:10; Evrei 2:9).

c)          Au fost părtaşi la prezenţa locuitoare a Duhului Sfânt.

d)          Au gustat aspecte ale domeniului spiritual şi le-au găsit ca bune.

Un element de întuneric:

e)          Cădere, o îndepărtare, ca reîntoarcerea la ludaism.

3.          Paradoxul ei; lucrul acesta este ceva de neînchipuit (părtăşia întunericului şi a luminii, 2 Corinteni 6:14).

6:6/b

B.         Consecinţele unei astfel de situaţii imposibile. Este imposibil (adunaton într-o poziţie emfatică primă) să ajungi la Dumnezeu prin eforturile umane. Nu există o altă cale dacă metoda de abordare este refuzată.

1.          O a doua experienţă de mântuire, aşa cum sugerează unii, este imposibilă. Nu există o a doua cale de mântuire (Fapte 4:12). Nu există nici o şansă înaintea lui Dumnezeu decât prin Hristos.

2.          Reînnoirea aparţine unei posibile căi exterioare de acceptare. Nu face afirmaţia că unul care este în apostazie nu se mai poate pocăi. Autorul nu spune ca starea de apostazie este imposibilă pentru un credincios. EI nu sugerează că unul (ca Petru) care se leapădă de lsus nu poate fi iertat. EI arată seriozitatea apostaziei. Un credincios adevărat nu poate fi un adevărat lepădat de Hristos.

6:6/c

C.         Motivul; se presupune că a refuzat singura cale de răscumpărare a lui Dumnezeu; efectul apostaziei. Reînnoirea este imposibilă atât pentru om cât şi pentru Dumnezeu. În acest fel, ei înşişi ar alege în mod public răstignirea. Astfel ei se alătură celor care I-au răstignit pe Isus. Prin urmare ei Îi aduc mai multă ruşine publică. Intenţia exemplului imaginar: unii, dacă în mod public se întorc la Iudaism, la-r dezonora pe Isus.

D.         Ilustraţia (Evrei 6:7-8). o analogie din viaţă; o paralelă pentru a clarifica ideea anterioară (vezi. Matei 13:18- 23), pentru că.

Î.11        Explicaţi ilustraţia autorului despre pământul care aduce roadă, sau buruieni.

6:7

1.          Lipsa de rodire este un semn al condiţiei inimii. Asemănarea analogiei este acceptarea; contrastul este rezultatul. Solul primeşte ploaia în mod permanent. Vegetaţia binefăcătoare este aşteptată pentru că solul a fost plantat şi îngrijit. Rezultatul a fost multă roadă, o binecuvântare de la Dumnezeu

6:8

2.          Distrugerea vine asupra celor a căror răspuns este fără valoare (pământul sau viaţa). Împrejurările sunt aceleaşi, ploaie din abundenţă, dar roada este numai ceva nedorit. Buruienile cresc singure (ca în viaţa unui om firesc). Rezultatele sunt fără valoare şi nefolositoare, pentru a fie arse.

Aplicaţia: sămânţa este bună, soarele şi ploaia sunt asigurate, dar activitatea din sol (deciziile celor din adunare) determină rezultatul, de hrană sau buruieni. Fiecare persoană nemântuită din biserică îşi va revela caracterul adevărat.

3.          Seriozitatea preocupării autorului, viaţa binecuvântată sau condamnare la foc veşnic. Condamnarea veşnică îi aşteaptă pe cei (tis) care nu îi ascultă avertizările.

IV.        Aşteptarea reînnoirii vigorii celor mai mulţi care primesc epistola (Evrei 6:9-12), bazată pe siguranţa semănatului şi a seceratului (Galateni 6:7).

A.          Încrederea prezentă a autorului, judecând de la distanţă (Evrei 6:9-10).

6:9

1.          Afirmarea; afirmaţia sa cu privire la sinceritatea aşteptată, în fapte, ceva mai bun decât presupusa apostazie. Majoritatea din biserică sunt mântuiţi cu adevărat, preaiubiţi de Dumnezeu şi deci iubiţi de autor.

a.          EI este plin de încredere, pentru că ei au arătat dovezi că sunt mântuiţi, ca pământul care aduce roada, care nu merită să fie ars.

b.          Autorul vorbeşte în felul acesta (presupunerea literară) ca să accentueze seriozitatea deciziei la care se gândesc unii. Întoarcerea la Iudasim nu este ceva opţional ci fatal. Credincioşii adevăraţi nu se vor întoarce înapoi. Unul care este în apostazie nu este sincer în interiorul său.

6:10

2.          Suportul, citând dovezi ale sincerităţii. Dumnezeu este cinstit şi constant. EI nu poate fi nedrept (negaţie dublă). EI va răsplăti fiecare faptă bună. Faptele noastre nu sunt pentru mântuire, dar nu vor fi trecute cu vederea. Dumnezeu observă faptele şi dragostea lor pentru alţii, în mod special faţă de credincioşi, făcute pentru onoarea Iui Dumnezeu (Matei 10:40-42; 18:5 – 6;1 Ioan3:14,23; 4:11-12).

B.     Dorinţa prezentă a autorului pentru adunare.

6:11

1.      Osteneala trebuie să fie evidentă, nu neglijenţa. Determinarea interioară trebuie să fie manifestată în afară, dovedind o stabilitate deplină în credinţa, siguranţa nădejdii.

6:12

2.      Imitarea, o osteneală care să ducă la un rezultat lăudabil, îndemnând-i să fie urmaşi, nu rătăcitori. Trândăvia nu trebuie să continue. Ei trebuie sa imite conducători cu succes (Evrei 13:7).

V.          Amintirea siguranţei promisiunilor lui Dumnezeu (Evrei 6:13-20), baza nădejdii şi tăriei creştine. Dumnezeu nu s-a schimbat. Cuvântul lui Dumnezeu nu va trece.

A.          Exemplu din Scriptură (Evrei 6:13-16), ca o ilustraţie convingătoare.

6:13-14

1.          Putem să avem totală încredere în promisiunile lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrarea dintre credinţă, nădejde, şi ascultare din viaţa lui Avraam. Dumnezeu însuşi I-a calificat (nici unul mai mare, Geneza 22: 16), promiţându- i mulţi urmaşi.

6:15

2.          Lucrarea lui Dumnezeu din viaţa sa i-a dezvoltat răbdarea. Avraam a aşteptat două zeci şi cinci de ani ca să primească un fiu. Promisiunea lui Dumnezeu i-a dat siguranţă.

6:16

3.          Promisiunea a fost susţinută de integritatea lui Dumnezeu. Dumnezeu a ales, de bună voie, legat prin jurământ. Declaraţia Sa este finală.

B.         Scopul permanent, pentru încurajarea tuturor sfinţilor din toate veacurile (Evrei 6:17-18/a).

6:17

1.          Scopul, demonstraţia obiectivă; foarte clară în cuvânt şi faptă. Scopul Sau nu poate fi schimbat, şi nici nu are nevoie de schimbare sau modificare, nu îi lipseşte nimic.

6:18

2.          Afirmaţia; promisiunea şi jurământul său, îi încurajează pe credincioşi.

Î. 12       Explicaţi cele trei imagini prezentate de autor cu privire la siguranţa noastră în Isus.

C.         Imagini pline de încurajare; trei asemănări date de Dumnezeu însuşi în Cuvântul Sfânt (Evrei 6: 18/b-20).

1.          Un adăpost sigur, un loc asigurat al siguranţei civile în Israelul antic. Prin faptul că am fost mântuiţi am şi alergat la această realitate în Hristos. Cetăţile de refugiu au fost proiectate (Deuteronom 4:42; losua 20:9). Nici un Israelit n-a fost la o distanţă mai mare de 22 km de o cetate de refugiu. Trei au fost est de Iordan, trei vest; nord, central, sud.

6:19

2.          O ancoră sigură. Isus ne susţine stabili aşa cum o ancoră susţine ne un vas în furtună. Nădejdea (Evrei 6:11,18) dă stabilitate sufletului. Este o legătură rigidă care linişteşte viaţa credinciosului. Nădejdea noastră nu este o invenţie ci ceva sigur.

6:20

3.          Înaintaşul nostru eficient, lsus, a intrat în ceruri odată pentru totdeauna, aşa cum marele preot Evreu a intrat în Sfânta Sfintelor în fiecare an. El a plecat înainte să ne pregătească un loc (loan 14:2-3) şi ne garantează intrarea. Marele nostru Preot este activ acum şi în veci, chiar în prezenţa lui Dumnezeu fiind mijlocitorul nostru. Lucrul acesta a fost indicat în mod simbolic la moartea Sa atunci când perdeaua din interiorul templului s-a rupt de sus până jos (Matei 27:51).

Un ordin mai Bun                                                                        Evrei 7:1-28

III.          Preoţia lui Melhisedec. tipul unei persoane mai bune (Evrei 7: 1-3). Dezvoltarea completă n-a fost prezentată în întregime mai devreme datorită priceperii lor (Evrei 5:10-11).

A.          Semnificaţia lui Melhisedec, un tip al unei Persoane mai mari (Evrei 7:1-3). Preoţii teocratici evrei n-au fost împăraţi, n-au fost neprihăniţi, n-au asigurat pace şi au avut nevoie de strămoşi potriviţi.

7:1

1.          EI I-a binecuvântat pe Avraam (Geneza 14:18-20).

a.          Titlurile care i-au fost date au fost semnificative. Ca preot al Dumnezeului celui Preaînalt, el a fost numit şi aprobat. Ca împărat al unui stat, el a fost un preot împărătesc.

b.          Acţiunile lui sunt semnificative. EI a fost trimes de Dumnezeu la Avraam cu o lucrare divină. EI a dat binecuvântare în calitate de reprezentant a lui Dumnezeu.

7:2

2.          EI a primit zeciuială de la Avraam, o zecime din toate lucrurile. Zeciuiala care i-a fost dată a fost dată ca lui Dumnezeu.

3.          EI I-a ilustrat pe Hristos în feluri în care preoţii Levitici nu I-au ilustrat. Nici un preot n-a fost nici împărat nici neprihănit. Isus este Prinţul adevărat al Păcii (Isaia 9.6-7; Zaharia 6:13).

7:3

4.          Aşa cum este scris, el a fost un tip al naturii divine a lui Hristos, fiind dintr-o spiţă linie genealogică nedefinită (el a avut un urmaş, Evrei 7:6). Genealogia a fost foarte importantă pentru preoţia Aronică. Nu există nici o înregistrare a începutului sau a sfârşitului preoţiei lui Melhisedec. N-au existat urmaşi.

5.          EI a reprezentat o spiţă divină. Spiţa lui Melhisedec, este o preoţie fără sfârşit. El a fost un tip care a ilustrat o realitate mai mare.

a.          Isus este singurul Preot în realitatea ilustrată de acest om. Lucrarea de preoţie a lui Melhisedec ne-a învăţat despre preoţia veşnică şi neschimbătoare.

b.          Omul a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu. EI trebuia să semene cu Fiul lui Dumnezeu, în mod special în faptul ca nu a avut urmaş. EI a fost ca Isus, nu Isus ca el. Comparaţia nu este cu privire la lucrarea Sa de mântuire, ci la natura Sa ca Fiu.

B.         Superioritatea lui Melhisedec faţă de om (Evrei 7:4-10), în relaţia cu Israel.

1.          Dreptul cuiva de lua zeciuială de la cineva arată superioritate. EI a funcţionat între Avraam şi Dumnezeu.

7:4

a.          EI a primit zeciuială de la patriarh, care în vremea aceea reprezenta întreaga naţiune promisă. A zecea parte era o proporţie stabilită de Dumnezeu.

7:5-6

b.          Zeciuiala leviţilor a venit de la rudenii. Zeciuiala lui Melhisedec a venit de la cei care nu erau rudenii. Atât zeciuiala lui Avraam cât şi faptul ca l-a binecuvântat, au fost poruncite de Dumnezeu. A zecea parte a fost dată cu bucurie de către Avraam, ca un act al credinţei şi onoarei adevărate faţă de Dumnezeu.

7:7

2.          Dreptul de a revela mesajul lui Dumnezeu indică o apropiere de Dumnezeu. Avraam a fost un proroc, dar Melhisedec I-a binecuvântat pe Avraam. Melhisedec a stat între Dumnezeu şi Avraam, ca reprezentându-L pe Dumnezeu, pentru a pune în cuvinte binecuvântarea lui Dumnezeu. Pentru a completa imaginea, toate binecuvântările noastre sunt prin Hristos.

7:8

3.          Spiţa lui Melhisedec nu a inclus moartea.

a.          Spiţa Levitică a inclus moartea. Urmaşii Levitici au continuat. Leviţii au continuat să i-a zeciuială. Datorită morţii, a existat succesiune.

b.          Melhisedec ca tip, a arătat spre Hristosul care trăieşte. Pe de cealaltă parte, acolo este tărâmul unde locuieşte (odihna, Evrei 4: 10). Psalmul 110 vorbeşte despre o preoţie fără sfârşit, o spiţă care nu include moartea. Cel care continuă să trăiască primeşte acum zeciuială. Melhisedec a murit; Isus a murit şi a înviat din nou; nu există succesiune.

c.          Cel care trăieşte pe veci primeşte în mod personal zeciuiala adusă în depozitul Său local (ekklesia kuriou). Astăzi, zeciuiala este adusă la biserică, dată lui Isus.

7:9-10

4.          Melhisedec i-a luat zeciuială chiar şi lui Levi, zicând aşa. EI a fost implicat, cu toate că nu era născut încă, implicat în mod reprezentativ.

C.         Superioritatea preoţiei lui Hristos, aleasă din veşnicie (Evrei 7:11-28).

1.      Planificată ca superioară pentru şi ca un succesor al preoţiei lui Aron, ca parte din planul veşnic a lui Dumnezeu. Astfel slujba lui Aron n-a fost perpetuă.

7:11

a.              Caracterul inadecvat al preoţiei lui Aron, pentru că n-a putut să-i aducă pe oameni la scopul intenţionat de Dumnezeu.

1)          Lucru indicat în Psalmul 110:4. Preoţia lui Mesia este ca şi a lui Melhisedec, şi nu ca a lui Aron.

2)          Ineficienţa. Nu a asigurat o mijlocire adevărată (desăvârşită), numai pentru societatea teocratică şi relaţiile ceremoniale.

3)          Inferioară. Cu toate că a urmat, preoţia lui Aron nu a avut spiţa preoţiei lui Melhisedec. Preoţia lui Aron a fost menită să fie o provizie şi anticipatorie.

b.              A fost necesară înlocuirea datorită caracterului inadecvat.

7:12

1)          Dacă preoţia s-ar fi schimbat, ar ti trebuit schimbată legea. O nouă expresie a legii necesita o expresie mai profundă expresie a aşteptărilor lui Dumnezeu.

7:13-14

2)          Legea lui Moise nu includea un preot din Iuda, dar profeţiile Mesianice au inclus lucrul acesta (Zaharia 6:13). Astfel o lege nouă în mod clar este în legătură cu Mesia/ preotul, Domnul nostru.

7:15-17

2.      Dependenţa de puterea înnăscută în viaţa Sa, nu de o genealogie şi nici de calităţi fizice. Schimbarea în preoţie a avut de-a face cu calitatea superioară a vieţii lui Isus. Viaţa Sa nu s-a sfârşit odată cu moartea. EI este viu pe veci. Lucrarea Sa nu va înceta. Nu există nici o posibilitate de faliment.

7:18-19

a.          Aceasta schimbare în ordinul preoţesc ar fi însemnat anularea legii lui Moise. Era de la Dumnezeu şi numai Dumnezeu putea s-o schimbe. Schimbarea în preoţie a fost necesară datorită slăbiciunii sistemului Levitic, pentru că a fost fără valoare din punct de vedere spiritual (în mod clar a fost un tip, nu o realitate). Nu putea să-i aducă pe oameni la Dumnezeu. Nu putea să facă nimic şi pe nimeni desăvârşit. Nu putea să aducă o neprihănire lăuntrică.

b.          Schimbarea preoţiei ne da o nădejde mai bună, pentru că în felul acesta ne apropiem de Dumnezeu.

7:20-21

c.          Jurământul lui Dumnezeu este stabilit făcut veşnicie. Preoţia Levetică n-a fost prin jurământ. În mod clar a fost o provizie şi putea fi anulată. Preoţia lui Hristos, stabilită prin jurământ este valabilă pentru veşnicie. Jurământul lui Dumnezeu a fost reafirmat, că Dumnezeu nu se va răzgândi.

7:22

d.          Acţiunea lui Hristos ca un Garant certifică împlinirea. EI a împlinit un legământ mult mai bun între Dumnezeu şi oameni.

3.      Nu a fost întreruptă prin moarte pentru că Hristos a înviat din morţi.

7:23

a.          Preoţii trecători au fost mulţi, de-a lungul a multe generaţii (un total de 83 de preoţi), într-o succesiune direcţionată în mod divin.

7:24

b.          Preotul permanent care are o viaţa fără sfârşit. Nu există succesiune.

7:25

c.          Reprezentare completă. EI este capabil sa mântuiască, dar numai pe cei care vin la EI.

7:26

4.      EI este o persoana cu o pregătire superioară, pentru că EI a fost calificat din punct de vedere personal. Nici un preot din spiţa lui Aron n-a fost sfânt sau fără păcat. Marele nostru Preot, acum înălţat deasupra cerurilor, are toată aprobarea de la Tatăl.

a.          Unicitatea preoţiei Lui; contraste adiţionale cu preoţia Levitică, arătând o superioritate clară.

7:27

1)          În repetarea jertfei. Acum nu mai este nevoie de continuarea jertfelor de animale. EI a jertfit odată pentru totdeauna (ephapax) o jertfă de bun miros.

2)          În motivul jertfei. Nu prima dată pentru păcatul Sau, ca şi Aron în ziua Ispăşirii. Nu în fiecare zi, dimineaţa, seara şi în fiecare an.

3)          În conţinutul jertfei, EI însuşi. A fost dată o viaţă veşnică. Jertfa Sa a fost suficientă şi eficientă.

7:28

b.          Caracterul perpetuu al preoţiei Lui, fiind eficientă pentru veci, având beneficii pentru toate dispensaţiile. Nu ca jertfele aduse de oameni slabi şi păcătoşi. Printr-un jurământ superior el a pecetluit răscumpărarea pe care au ilustrat-o preoţii Aronici.