Neemia cap. 6

A. Răspunsul lui Neemia la opoziţia împotriva sa în mod personal (6:1-14).

1. Primul plan: complot pentru asasinare (6:1-4)

6:1-3 – „Când Sanbalat, Tobia, Gheşem, Arabul, (vezi 2:19) şi ceilalţi vrăjmaşi” au auzit că „zidul” a fost complectat şi singurul lucru rămas a fost să pună uşile în porţi, acei „opozanţi ai zidului” au încercat din nou să oprească lucrarea. De data aceasta ei au fost mult mai subtili, singurul obiectiv al atacului lor a fost Neemia însuşi. Prin înlăturarea lui de pe scenă sau cel puţin prin distrugerea credibilităţii lui în faţa Evreilor, ei au crezut că ar putea să înfrângă lucrarea. Fiecare din cele trei atacuri asupra lui a fost diferit, dar fiecare a fost destinat să-i ia viaţa sau să-i discrediteze eficienţa sa ca lider.

Primul atac a fost mult mai subtil decât celelalte. „Sanbalat şi Gheşem” l-au invitat pe Neemia să se întâlnească cu ei „în satele din valea Ono”. Valea Ono a primit numele de la cetatea cu acelaşi nume (vezi 1 Cronici 8:12; Ezra 2:33; Neemia 7:37; 11:35). Era aproape de Lod, la aproximativ 40 km nord-vest de Ierusalim, la aproximativ 10 km de Iopa, aşa cum se poate vedea din harta „Samaria şi Iudeea post-exilică”.Ono era aproape de graniţa Samariei, provincia de origine a lui Sanbalat. La suprafaţă se pare că Sambalat şi cohorta sa au vrut să aibă o conferinţă de pace, dar motivul lor ascuns era să îl rănească pe Neemia.

Neemia a suspectat că este un joc murdar. De ce ar fi dorit ei ca el să meargă un drum de o zi faţă de Ierusalim? Atunci el nu ar fi putut supraveghea „lucrul” şi fiind un număr mai mare ca el, ei ar fi putut să-i „facă rău”. Cu toate că el nu putea dovedi motivele duşmanilor săi, de moment, el a ales o metodă care în final ar fi dovedit dacă ei erau sinceri. El pur şi simplu a „trimis soli” pentru a le spune că el era implicat într-o „mare lucrare” (importantă) şi nu o putea lăsa ne-supravegheată. Răspunzând în acest fel, Neemia nu le-a pus motivele sub semnul întrebării în mod deschis. De fapt el le-a oferit o oportunitate de a dovedi că motivele lor erau sincere, dacă ei doreau cu adevărat să facă pace.

6:4 – Răspunsul lui Sanbalat şi Gheşem le-a dezvăluit secretul. În loc să se gândească la o ofertă de a-l întâlni pe Neemia în Ierusalim, „au făcut în patru rânduri aceeaşi cerere” şi Neemia a răspuns de 4 ori le-a „dat acelaşi răspuns” de refuz.

Neemia ar fi putut ataca cu nerăbdare motivele lor la a treia sau a patra cerere. Dar el cu răbdare a aşteptat până când ei şi-au descoperit motivele. Şi ei au făcut lucrul acesta prin al cincilea răspuns, care a implicat a doua lor încercare.

2. Al doilea plan: calomniere (6:5-9)

6:5-7 – Când vrăjmaşii lui Neemia şi-au dat seama că el nu va părăsi Ierusalimul şi nu va veni să-i întâlnească, ei au încercat o altă tactică. Ei au exercitat presiuni asupra lui, încercând să-l oblige să se întâlnească cu ei în Valea Ono. „Sanbalat” şi-a trimis „slujitorul său” la Neemia cu „o scrisoare deschisă”. Scrisoarea vorbea despre un presupus zvon că Neemia încerca să se pună pe sine „împăratul” Evreilor, lucru care în schimb ar fi fost o ameninţare pentru Artaxerxes („împăratului”).

Această scrisoare era insinuantă în câtva feluri. Mai întâi, scrisoarea a făcut să pară că ei aveau bunăstarea lui Neemia în inimă. Scrisoarea implica că motivul lor pentru a sta de vorbă cu el era acela de a-l proteja.

În al doilea rând, şi mult mai aproape de motivul lor, ei au încercat să-l determine pe Neemia să dea un răspuns din frică. Al treilea, Scrisoarea s-ar putea să fi conţinut un element de adevăr. Probabil unii lideri religioşi bine intenţionaţi din Iuda au interpretat prezenţa lui Neemia ca o împlinire a profeţiilor Vechiului Testament cu privire la Mesia-Împărat care urma să vină.

6:8-9 – Răspunsul plin de îndrăzneală a lui Neemia a demonstrat încrederea sa în Dumnezeu. El în mod deschis a negat acuzaţia. El a spus celor care lucrau împreună cu el că scrisoarea era destinată să-i „înfricoşeze” gândind că zidirea de către ei a zidului va aduce mânia lui Artaxerxes asupra lor. Apoi, aşa cum făcea Neemia în mod regulat, el s-a rugat, de data aceasta cerându-i lui Dumnezeu putere.

3. Al treilea plan: trădare (6:10-14)

6:10 – Insistând în planurile lor rele, duşmanii lui Neemia au încercat apoi să-i distrugă credibilitatea prin a-l atrage „în mijlocul Templului” Ei l-au plătit pe Şemaia, un om „din interior”, pentru a-i propune lui Neemia o soluţie. Pretinzând a fi un profet, în mod intenţionat el s-a închis în casa sa, se presupune de o anumită slăbiciune sau pângărire rituală, şi ia- trimis un cuvânt lui Neemia să-l viziteze. Probabil Şemaia a inventat o situaţie urgentă care să aprindă curiozitatea lui Neemia.

Şemaia trebuie să fi fost un om de încredere a lui Neemia, pentru că era nelogic pentru el să se întâlnească în secret cu cineva în care el nu avea încredere. Când a sosit Neemia, Şemaia i-a sugerat ca ei să se întâlnească „în mijlocul Templului” în spatele uşilor închise. El a pretins că l-ar proteja pe Neemia de aşa zisa asasinare din timpul nopţii.

6:11-14 – Neemia a observat două defecte în aşa zisa profeţie a lui Şemaia. Primul, este greu de crezut că Dumnezeu i-ar cere lui Neemia să „fugă” acum când proiectul construirii zidurilor era aproape de terminare. Al doilea, nici un profet adevărat nu ar cere cuiva să calce Legea lui Dumnezeu. Numai preoţilor le era permis în sanctuar (Numeri 3:10; 18:7). Dacă Neemia, nefiind un preot, ar fi intrat în templu l-ar fi desacralizat şi s-ar fi expus pe sine judecăţii lui Dumnezeu. El nu va fi neascultător de Dumnezeu pentru a încerca să-şi găsească siguranţa faţă de vrăjmaşii săi. Neemia era convins că Şemaia era un profet fals, folosit de „Sanbalat şi Tobia” pentru a-l înşela. Dacă dregătorul ar fi intrat în templu şi ar fi trăit, oamenii ar fi cunoscut lipsa sa de respect faţă de poruncile lui Dumnezeu. Încă odată Neemia s-a rugat, de această dată ca Dumnezeu să-şi aducă „aminte”[1] de duşmanii săi şi să-i judece pentru răul pe care îl plănuiau. În această imprecaţie el de asemenea a inclus pe „Noadia, prorociţa”, menţionată doar aici, care împreună cu alţi „proroci” au cătat să îl „sperie”.

I. Neemia termină proiectul (6:15-19).

6:15-19 – „Zidul a fost isprăvit” „în cincizeci şi două de zile” „în a douăzeci şi cincea zi a lunii Elul”, care era aproximativ 20 septembrie. Construcţia a început în ultimele câteva zile din Iulie şi a continuat în august şi în septembrie. Noiembrie-Decembrie anterior (Kislev) a fost atunci când Neemia a auzit prima dată despre problemă (1:1) şi în Martie-Aprilie (Nisan) el şi-a prezentat planul regelui (2:1). Aşa cum am afirmat mai devreme, călătoria la Ierusalim a ţinut 2 sau 3 luni (Aprilie sau Mai până în Iunie sau Iulie), la fel de mult, sau mai mult decât lucrarea de construcţie în sine.

Încrederea în sine a duşmanilor a dispărut atunci când au văzut că „lucrarea se făcuse prin voia Dumnezeului nostru”. Opunându-se lui, ei se luptau într-o luptă pierdută. Un motiv pentru care „Tobia” Amonitul (vezi 2:10, 19) a fost în stare să-şi facă incursiunile în Iuda, a fost acela că el era în relaţii cu Evreii în două moduri (de asemenea 13:4). Scorul său „Şecania, fiul lui Arah” (vezi Ezra 2:5) şi nora sa era „fata lui Meşulam, fiul lui Berechia”, care au lucrat la două secţiuni ale zidului (Neemia 3:4, 30). „Mulţi” Evrei erau prin urmare loialişti lui „Tobia”, probabil aveau contacte comerciale cu el, şi ei au continuat să-i spună lui Neemia „bine” despre Tobia. Totuşi „Tobia” a încercat să „înfricoşeze” guvernatorul-constructor cu „scrisori” de ameninţare.

---

[1] Vezi comentariile pe Neemia 5:19

Calatoria spirituala (18 F)

18 Februarie 2008

Beneficiile pocăinţei

Osea 14:4-9

„Cine este înţelept, să ia seama la aceste lucruri! Cine este priceput, să le înţeleagă! Căci căile Domnului sunt drepte; şi cei drepţi umblă pe ele, dar cei răzvrătiţi cad pe ele“ (Osea 14:9)

Astăzi ne întrebăm ce se întâmplă celor care se pocăiesc din toată inima? Pocăinţa noastră îngăduie lui Dumnezeu să se mişte în vieţile noastre cu tărie şi putere.

Primul lucru care se întâmplă este că încăpăţânarea noastră este vindecată (v. 4). Dorinţa vicioasă pentru care noi a trebuit să ne rătăcim şi să ne facem propriile lucruri este stăpânită şi adusă sub controlul Său. Al doilea efect este că vieţile noastre ajung să fie înviorate din punct de vedere spiritual. „Voi fi ca roua pentru Israel” promite Dumnezeu (v. 5). Rădăcinile noastre se adâncesc mai mult în solul dragostei lui Dumnezeu, oferindu-ne o temelie mai adâncă şi o stabilitate mai mare (v. 5). Al treilea rezultat este că vieţile noastre câştigă o atracţie care nu a fost acolo înainte (v. 6). Oamenii simt că noi îi iubim de dragul lor, nu pentru ceea ce ei pot face pentru noi. A patra consecinţă a pocăinţei este că noul nostru mod de viaţă încurajează oamenii, vor „locui la umbra” noastră (v.7). Lor le place să fie în apropierea noastră pentru că ei devin conştienţi că în compania noastră ei sunt slujiţi – nu manipulaţi. Şi în final, învăţăm că idolatria este zadarnică şi că singura rodire care are valoare este rodirea care vine din supunerea faţă de Dumnezeu (v. 8).

„Cine este înţelept?” întreabă Osea. Răspunsul este: cel care îşi dă seama de aceste lucruri (v. 9). Atunci când ne pocăim în modul în care Osea o descrie în prima jumătate a acestui capitol, noi vom experimenta beneficiile descrise în a doua jumătate.

Provocarea pe care am pus-o înaintea ta în aceste ultime zile a fost puternică. Eu însumi am umblat pe această cale şi ştiu cât poate fi de tulburătoare. Dar dacă pocăinţa este suficient de adâncă pentru a aduce schimbări în centrul fiinţei noastre, noi trebuie să fim gata să acceptăm provocarea. Fără durere nu este câştig.

Calatoria spirituala (16 & 17 F)

16 Februarie 2008

Primul pas al pocăinţei

Osea 14:1-3

„Întoarce-te, Israele, la Domnul, Dumnezeul tău! Căci ai căzut prin nelegiuirea ta.“ (Osea 14:1)

Versetele pe care le-am citit astăzi sunt unele din cele mai iluminante atunci când venim la acest subiect al pocăinţei. Aşa cum am spus, nu există nici un mod de a reveni la o relaţie corectă cu Dumnezeu fără pocăinţă. Învăţătura despre pocăinţă pe care o găsim în Osea ne ajută să ne mişcăm de la independenţă la bazare pe Dumnezeu şi aceste versete ne arată un tipar divin pe care noi îl putem urma.

„Întoarce-te, Israele, la Domnul, Dumnezeul tău!”. Noi am ales să ne uităm în altă parte pentru energia de care avem nevoie pentru a face viaţa noastră să funcţioneze; acum trebuie să facem o altă alegere – să ne transferăm dependenţa asupra lui Dumnezeu.

„Aduceţi cu voi cuvinte de căinţă” (v. 2). Atunci când venim la Dumnezeu noi nu ar trebui să bâjbâim şi să ne bâlbâim, întrebându-ne de ce suntem acolo. Trebuie să avem o idee clară a lucrului de care ne pocăim şi să ne clarificăm înţelegerea, pentru a ne adânci pocăinţa. Fiul risipitor, vă aduceţi aminte, a cerceta cu atenţie ce va spune tatălui său atunci când va ajunge acasă: „Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.” (Luca 15:18-19)

„Iartă toate nelegiuirile” (v. 2). Ce este păcatul? Este egoul în locul pe care Dumnezeu şi l-a rezervat pentru Sine. Noi nu ne putem scăpa de păcat; acesta trebuie să fie iertat.

„Primeşte-ne cu bunăvoinţă, şi Îţi vom aduce, în loc de tauri, lauda buzelor noastre” (v. 2). Pocăinţa implică a ne arunca pe noi înşine în mâna îndurării lui Dumnezeu aşa încât să putem învăţa cum să ne apropiem de El într-o adevărată închinare. Gândul de aici este: „Primeşte-ne pentru ca să ne putem închina în mod corect”. Adevărata închinare curge dintr-o înţelegere că puterea de a face vieţile noastre să funcţioneze trebuie să fie găsită în Dumnezeu prin Hristos – şi nu în altă parte.

17 Februarie 2008

Următorii paşi ai pocăinţei

Osea 14:1-3

„Asirianul nu ne va scăpa, nu vrem să mai încălecăm pe cai, şi nu vrem să mai zicem lucrării mâinilor noastre: „Dumnezeul nostru!” Căci la Tine găseşte milă orfanul.” (Osea 14:3)

Continuăm să ne uităm la versetele din Osea care explică în detaliu paşii necesari pentru pocăinţă.

„Asirianul nu ne va scăpa, nu vrem să mai încălecăm pe cai”. Asiria era o naţiune cu cai şi călăreţi. Din punct de vedere politic, un pact cu Asiria părea o mişcare înţeleaptă. Ai tu o „Asiria” – ceva în care te încrezi pentru a te mântui? Dacă Israel s-a întors spre Asiria pentru ajutor, dependenţa naţiunii n-a fost totală de Dumnezeu. Şi în realitate Asiria era neputincioasă în a-l salva pe Israel. Fără intervenţia lui Dumnezeu Israel ar fi fost distrus.

„Şi nu vrem să mai zicem lucrării mâinilor noastre: „Dumnezeul nostru!”” (v. 3) Numai atunci când noi acceptăm că adevărata problemă care stă în spatele păcatului este idolatria (adică, alegerea de a ne devota pe noi înşine faţă de ceva altceva decât Dumnezeul Creator) vom vedea cum auto-suficienţa violează schema divină a lucrurilor. Chiar şi încercarea noastră nebunească de a ne baza pe propriile noastre strategii atunci când ne relaţionăm cu alţii trebuiesc să fie văzute aşa cum sunt ele – idolatrie.

„Căci la Tine găseşte milă orfanul.” (v. 3) Copiii orfani sunt copiii neprotejaţi, cei fără apărare şi vulnerabili până la a fi neajutoraţi. Pocăinţa implică ca noi să acceptăm dezamăgirile de care în mod natural sufletul nostru se îngustează. Disponibilitatea de a recunoaşte neajutorarea noastră ne face în stare să vedem cât de disperat avem nevoie de dragostea lui şi mila lui Dumnezeu, şi aceasta ne face să ne întoarcem la El şi să devenim dependenţi de El. Atunci când facem aceasta, găsim că El este cu adevărat un Tată plin de îndurare.

Pocăinţa este calea care duce la viaţă. Nu este numai intrarea în viaţa creştină, ci şi mijlocul prin care progresăm în mişcarea noastră înspre Dumnezeu.

Calatoria spirituala (14 & 15 F)

14 Februarie 2008

AL CINCILEA PAS – SĂ AJUNGI LA O ÎNŢELEGERE CLARĂ A POCĂINŢEI

O schimbare a minţii

Fapte 2:29-41

„Pocăiţi-vă”, le-a zis Petru, „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.“ (Faptele apostolilor 2:38)

Un alt pas important în călătoria credinţei este să ajungi la o înţelegere clară a pocăinţei. Atunci când sunt întrebaţi ce înţeleg ei prin „pocăinţă”, marea majoritatea oamenilor vor răspunde că pocăinţa este ceea ce se cere pentru a deveni un Creştin – că ea este calea de intrare în viaţa Creştină. Acum, acest lucru este total adevărat, dar nu în totalitate adevărat pentru că pocăinţa este mult mai mult decât atât. Unul din primele lucruri scrise de Martin Luther în cele „95 de Teze”, pe care le-a bătut în cuie pe uşa castelului bisericii din Wittenburg în 1517, vorbind despre reformă, este aceasta: „Atunci când Domnul şi Stăpânul nostru, Isus Hristos a spus „pocăiţi-vă”. El a dorit ca întreaga viaţă a credinciosului să fie una de pocăinţă”.

Ce a vrut să spună Luther? Aşa cum mulţi dintre voi ştiu, cuvântul Grec pentru pocăinţă este μετανοια (metanoia) care înseamnă o schimbare a minţii. Atunci când devenim creştini noi ne pocăim şi ne schimbăm gândirea despre modul în care funcţionează viaţa noastră pe baza termenilor noştri, decizând mai degrabă s-o supunem lui Isus Hristos. Acesta este actul iniţial al pocăinţei. Acum, acesta este locul unde mulţi se opresc. Ei cred că ei au luat o decizie odată pentru totdeauna. Dar este acest act iniţial al pocăinţei, începutul şi sfârşitul? Biserica din Efes, citim în cartea Apocalipsa, şi-a părăsit dragostea dintâi (Apocalipsa 2:1-7). Isus de fapt a spus, „Tu nu mă mai iubeşti aşa cum o făceai înainte”. Cum urma ei să recupereze dragostea lor pierdută pentru Hristos? Noi le-am fi putut sugera să înceapă să facă lucrurile pe care ei le făceau înainte, cum ar fi faptele dragostei sau slujirea. Este atât de uşor să te implici în acţiuni de reparare. Dar, aşa cum vom vedea mâine, nu acesta a fost modul în care Isus, Minunatul Consilier, a lucrat cu ei.

15 Februarie 2008

Să ne găsim drumul înapoi

Apocalipsa 2:1-7

„Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.“ (Apocalipsa 2:5)

Astăzi hai să ne gândim la modul în care Isus, Minunatul Consilier, lucrează cu Biserica din Efes. În textul de astăzi găsim că El a spus Efesenilor să-şi aducă aminte, să se pocăiască şi apoi să se întoarcă la a face lucrurile pe care le-au făcut mai înainte. Şi noi ar trebui să urmăm acest tipar. Mai întâi trebuie să ne aducem aminte de unde am căzut. Apoi să ne pocăim şi să ne întoarcem la a face faptele dragostei. Trebuie să existe acceptarea faptului că ne-am îndepărtat de Hristos şi că acum trebuie să revenim înapoi. Aceea a fost o decizie conştientă. Şi aceasta înseamnă să luăm aceea decizie conştientă care de atâtea ori lipseşte. Ori de câte ori ne îndepărtăm de relaţia noastră cu Domnul, sau ori de câte ori găsim că ceva s-a interpus între El şi noi, atunci calea înapoi este pe uşa pocăinţei.

Unde ne găsim viaţa? Este atât de uşor să repetăm cuvintele lui Pavel din Filipeni 1:21 şi să spunem, „Căci pentru mine a trăi este Hristos”. Dar şi înţelegem şi asta? Deseori uităm ce este cu adevărat păcatul. Păcatul îl împinge pe Dumnezeu afară din locul pe care şi l-a rezervat pentru Sine. Noi tindem să gândim despre păcat ca forme clare de comportament, cum ar fi înşelarea, minciunile, furtul, jurămintele şi asprimile. Dar păcatul poate fi subtil la fel ca şi evident. Este uşor să te mişti de la dependenţa de Hristos la altceva şi atunci când ne mişcăm departe de dependenţa de Domnul nostru atunci pentru a ne restabili relaţia cu El noi trebuie să ne pocăim.

Acest lucru, cred eu, este ceva pe care atât de mulţi îl uită pe drumul credinţei. Mulţi cred că pocăinţa este un act odată pentru totdeauna. Dar pocăinţa este o schimbare a minţii cu privire la locul unde găsim viaţa, şi uneori noi căutăm viaţa în ceva altceva decât Dumnezeu. Întreaga viaţă a unui credincios trebuie să fie una de pocăinţă, aşa cum Martin Luther spune atât de corect.

Calatoria spirituala (12 & 13 F)

12 Februarie 2008

Cuvântul din interior

Ieremia 20:7-13

„M-ai înduplecat, Doamne, şi m-am lăsat înduplecat; ai fost mai tare decât mine îşi m-ai biruit! În fiecare zi sunt o pricină de râs, toată lumea şi bate joc de mine.“ (Ieremia 20:7)

Dacă toţi cei 150 de Psalmi incluşi în cartea de cântări spirituală pe care noi o cunoaştem ca cartea Psalmilor ar fi cântări de bucurie atunci cartea nu ar fi fidelă vieţii. O examinare atentă arată că psalmii de plâns, confuzie, îndoială şi durere îi întrec ca număr pe cei de bucurie. Cartea Psalmilor ne invită să simţim emoţia incertitudinii şi a confuziei care nu are nici o rezoluţie. Să experimentăm ceea ce pune oţel în sufletele noastre.

Citind prin Psalmi vedem că psalmiştii în mod frecvent au fost copleşiţi de ceea ce ei nu puteau controla sau schimba. Totuşi strigătul lor de disperare i-a deschis înspre dezvoltarea credinţei şi a încrederii care i-a ţinut stabili în mijlocul tuturor lucrurilor. Şi cu toate că ei nu au un răspuns, ei îl au pe Dumnezeu.

Observă aceasta: Dumnezeu ne îngăduie să ne exprimăm simţămintele. În pasajul pe care l-am citit astăzi îl găsim pe Ieremia, gândurile şi sentimentele de confuzie, fără a fi mustrat. El îl acuză pe Dumnezeu de a-l fi înşelat, slăbindu-l şi intimidându-l. Cuvintele lui sună ca o blasfemie. Îl va lăsa Cel Atotputernic să meargă mai departe cu ea? Dumnezeu nu îi răspunde.

În tip ce Ieremia reflectă asupra chemării clare care a venit la el în tinereţea sa şi Cuvântul lui Dumnezeu care i-a fost dat ca să-l vorbească, ceva începe să-l ardă în interior. Este mesajul pe care Dumnezeu i l-a dat. Sentimentele sale de rănire şi confuzie strigau din interiorul său, dar Cuvântul lui Dumnezeu striga mai tare. El a permis Cuvântului lui Dumnezeu să-i penetreze fiinţa în aşa măsură încât în momentul testului copleşitor, cuvântul Divin a fost cel care a strigat mai tare. În mod similar, noi dacă îi permitem Cuvântului lui Dumnezeu să trăiască şi să prindă rădăcină în interiorul nostru, atunci când rănile şi frustrările noastre strigă din interior, Cuvântul lui Dumnezeu va are în noi, şi, şi noi, vom auzi mesajul mai presus de tumult.

13 Februarie 2008

Întrebările lui Dumnezeu

Iov 38:1-20

„Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere.“ (Iov 38:4)

Pentru încă o zi vorbim despre această problemă nerezolvată a misterului. Acum odată ce Iov i-a încredinţat confuzia sa lui Dumnezeu, îl găsim pe Dumnezeu oferindu-i o audienţă. Şi Dumnezeu are propriile Lui întrebări pe care El li le pune lui Iov.

În capitolele de încheiere ale cărţii lui Iov poţi vedea trei întrebări care vin una după alta. Lucrul interesant este că Dumnezeu nici odată nu răspunde la vreuna din întrebările lui Iov. În schimb El îi aduce aminte lui Iov despre puterea Sa incomparabilă, văzută în lumea creată de El. Când Dumnezeu a terminat de vorbit cu Iov, Iov spune, „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut.“ (Iov 42:5) Ceva s-a întâmplat cu Iov în întâlnirea sa dramatică cu Dumnezeu. Era ca şi cum Dumnezeu ar fi spus, „Eu nu o să-ţi dau răspunsuri, dar eu o să-ţi dau ceva infinit mai mare – Eu am să mă dau ţie pe Mine Însumi. Iov a experimentat o nouă revelaţie a lui Dumnezeu; el a obţinut o înţelegere a Divinităţii care i-a dat puterea de a continua să trăiască în ciuda întrebărilor care au rămas fără răspuns.

Tânjirea lui Iov după răspunsuri la întrebările lui a încetat atunci când el a descoperit că Dumnezeu se apropie de el. Şi odată ce el a intrat într-o relaţie personală cu Dumnezeu. el a descoperit că a-l cunoaşte pe Dumnezeu mai îndeaproape şi mai plin de putere însemna că mintea lui avea pace. Ceea ce este mai mult este că, şi noi, prin harul lui Dumnezeu, putem umbla în întuneric ştiind că Dumnezeu este bun. Misterul şi confuzia sunt parte din călătoria noastră spirituală. Şi scopul lor este o creştere a încrederii noastre în Dumnezeu. Cu toate că suntem destul de mari pentru a pune întrebări, Dumnezeu ştie că noi nu suntem în mod necesar destul de mari pentru a înţelege răspunsurile. Şi deci, în măsura în care încrederea noastră în El creşte, noi învăţăm să ne încredem în El chiar şi atunci când noi nu Îl putem înţelege. Credinţa noastră se dezvoltă mai tare şi mult mai puternică.

Calatoria spirituala (10 & 11 F)

10 Februarie 2008

Exerciţii ale muşchilor credinţei

Psalmul 55:1-23

„Ia aminte, Dumnezeule, la rugăciunea mea, şi nu Te ascunde de cererile mele! Ascultă-mă, şi răspunde-mi! Rătăcesc încoace şi încolo, şi mă frământ,“ (Psalmi 55:1-2)

Ţi-ai pus vreodată întrebarea, „De ce nu îmi vorbeşte Dumnezeu mie?” Dificultatea este că tăcerea ne poate face să intrăm în panică şi să cerem un răspuns. Ieri am menţionat pe aceia care mi-au împărtăşit confuzia pe care ei au simţit-o cu privire la evenimentele din vieţile lor. Deseori, puţin mai târziu, aceeaşi oameni scot în faţă anumite răspunsuri artificiale şi încercări de a explica. Aceasta se întâmplă de multe ori. După mai multă meditaţie şi rugăciune mi s-a dat ceea ce eu cred că este o înţelegere a acestei situaţii.

A trăi confortabil cu confuzia şi misterul nu este uşor. Aceasta ne erodează sentimentul nostru de competenţă. Nouă ne place să simţim că suntem în control. Noi ne simţim mult mai bine atunci când ştim ce se întâmplă şi ştim la ce să ne aşteptăm. Nouă ne place să avem răspunsuri pentru orice lucru misterios pentru că umblarea în întuneric ne tulbură. Deci orice răspuns este mai bun decât nimic. Mulţi oameni vor accepta explicaţii superficiale pentru că acestea le oferă un mijloc de ieşire din confuzie; le asigură ceva de care să se ţină. Pentru că nu ne place să fim în întuneric, căutăm să înlocuim confuzia şi misterul cu înţelegerea. Hai să recunoaştem: puţin dintre noi rezolvă bine ambiguităţile. Această dorinţă disperată de a fi în control ne face să ne agăţăm de iluzia că dacă căutăm destul vom găsi răspunsuri. Nu suntem gata să înfruntăm ceaţa confuziei şi nu reuşim să vedem că deseori în mijlocul confuziei masive, acolo, noi avem oportunitatea de a ne clădii muşchii credinţei şi ai încrederii.

Adevărul este că Dumnezeu a ales să nu răspundă la toate întrebările pe care noi le punem, dar El a promis, „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi.” (Evrei 13:5). Indiferent care este situaţia sau circumstanţa în care eşti, întăreşte-te în Dumnezeu, astăzi, pentru că El este cu tine.

11 Februarie 2008

Viaţa mea este în mâna lui Dumnezeu

Iov 13:6-24

„Da, mă va ucide: n-am nimic de nădăjduit; dar îmi voi apăra purtarea în faţa Lui.“ (Iov 13:15)

Aşa cum am spus ieri, atunci când suntem tulburaţi de confuzie ne îmbarcăm într-o tentativă de a încerca să reducem sentimentul de mister. Va fi răspunsul în următoarea predică sau carte? Ne vom mulţumi cu explicaţii superficiale? Repet: adevărul este că Dumnezeu nu a ales să ne răspundă la toate întrebările pe care noi le punem. Totul se învârte în jurul acestei probleme importante a încrederii.

Dar încrederea nu este uşoară. Poate una dintre cele mai mari dovezi ale abilităţii noastre de a ne încrede este disponibilitatea noastră de a merge înainte în întuneric. Ne putem încrede în Dumnezeu? O măsură a încrederii este cât de mult ne relaţionăm cu Dumnezeu şi suntem pregătiţi să trăim fără un răspuns. Răspunsurile nu sunt esenţiale; încrederea este. În această lume în care noi trăim, există multe voci asemănătoare cu a acelor aşa numiţi prieteni ai lui Iov care să ne ofere răspunsuri şi explicaţii presupuse. Cu toate că găsim a fi greu să ne încredem în Dumnezeu, este vital să facem aceasta.

Cât de mult te încrezi în Dumnezeu? Puţin sau mult? În textul de astăzi Iov declară, „Da, mă va ucide: n-am nimic de nădăjduit” (în traducerea Engleză „Da, mă va ucide: tot voi nădejdui în El”). El a ajuns în acel loc al bazării totale pe Dumnezeu, care era puternic. Acela este un loc unde şi noi putem ajunge. În mijlocul misterului şi al confuziei noi putem spune, „Eu nu văd nici un sens în aceasta, dar eu ştiu că Dumnezeu, Arhitectul universului, are viaţa şi vremurile mele în mâna Lui”.

Isus în lucrarea Sa pământească, s-a luptat vreodată cu acest fel de gânduri? Noi s-ar putea să nu ştim nici odată. Dar dacă El a făcut-o, credinţa Sa în scopurile Tatălui Său ar fi învins orice îndoială şi disperare. Aşa trebuie să se întâmple şi cu noi atunci când ne dăm vieţile noastre în grija Celui care a promis, „…Eu nu te voi uita cu nici un chip: Iată că te-am săpat pe mâinile Mele…“ (Isaia 49:15-16). Dumnezeu este de încredere. Fă acest pas al încrederii astăzi.

Calatoria spirituala (8 & 9 F)

8 Februarie 2008

„Stai în linişte înaintea misterului”

Psalmul 46:1-11

„Opriţi-vă, şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ. –“ (Psalmi 46:10)

Continuăm cu întrebarea la care am început să ne uităm ieri: Dacă este adevărat că o tânjire după cer a fost zidită în inima umană, cum rezolvă această problemă marea masă din lume? Un mod, aşa cum am văzut, este să faci o abatere pentru a o evita – pentru a o evita şi a te duce într-o altă direcţie. Cu toate acestea, un alt mod este să accepţi adevărul că există o tânjire neconsolată în inimă, dar s-o reduci la ceva clasificabil şi explicabil. Atunci când fiinţele umane nu sunt în stare să găsească explicaţii la anumite subiecte, ei au tendinţa de a le aşeza într-o categorie pentru care ei au o explicaţie. De a le aduce în sfera controlabilului.

Dr. Larry Crabb, un creştin şi un psiholog, în mod frecvent accentuează acest punct în scrierile sale. „În loc să stăm în linişte înaintea tainei”, spune el, „noi încercăm să o aducem într-o zonă a controlabilului. Ce nebuni suntem”. Atunci când facem aceasta, nu trebuie să ne surprindă că fenomenul de care discutăm ajunge să fie puţin degradat în acest proces. William Kirk Kilpatrick, un alt psiholog, spune despre o asemenea încercare, „Este ca şi cum ai încerca să înghesui o pereche de pantofi numărul 12 într-o cutie de pantofi numărul 4, sau a-i încerca aduci pasărea paradis într-o cuşcă de canari. Odată ce ai înghesuit-o acolo nu va mai arăta în nici un fel ca pasărea paradis”.

Pasiunea de a explica lucrurile este modul nostru de a le aduce sub control. Ne simţim mai puţin neajutoraţi şi vulnerabili atunci când suntem în stare să controlăm lucrurile decât atunci când trebuie să stăm în linişte înaintea tainei. Dar problemele sufletului nu pot totdeauna să fie rezolvate; ele sunt cel mai bine de manevrat prin a veni în linişte înaintea lui Dumnezeu în rugăciune privată.

9 Februarie 2008

Criza confuziei

Psalmul 28:1-9

„Domnul este tăria poporului Său, El este Stânca izbăvitoare a unsului Său.“ (Psalmi 28:8)

Astăzi continuăm călătoria credinţei noastre şi mişcarea noastră înspre Dumnezeu. Ne uităm la lucrurile pe care vi le voi sugera şi care sunt subiecte ne-negociabile – acelea care sunt vitale în procesul de formare a sufletului. Pentru a avea un suflet care este în mod continuu transformat după chipul lui Isus Hristos, aceşti paşi şi aceste stadii pe care eu le împărtăşesc cu voi, cred eu, sunt esenţiale.

Aceasta nu aduce la o altă temă. Fiecare care umblă pe calea credinţei, mai devreme sau mai târziu ne vom trezi faţă în faţă cu problema misterului, pe care am atins-o ieri. Oamenii au pus mereu întrebarea, „De ce Dumnezeu nu-şi poate face scopurile clare pentru noi şi să ne uşureze de o mare cantitate de incertitudine şi anxietate?”. Calea pe care suntem chemaţi să umblăm este deseori înconjurată de mister şi confuzie. Deci, de ce Dumnezeu nu explică în avans ceea ce are să se întâmple în vieţile noastre? Acum, odată ce Dumnezeu ar face aceasta pentru noi, aceasta ne-ar scăpa de o considerabilă anxietate, dar ea de asemenea ne-ar priva de propria noastră contribuţie majoră la modelarea sufletului. Aceasta este ceea ce aduce bucurie stăpânului nostru: atunci când noi ne încredem în El în mod total, chiar şi dacă nu avem nici un răspuns. Unele dintre răspunsuri s-ar putea să nu vină până în generaţia următoare. Dar fii sigur – Dumnezeu va lucra.

Confuzia şi misterul, pe care eu am găsit-o ca păstor, sunt subiecte care creează probleme atât de mari pentru poporul lui Dumnezeu. Deseori oamenii vin la mine şi îmi spun, „Selwyn, sunt în confuzie în legătură cu ceea Dumnezeu îngăduie să se întâmple în viaţa mea”. Apoi ei îmi spun totul despre acele lucruri, îmbarcându-mă într-o poveste a unor situaţii care erau atât de încurcate încât nici eu nu am putut găsi vreun răspuns pentru ei. Şi tot ceea ce eu am putut face a fost să simpatizez cu ei.