Biserica Crestina Baptista Sârbi

CALATORIA SPIRITUALA (15-16 I)

15 Ianuarie 2008

PASUL DOI – DEZVOLTĂ O ÎNŢELEGERE A SUFERINŢEI

Nici o putere nu lipseşte

Efeseni 1:1-23

„şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui,“ (Efeseni 1:18-19)

Un alt stadiul al călătorie noastre spirituale şi al doilea aspect al mişcării noastre înspre Dumnezeu este dezvoltarea unei înţelegeri a suferinţei. Atunci când începem să analizăm această problemă intrăm într-o zonă care este presărată cu scalpurile multor gladiatori teologici.

De-a lungul secolelor, problema suferinţei a fost dezbătută la nesfârşit. Oamenii se luptă să împace adevărul unui Dumnezeu iubitor cu existenţa suferinţei. Studdert Kenedy, un capelan din Al Doilea război Mondial, obişnuia să spună că orişicine care nu este tulburat de problema suferinţei are fie o inimă tare, fie un creier moale. Kenedy a avut dreptate. Fiecare care crede într-un Dumnezeu al dragostei trebuie să se lupte cu această problemă dificilă. Aceasta este, poate, una dintre cele mai mari probleme din univers. Dificultatea reconcilierii problemei suferinţei cu învăţătura că Dumnezeu este dragoste se spune că a produs mai mulţi atei şi agnostici decât orice altă problemă.

O carte de Rabinul Kushner numită Why bad things happen to good people (De ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni), pe care l-am menţionat în numărul anterior, argumentează că păcatul a subminat atât de mult universul încât, cu toate că Dumnezeu este tot dragoste, puterea Sa a fost diminuată. El nu mai este în stare să controleze lucrurile în modul în care El a făcut-o înainte ca păcatul să intre în univers. Lui i-ar plăcea s-o facă, El vrea s-o facă – cu adevărat, spune Rabinul, dragostea Lui tânjeşte să facă aceasta. Dar pentru că puterea Sa este limitată, El nu este în stare să facă ceea ce doreşte în mod arzător să facă. Din punct de vedere teologic, rabinul este la milioane de kilometri departe de drum. Dumnezeu nici odată nu experimentează o pană de putere. Textul de astăzi este numai unul din versetele nenumărate din Biblie care arată că puterea lui Dumnezeu nu a fost în nici un fel diminuată de prezenţa păcatului.

16 Ianuarie 2008

Isus – Învingătorul nostru

Apocalipsa 19:1-10

„După aceea, am auzit în cer ca un glas puternic de gloată multă, care zicea: „Aleluia! A Domnului, Dumnezeului nostru, este mântuirea, slava, cinstea şi puterea!“ (Apocalipsa 19:1)

Ieri am respins pretenţia Rabinului Kushner că păcatul a diminuat puterea lui Dumnezeu. Şi totuşi, cu toate că puterea este nediminuată există momente în crea El se abţine de la a o folosi pentru a-şi elibera poporul Său din situaţiile dificile şi dureroase. Într-un asemenea moment El doreşte ca noi să ne încredem în El. El ne-a promis că ne va da puterea interioară de a trece prin tot ceea ce El permite. Dar aceasta cere credinţă.

Atunci când dr. W.E. Sangster, faimosul predicatore metodist, era un băieţel, a mers într-o tabără. Curând el şi-a cheltuit toţi banii. Deci a scris o telegramă tatălui său cerând urgent bani. Dar el nu a primit nici un răspuns. Prietenii lui l-au tachinat spunându-i, „Tatăl tău nu te iubeşte”. Cu toate acestea, Sangster a ştiut că tatăl său îl iubeşte. El le-a spus prietenilor săi, „Eu ştiu că sunt iubit şi eu nu ştiu de ce tatăl meu nu mi-a răspuns. Pur şi simplu va trebui să aştept până voi merge acasă şi atunci el îmi va spune în mod personal”. Când s-a întors acasă, tatăl său i-a explicat că el a fost ispitit să trimită ceva bani. Şi totuşi. El s-a gândit că poate fiul său nu tratează banii cu suficientă grijă şi el trebuia să înveţe valoarea lor. Prin urmare, din dragoste a decis să nu răspundă cererii fiului său. Mai târziu Sangster a spus că răspunsul pe care el l-a dat prietenilor săi a fost răspunsul pe care el l-a dat fiecăruia care i-a cerut lumină cu privire la subiectul suferinţei: „Voi aştepta până când voi ajunge acasă şi El îmi va spune El Însuşi”.

Cu toate că noi nu putem explica în totalitate de ce un Dumnezeu iubitor permite suferinţa, ştim fără nici o îndoială că suferinţa este o parte vitală din dezvoltarea sufletului. Isus ne-a promis că vom suferi pentru mărturia noastră pentru El. „În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea.” (Ioan 16:33). Dar ţine minte, Isus a biruit lumea.

CALATORIA SPIRITUALA (14 I)

14 Ianuarie 2008

Nu beţi apa

Matei 13:1-23

„Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.” (Matei 13:15)

În anii mei de lucrare am observat câteva tipuri de oameni care sunt mai predispuşi să cadă în eroare morală, inclusiv din aceia care permit lucrurilor care sunt „aproape inocente” să intre în vieţile lor. Încet ei îşi lărgesc formele de distracţie pe care ei le cred acceptabile şi nivelul de limbaj pe care ei îl vor tolera, dar aceasta împietreşte sentimentele şi creează o tânjire după mai mult. Avem nevoie de bărbaţi şi femei care sunt suficient de curajoşi pentru a spune, „Am să fiu diferit”.

Am citi odată despre scufundarea crucişătorului de luptă USS Indianapolis la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. Acesta se întorcea în Statele Unite după o misiune de a duce uraniu îmbunătăţit forţelor aliate din Pacific. Dar el nici odată nu a ajuns acasă. O torpilă Japoneză a lovit crucişătorul şi acesta s-a scufundat în câteva minute. Din cei 1.200 de oameni au murit 300. Cei 900 au ajuns în mare. După 4 zile şi 5 nopţi fără apă proaspătă numai 316 din ei au supravieţuit. Cei care au pierit au murit pentru că au băut apă sărată neascultând de ofiţerul medical, care cunoscând acest pericol, i-a dojenit şi le-a spus să nu facă lucrul acela.

În Efeseni 4:17-19 – câteva din versetele la care ne-am uitat recent – apostolul Pavel încearcă să ne avertizeze cu privire la pericolul apelor lumii. De fapt el spune, „Nu beţi apele acestei lumi. Ele ar putea părea atrăgătoare şi pentru un moment ele s-ar putea să pară că vă potolesc setea, dar în final ele vă vor distruge. Mintea voastră va fi întunecată şi veţi pofti după mai mult”. Ai încercat să-ţi potoleşti setea bând apele lumii? Nu-ţi închide ochii şi inima faţă de Dumnezeu. Ascultă la Isus, care zice astăzi, „Dacă însetează cineva, să vină la Mine, şi să bea.“ (Ioan 7:37)

CALATORIA SPIRITUALA (12-13 I)

12 Ianuarie 2007

Insensibilitate epidemică

Efeseni 4:17-32

„Ei şi-au pierdut orice pic de simţire, s-au dedat la desfrânare, şi săvârşesc cu lăcomie orice fel de necurăţie.“ (Efeseni 4:19)

Citirea noastră de astăzi ne avertizează cu privire la ceea ce se întâmplă cu cei care îşi împietresc inimile.

În acest verset avem aproape o lecţie de biologie. Când inima încetează să mai pompeze sângele spiritual la modul în care ar trebui s-o facă, pentru că e s-a împietrit prin alegerile greşite făcute, mintea ajunge să fie invadată de nori. Ea nu funcţionează corect şi simţurile devin insensibile. Dar noi nu putem trăi în felul acela, şi deci simţurile încep să ceară mai mult şi mai mult pentru că noi nu putem trăi în insensibilitate. Pentru că păcatul ne face insensibili, încercăm să obţinem mai mult din lucrurile care credem noi că ne vor ajuta, dar de fapt nu o fac.

În societatea noastră de astăzi există probleme care sunt aproape epidemice printre noi. Mii de oameni sunt prinşi de pornografie, jocuri de noroc şi late dependenţe. Noi trăim într-o eră în care tentaţiile de a păcătui sunt multe şi ele năvălesc înspre noi din toate direcţiile. Îmi amintesc că am auzit o poveste a unui om care, în vremea transportului cu caii, a făcut un anunţ pentru un vizitiu pentru trăsura şi caii săi. „Cât de aproape ai putea să mergi de muchi prăpastie?” a el întrebat el vizitiul. „Eu ma-aş putea apropia la un picior”, a spus unul. Un altul a spus, „Şase inches”, în timp ce la treilea a pus, „Un inch”. Un concurent mai din urmă spuse, „Pe mine nu mă vei vedea făcând nimic de felul acela. Eu voi sta cât se poate de departe de ea”. Nu mai este nevoie să spun, ultimul a primit slujba.

Sufletul din fundul gropii necesită un mai mare nivel de stimulare pentru a se deştepta. Aceasta este spirala descendentă a oricărei dependenţe. Poate fi lucrul acesta dovedit? Gândeşte-te la dramele de la televizor de-a lungul anilor. Programe care erau considerate şocante pentru o anumită audienţă sunt acum privite ca relativ inofensive. Ceea ce ar putea părea aproape inocent este, în realitate, creator de dependenţă pentru forme tot mai mari de depravare.

13 Ianuarie 2008

Călărind pe cai

Deuteronom 30:1-20

„Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta,“ (Deuteronomul 30:19)

Scriitorul John Eldredge spune că sfinţenia este sensibilitatea în sensul opoziţiei cu insensibilitatea. Aceasta înseamnă a fi în acord cu dorinţele evlavioase pe care Cel Atotputernic le pune în interiorul nostru atunci când îl primim pe Hristos în vieţile noastre. Problema noastră, spune el, este că noi am crescut obişnuiţi să căutăm viaţa în tot felul de preocupări lumeşti şi nu în Dumnezeu Însuşi.

Când nu privim la Dumnezeu ca la Unul care ne iubeşte în mod desăvârşit, căutăm perfecţiunea în relaţiile umane şi suntem înnebuniţi atunci când cei acre sunt aproape de noi ne lasă baltă. Atunci când nu ne uităm la Dumnezeu pentru valoarea noastră de sine, atunci încercăm să o cătăm la alţii şi noi ajungem să manipulăm oamenii sau să ne îndepărtăm de ei de tot.

Întorcându-ne la povestea lui C.S. Lewis despre şopârla roşie, în final omul este de acord să permită îngerului să îl ajute, şi îngerul o aruncă la pământ, moartă. Dar atunci când ea loveşte pământul, se întâmplă ceva minunat; ea se transformă într-un armăsar şi tânărul călătoreşte mai departe cu mare bucurie. Ceea ce a fost conducător acum devine condus. Ceea ce l-a călărit, acum este călărit de el. Este modul lui C.S. Lewis de a spune că atunci când noi rezolvăm cu păcatul în modul în care trebuie rezolvat cu el – prin a-l ucide – atunci noi cunoaştem o bucurie şi o libertate pe care nici o cantitate de păcat nu ne-ar putea da.

Ce înseamnă să călăreşti pe cai? Noi ar trebui să luăm deciziile corecte şi ar trebui să ne examinăm vieţile cu privire la prezenţa păcatului. Dacă noi nu cerem, „Doamne, care sunt lucrurile din viaţa mea care împietresc inima mea şi în felul acesta opresc lumina vieţii Tale pentru minte mea?” atunci noi permitem ca noi înşine să devenim teribil de vulnerabili la efectele mortale ale păcatului.

CALATORIA SPIRITUALA (10-11 I)

10 Ianuarie 2008

Aproape inocent

Iosua 24:14-28

„Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi… Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului”.“ (Iosua 24:15)

În cartea sa, The Great Divorce (Marele Divorţ), C. S. Lewis descrie un tânăr care este chinuit de o şopârlă roşie care stă pe umărul lui şi îl batjocoreşte. Un înger îi promite să termine cu şopârla roşie şi, pentru un moment, omul este bucuros de asta. Cu toate acestea, atunci când îngerul începe să ardă cu o căldură incandescentă, omul îşi dă seama că şopârla va fi ucisă. El începe să aibă îndoieli şi spune, „Poate nu ar trebui să o ucizi, poate nu ar trebui să termini cu ea în totalitate”. El continuă să devină ambigu şi se întreabă, „N-am putea face treaba asta altă dată?” Răspunsul îngerului a fost să spună, „În acest moment sunt toate momentele. Ori vrei ca şopârla să trăiască, ori nu vrei”.

Văzându-i ezitarea şopârla a început atât să îl batjocorească cât şi să pledeze în acelaşi timp. Ea îl avertizează pe om să fie atent şi îi spune că îngerul chiar îl poate omorî pe el, prin ceea ce ameninţă să facă. „Un… cuvânt din partea ta şi el o va face;” spune ea. „Apoi tu vei fi fără mine pentru totdeauna”. Într-o încercare de a-l convinge pe om să nu o distrugă, ea a promis, „Voi fi bună… îţi voi da numai visuri frumoase, toate dulci şi proaspete şi aproape inocente”.

Pentru Lewis, aceste cuvinte sunt tipul tendinţei pe care noi toţi o avem de a compromite şi a permite locuirea păcatului în vieţile noastre. „Este aproape inocent”, ne zicem nouă înşine atunci când încercăm chiar să ne agăţăm de lucrurile care noi ştim că sunt rele, dar suntem ezitanţi în a ne despărţi de ele. Şi cu cuvinte ca acestea noi permitem şopârlei să ne chinuie viaţa. Totuşi ceea ce pare aproape inocent, este, de fapt, mortal. Noi trăim într-o vreme în care sfinţenia este un cuvânt care s-a pierdut din vocabularul Bisericii. Situaţia este serioasă.

11 Ianuarie 2008

Inimi împietrite

Efeseni 4:1-19

„având mintea întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi inimii lor.“ (Efeseni 4:18)

În timp ce ne gândim la sfinţenie, ţi-ar plăcea să-ţi pui întrebarea care consideri tu că ar fi cel mai important text din Biblie. Tu ai putea decide că este Ioan 3:16, dar mulţi adulţi tineri vor vedea Matei 7:1, „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.“ Probabil există astăzi o toleranţă nerecunoscută faţă de păcat. Lucrătorii şi slujitorii tineri au comentat asupra faptului că tinerii se pot dedica misiunii şi slujirii dar să continue să se culce cu prietenele sau prietenii lor. Trăim într-o perioadă în care păcatul, aşa cum a spus C.S. Lewis, este privit ca „aproape inocent”.

În citirea de astăzi, Pavel le spune Efesenilor, „Iată dar ce vă spun şi mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgânii, în deşertăciunea gândurilor lor,“ (Efeseni 4:17). Cuvântul „mărturisesc”, care poate fi tradus şi prin „insist” sau „a fi martor” arată cât de serios a dorit Pavel ca ei să ia în serios avertizarea de a nu urma modul vechi de viaţă. Noi umblăm pe un drum diferit, le spune el. Voi nu trebuie să trăiţi ca toţi ceilalţi. Ceea ce este mai deosebit este faptul că el insistă asupra acestui lucru ca unul care trăieşte în Domnul şi are autoritatea lui Hristos.

Neamurile trăiesc în zădărnicia gândurilor lor; ei cred că există împlinire pe calea pe care merg, dar ea nu este. Ceea ce părea „aproape inocent” s-a dovedit a fi mortal. Această înţelegere întunecată a fost cauzată de împietrirea lor şi de opoziţia lor faţă de lucrurile lui Dumnezeu. Lor li s-a oferit oportunitatea de a se schimba, dar ei nu se vor schimba. Alegerea pe care ei au făcut-o ar fi putut părea aproape inocentă, dar rezultatul a fost o inimă care s-a împietrit. Şi inimile împietrite ne înstrăinează de viaţa lui Dumnezeu şi aduc moartea spirituală.

CALATORIA SPIRITUALA (8-9 I)

8 Ianuarie 2008

A creşte prin aţintirea privirii

Psalmul 99:1-9

„Înălţaţi pe Domnul, Dumnezeul nostru, şi închinaţi-vă înaintea aşternutului picioarelor Lui, căci este sfânt!“ (Psalmi 99:5)

Călătorind împreună, petrecem o altă zi analizând ce formă ia mişcarea înspre Dumnezeu şi faptul că chiar primul pas în această călătorie este nevoia de a înţelege că Dumnezeu doreşte ca noi să fim sfinţi. În Biblie cuvântul „sfânt” înseamnă „separat” sau „pus de o parte” – cu alte cuvinte separat de păcat şi consacrat pentru Dumnezeu. Dumnezeu însuşi este sfânt pentru că El este distinct de creaturile Sale şi este înălţat deasupra lor, şi de asemenea pentru că El este curat şi perfect El nu poate avea nici o comuniune cu păcatul (vezi Evrei 1:13).

În sufletul fiecărui creştin există ceva ce răspunde la cea ce este sfânt. Experienţa mi-a arătat că cel mai bun mod de a înţelege sfinţenia este să ne aţintim privirile la Isus Hristos şi să ne consultăm inima şi mintea cu privire la reacţia pe care o simţim. Nici odată vreo formă umană nu a găzduit pe Cineva atât de pur, atât de adorabil, atât de sfânt. Indiferent ce nivel de sfinţenie este prezent în viaţa mea – şi Dumnezeu ştie cât de mult plâng eu faptul că nu sunt aşa de sfânt precum ar trebui să fiu sau precum tânjesc să fiu – acesta s-a realizat nu numai prin revărsarea Bibliei (cu toate că, desigur, aceea a ajutat), ci prin rugăciune şi meditaţie şi simpla aţintire a privirii la Isus.

Această contemplare în adoraţie a Mântuitorului a fost numită „secretul sfinţilor”. Biografiile lor îi arată ca fiind oamenii care nu s-au dedicat explorării şi punerii de întrebări fără sfârşit. În schimb ei sau uita la Isus în dragoste şi tânjind. Şi sfinţenia lor a fost produsul acestei contemplări. Ei au crescut în sfinţenie în măsura în care ei au crescut în fermitatea şi permanenţa aţintirii priviri lor.

Dacă vreodată a fost nevoie de mesajul sfinţeniei în Biserică acum este nevoie. Mă întreb, ai fost tu prea ocupat cu slujirea, pentru a te opri şi a te bucura de secretul sfinţilor? Timpul petrecut cu Isus nu este nici odată un timp pierdut.

9 Ianuarie 2008

Fiert de viu

Exodul 3:1-22

 „Nu te apropia de locul acesta; scoate-ţi încălţămintele din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt.” (Exodul 3:5)

Statisticile arată că în ultimele decade a existat un declin abrupt în ce priveşte frecventarea bisericii. Au fost oferite câteva explicaţii posibile pentru aceasta şi una dintre ele care a atins o coardă din mine este aceasta: biserica a pierdut tăişul profetic datorită lipsei de învăţătură despre natura sfinţeniei lui Dumnezeu şi implicaţiile pe care aceasta le are pentru vieţile noastre.

Cercetarea artă că acest accent s-a pierdut, acum, din biserică de mulţi ani, fiind înlocuit de o proclamare unilaterală a faptului că Dumnezeu este iubitor – şi nimic mai mult decât aceasta. Un raport a ajuns la concluzia că mulţi dintre cei care obişnuiau să frecventeze biserica sunt inundaţi de apatie; ei nu mai văd nici un rost în a frecventa pentru că mesajul care li se dă este că „Dumnezeu mă iubeşte indiferent dacă eu mă duc sau nu la biserică sau dacă îmi schimb sau nu viaţa” – deci de ce să-mi mai bat capul? Raportul de asemenea a arătat că standardele joase ale trăirii creştine sunt o consecinţă a falimentului comunităţii bisericii de a apăra credinţa şi de a învăţa adevărul Biblic, în special adevărul că Dumnezeu este sfânt şi a zis, „…fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt…“ (Leviticul 11:44). Da, Dumnezeu este dragoste, dar El este dragoste sfântă. Este important pentru noi să ne amintim că chiar dacă noi nu suntem mântuiţi prin faptele noastre, noi suntem mântuiţi pentru faptele bune şi pentru a trăi într-un mod care îl onorează pe El.

Biserica din Regatul Unit trece printr-o fază care este cel mai bine s-o numim „gradualism”. Hai să vă ilustrez ceea ce vrea să spun prin a vă spune despre o broască. Atunci când broască este pusă în apă fiartă, este de înţeles că ea sare afară. Dar atunci când ea este pusă într-o apă rece, şi căldura este crescută treptat, ea se adaptează la temperatură până când ajunge să fie fiartă de vie. Noi suntem în pericolul de a avea creierele spălate de lume – nu prin ideile ei post-creştine, ci prin stilul ei de viaţă.

Ezra cap. 3

D.      Reconstruirea templului (3:1 – 6:15)

1.      Reconstruire altarului şi a temelie (cap. 3)

3:1-2 – Prima îndatorirea care stătea înaintea poporului era să reconstruiască „altarul” pentru „arderi de tot”, în direcţia est de locul unde clădirea templului însuşi uram să fie localizată. Acest lucru era esenţial pentru restabilirea sistemului de jertfe care punea poporul de o parte ca o naţiune şi care era folosit de Dumnezeu ca un mijloc de ispăşire pentru păcatele lor. „Luna a şaptea” ar putea fi o referinţă la luna a şaptea după ce poporul a părăsit Babilonul sau luna a şaptea după ce ei au sosit la „Ierusalim”. Era în Septemnbrie-Octombrie. În anii trecuţi, luna a şaptea trebuia să fie pentru Israel o lună mare din punct de vedere religios. Sărbătorile religioase care se ţineau în luna a şaptea: Sărbătoarea Trâmbiţelor (Levitic 23:23-25), Ziua Ispăşirii în ziua a 10 a (Levitic 23:26-32) şi Sărbătoarea Corturilor în zilele 15-21 (Levitic 23:33-36; 39-43; Numeri 29:12-39; vezi Ezra 3:4).

Cuvintele „poporul s-a strâns ca un singur om” sugerează că ei toţi au fost de acord că proiectul de construcţie trebuie să înceapă. Oamenii care au pornit construcţia altarului au fost „Iosua”, liderul religios (un urmaş al lui Aron), „şi Zorobabel”, liderul civil (un urmaş a lui David), împreună cu „fraţii săi preoţii” (alţi urmaşi ai lui Aron) şi „fraţii săi” (alţi urmaşi ai lui David). Ei au construit altarul pentru ca să poată aduce jertfe „după cum este scris în Legea lui Moise”. Era imperativ ca cei care s-au reîntors să se întoarcă la Legământul Mozaic. Pentru că înaintaşii lor au părăsit Legământul, naţiunea a fost dusă în captivitate. Foştii exilaţi nu au vrut să facă aceeaşi greşeală.

3:3-6 – Chiar dacă cei care s-au reîntors „au avut să se teamă de popoarele ţării”, străinii care au fost deportaţi de Imperiul Asirian în Palestina, „au aşezat din nou altarul pe temeliile lui” şi „au adus arderi de tot” pe el (vezi Levitic 1; 6:8-13), începând din „cea dintâi zi a lunii a şaptea” (Ezra 3:6). Ele erau primele jertfe aduse acolo după 50 de ani – din 586 î.Hr. când templu a fost demolat. Au fost aduse alte jertfe legate de „toate sărbătorile închinate Domnului”, inclusiv, de exemplu, Sărbătoarea Corturilor din zilele 15-21 a lunii a şaptea (vezi Levitic 23:33-36; 39-43; Numeri 29:12-39). Jertfele arătau că poporul a dorit să răspundă la Legea lui Dumnezeu.

3:7-9 – A existat o perioadă de pregătire pentru construirea temeliei templului pentru că lucrul nu a început până „al doilea an de la venirea lor… în luna a doua” (Mai-Iunie 536 î.Hr., exact la 70 de ani după prima deportare din 605 î.Hr.). De ce această întârziere de 7 luni după ce a fost construit altarul? Pentru că ei au trebuit să se organizeze şi să asigure materialele de construcţie. Lemnul („lemne de cedru”) a venit „din Liban” trimise cu bărcile de-a lungul coastei „la Iafo” şi apoi trebuia cărat pe uscat la „Ierusalim”[1]. Libanul era vestit pentru pădurile lui de cedru şi meşterii lui pricepuţi în lemn. Pentru primul templu, cu 430 de ani mai înainte (în 966 î.Hr.), Solomon a primit mare parte din materialele lui de construcţie (cedru, lemnele de chiparos şi de santal) şi meşteri din Liban (1 Împăraţi 5:1-10; 2 Cronici 2:1-16). Solomon şi-a început proiectul în luna a doua (Mai-Iunie; 1 Împăraţi 6:1), în aceeaşi lună a început această reconstrucţie sub conducerea lui Zorobabel. Pentru că „Tir” şi „Sidon” din Liban erau sub Imperiul Persan, „Cir” a trebuit să autorizeze această tranzacţie (vezi Ezra 6:3-4), în care buştenii, ca în vremea lui Solomon, erau plătiţi cu „argint… merinde, băuturi şi untdelemn”.

„Zorobabel” a aşezat pe „Leviţii” să supravegheze proiectul de construcţie. Cu secole înainte, Leviţii au fost implicaţi în construcţia Cortului (Exodul 38:21) şi pentru a-l întreţine şi a-l transporta (Numeri 1:50-51; 3:21-37). Acum ei erau implicaţi în construcţia templului. Sunt menţionate trei grupuri de supraveghetori Leviţi (Ezra 3:9) – „Iosua” şi familia sa, „Cadmiel” (vezi 2:40) şi familia sa şi familia lui „Henadad”.

3:10-11 – Nimic nu este menţionat despre procesul prin care s-au aşezat „temeliile” templului sau perioada de timp necesară. Asta pentru că accentul era pe rezultatele acelui proiect asupra acelei comunităţi de oameni care au fost viteji în condiţii aspre. Ei urmau porunca lui Cir dar, mai important, ei urmau porunca Dumnezeului lor cu care ei erau în legământ. În timp ce „au pus lucrătorii temeliile Templului Domnului”, poporul a fost atent să urmeze tradiţiile înaintaşilor lor care au fost într-o relaţie corectă cu Dumnezeu sub Legământul Mozaic. În timp ce „preoţii… şi Leviţii” conduceau serviciul de dedicare pentru temeliile templului, ei au făcut lucrurile „după rânduiala lui David”. Ordinea pe care o urmau era aceeaşi ca şi atunci când David a adus chivotul la Ierusalim. În vremea aceea preoţii au sunat din trompetă şi Asaf a cântat la ţimbale (1 Cronici 16:5-6). Aici, preoţii cântau din „trâmbiţe” şi „fiii (urmaşii) lui Asaf” au cântat la „chimvale”. Ordinea a fost aproape similară cu ceea din vremea în care chivotul a fost adus în templul în zilele lui Solomon (2 Cronici 5:12-13), când Asaf şi alţii au cântat la chimvale, alăute şi harfe şi preoţii au cântat din trâmbiţe. La acest serviciu de reconstrucţie preoţii şi Leviţii au cântat, „Căci este bun, căci îndurarea Lui pentru Israel ţine în veac!”, cuvinte aproape identice cu cântarea de laudă din 2 Cronici 5:13 (vezi Psalmul 136:1). Această cântare de laudă este deosebit de semnificativă pentru că prin ea liderii religioşi recunoşteau că Yahweh şi-a restabilit protecţia Sa iubitoare peste naţiune. Cuvântul „îndurarea” este dragostea loială a lui Dumnezeu din legământ care există pentru totdeauna cu poporul Său Israel. Acum că închinarea la templu a fost restabilită, poporul recunoaşte din nou angajarea dragostei fără margini a lui Dumnezeu din legământ.

3:12-13 – În contrast cu bucuria pe care au experimentat-o mulţi oameni, „mulţi din preoţi şi Leviţi, şi din capii de familii mai în vârstă, care văzuseră casa dintâi” (distrusă cu 50 de ani mai înainte în 586 î.Hr.) erau descurajaţi. Probabil ei făceau un contrast între caracterul ordinar al proiectului prezent şi grandoarea templului lui Solomon. Şaisprezece ani mai târziu (în 520 î.Hr.), acelaşi sentiment de descurajare a lovit din nou constructorii templului (Hagai 2:1-9). Cele două sunete, a „strigătelor de bucurie” şi „glasul plânsetelor” (de tristeţe) s-au amestecat împreună şi au fost atât de tari încât acest „sunet se auzea de departe”.

---

[1] Vezi harta „Imperiul Persan”.

Ezra cap. 1

I.        Prima întoarcere şi reconstruirea sub conducerea lui Zorobabel (cap. 1-6)

Aceste capitole, dincolo de faptul că ne spun istoria perioadei, ar fi trebuit să încurajeze pe cititorii originali a lui Ezra în închinarea lor la templu. Citind despre procesul de reclădire ei ar fi trebuit să fie făcuţi conştienţi de marele sacrificiu personal pe care Evreii la-u făcut pentru construcţia templului. Aceasta i-ar fi încurajat să participe mai deplin în activităţile de la templu şi să se relaţioneze mai îndeaproape cu Dumnezeu aşa cum au făcut-o înaintaşii lor.

A.    Edictul lui Cir (1:1-4)

1:1 – „Cir”, „împăratul” domeniului extins al „Perşilor”[1], a elaborat „vestirea” prin care li se permitea Israeliţilor să se întoarcă în ţara lor şi să-şi recosntruiască templul. „Cir” a făcut anunţul în „în cel dintâi an al lui” (538 î.Hr.). Acesta a fost primul an al domniei sale peste Babilon, dar el a fost rege peste alte teritorii timp de mai mult de 20 de ani. El era la conducere din 559 î.Hr., atunci când a devenit rege al Anshanului. Apoi el a devenit rege al Medo-Persiei aproximativ în 550 î.Hr. El a cucerit Babilonul în Octombrie 539 î.Hr. şi a devenit rege al Babilonului, un titlu de onoare care denotă poziţia cea mai înaltă din lumea civilizată[2].

Aşa cum se evidenţiază din atitudinea lui Cir faţă de Dumnezeul lui Israel (căruia el nu se închina) el nu a fost un adevărat credincios în Yahweh. Preocuparea lui Cir a fost să înfiinţeze state tampon puternice în jurul imperiului său care să-i fie loiale lui. De asemenea prin faptul că a reaşezat pe supuşii lui în propriile lor ţări el nădăjduia să facă ca dumnezeii din diferitele părţi ale imperiului său să se roage la dumnezeii săi Bel şi Nebo. Faimosul Cilindru al lui Cir (538 î.Hr.), care înregistrează cucerirea e către acesta a Babilonului şi programul său de repatriere a popoarelor supuse lui, în ţările lor de baştină, include această afirmaţie; „Fie ca toţi dumnezeii pe care i-am reaşezat în cetăţile lor sfinte zilnic să ceară lui Bel şi Nebo viaţă lungă pentru mine”.

Împlinirea cuvintelor lui Ieremia (Ieremia 29:10; vezi Ieremia 25:11-12) a fost în totalitate acţiunea lui Dumnezeu. Cei 70 de ani de captivitate a Evreilor în Babilon erau aproape de încheiere. Prima deportare a Evreilor în Babilon a fost în 605 î.Hr. Decretul lui Cir din 538 î.Hr. era la 67 de ani mai târziu. În timpul cât oamenii s-au întors şi au construit altarul în 536 î.Hr., cei 70 de ani erau aproape gata.

Edictul s-a dat pentru că „Domnul a trezit duhul lui Cir”. Cuvintele Ebraice traduse prin „a trezit duhul” (de asemenea traduse ca „a mişcat inima”) erau o expresie favorită a scriitorilor Biblici din perioada post-exilică (Ezra 1:5; 1 Cronici 5:26; 2 Cronici 21:16, „a aţâţat”; 36:22; Ieremia 51:11; Hagai 1:14). Aceasta arată mâna suverană a lui Dumnezeu din dosul evenimentelor istorice.

1:2-3 – „Cir” a spus că Yahweh, „Domnul, Dumnezeul cerurilor” i-a „poruncit” să „zidesc o casă la Ierusalim în Iuda”. Parte din acest decret este înregistrat în 2 Cronici 36:23. De asemenea decretul a fost dat în Ecbatana, unde Darius I l-a găsit în 520-518 î.Hr. (Ezra 6:1-5). Dumnezeu a promis rămăşiţei Evreieşti că El îl va ridica pe Cir ca robul său pentru a restaura starea poporului Său (Isaia 44:28; 45:1, 13). Sub călăuzirea Duhului Sfânt, profetul Isaia s-a referit la Cir pe nume, aproximativ cu 150 de ani înainte ca regele să dea decretul. Josefus a scris că Cir a fost arăta de profeţia din Isaia 44:28 şi a vrut s-o împlinească[3].

„Dumnezeul cerurilor” este un titlu a lui Dumnezeu folosit de 9 ori în Ezra (1:2; 5:11-12; 6:9-10; 7:12, 21, 23 [de 2 ori] – mai mult ca în orice altă carte a Bibliei – şi de 10 ori în alte cărţi exilice şi post-exilice (2 Cronici 36:23; Neemia 1:4-5; 2:4, 20; Daniel 2:18-19, 28, 37, 44). În alte părţi în Vechiul Testament aceea expresie apare numai de 4 ori (Geneza 24:3, 7; Psalmul 136:26; Iona 1:9). Acesta arată spre suveranitatea lui Dumnezeu. El este Cel care a făcut cerurile (Geneza 14:19, 22; 2 Cronici 2:12; Psalmul 115:15), Cel care este în cer (Deuteronom 4:39; 1 Împăraţi 8:30, 39, 43, 49; Eclesiastul 5:2) şi Cel care domneşte de pe tronul Său din cer (Isaia 66:1). Cu toate că Cir a fost monarh peste imperiul extins, Yahweh este mult mai mare, pentru că El domneşte din cer.

 

CRONOLOGIA PERIOADEI POST-EXILICĂ
Regii Persani	Datele domniei lor	Evenimente Biblice	Referinţe Scripturale	Date
Cir	559-530 î.Hr.	Edictul lui Cir pentru reîntoarcere	Ezra 1:11-4	538 î.Hr.
		Prima reîntoarcere a celor 49.897 de exilaţi, sub conducerea lui Zorobabel (pentru a construi templul)	Ezra 2	536 î.Hr.
		Altarul şi templul sunt construite	Ezra 3:1-4:5	536 î.Hr.
Cambyses	530-522 î.Hr.
Smerdis	522 î.Hr.
Darius I	521-486 î.Hr.	Hagai a profeţit	Cartea lui Hagai	520 î.Hr.
		Zaharia a profeţit	Cartea lui Zaharia	520-518 î.Hr.
		Templul este terminat	Ezra 5-6	515 î.Hr.
Xerxes (Ahasuerus)	485-465 î.Hr.	Acuzaţia împotriva lui Iuda	Ezra 4:6	486 î.Hr.
		Estera ajunge împărăteasă	Estera 2:17	479 î.Hr.
Artaxerxes I (Artashasta)	464-424 î.Hr.	Artaxerxes a oprit reconstruirea Ierusalimului	Ezra 4:7-23	cca. 464-458 î.Hr.
		A doua reîntoarcere a celor 4.000-5.000 de exilaţi, sub conducerea lui Ezra (pentru a înfrumuseţa templul şi pentru a reforma poporul).	Ezra 7-10	458 î.Hr.
		A treia reîntoarcere a exilaţilor, sub conducerea lui Neemia (pentru a construi zidurile Ierusalimului)	Cartea lui Neemia	444 î.Hr.
		A doua reîntoarcere a lui Neemia	Neemia 13:6	cca. 430 î.Hr.
		Maleahi a profeţit	Cartea lui Maleahi	450-430 (?)

 

Accentul din Ezra 1:2-3 pe „Casa Domnului” stabileşte tonul pentru această carte şi pentru alte cărţi post-exilice. Templul avea o importanţă majoră în viaţa poporului lui Israel. Fără templu nu ar fi putut exista un sistem de jertfe, care era vitalitatea naţiunii în relaţia ei cu Dumnezeu. „Dumnezeul cerurilor” (v. 2) este de asemenea şi „Dumnezeul lui Israel” despre care Cir a spus că „locuieşte la Ierusalim”.

1:4 – Edictul lui Cir a şi instruit pe vecinii celor care se reîntorceau din Persia să le dea echivalentul în bani („argint, aur”), „avere, şi vite”, şi „daruri de bunăvoie” (vezi v. 6). Darurile de bună voie erau „pentru Casa lui Dumnezeu” şi alte daruri erau pentru oamenii înşişi. Aceasta este o reminiscenţă a Exodului din Egipt când Dumnezeu în mod miraculos a scos naţiunea din robie şi Egiptenii i-au ajutat cu daruri de argint, aur şi îmbrăcăminte (Exodul 3:22; 11:2; 12:35). Acum Dumnezeu realiza un nou „Exod” aducând din nou în ţara promisă pe poporul Său care erau din nou în robie, în mare parte aşa cum El a făcut-o sub conducerea lui Moise şi a lui Iosua. Poporul a fost în robie în Babilon datorită falimentului lor de a ţine obligaţiile legate de legământ, pe care Moise li le-a dat în timpul primului Exod. Încă odată Dumnezeu a lucrat în mod miraculos în viaţa naţiunii.

B.    Reacţia Israeliţilor (1:5-11)

1:5-11 – Liderii religioşi („preoţii şi Leviţii”) împreună cu „capii de familie” („din Iuda şi Beniamin”) care au fost luaţi în exil de către Babilonieni au fost vârful de lance al reîntoarcerii în Israel pentru a construi templul, „Casa Domnului”. Evreii care s-au reîntors erau în total 49.897 (2:64-65). „Toţi cei dimprejurul” celor care s-au reîntors au ascultat de decretul regelui contribuind la efort (1:6). Chiar „Cir” a contribuit la reîntoarcere prin faptul că a dat înapoi „uneltele Casei Domnului”. Erau „lighene de aur… lighene de argint… cuţite… potire de aur… potire de argint de mâna a doua, şi… alte unelte” (v. 9-10). „Nebucadneţar” le „luase” din templul „din Ierusalim” în 605 î.Hr. (Daniel 1:2), în 597 î.Hr. (2 Împăraţi 24:13) şi în 586 î.Hr. (2 Împăraţi 24:14-15; Ieremia 27:16; 52:18-19; vezi Ezra 5:14; 6:5; Daniel 5:2-3) şi „le pusese în casa dumnezeului său” în Babilon, probabil templul Esagila construit în onoarea dumnezeului Marduc. „Mitredat” este un nume Persan şi cuvântul pentru „vistiernicul” (gizbār) este de asemenea Persan.

În Ezra 1:9-10 „uneltele” aveau un total de 2.499, dar în v. 11 numărul totalul obiectelor „de aur” şi „de argint” era de 5.400. De unde diferenţa? Cu siguranţă Ezra nu ar fi fost atât de nebun încât să facă o greşeală aşa de mare ca aceasta, în timp ce a scris cu o atenţie aşa de mare restul cărţii sub inspiraţia Duhului Sfânt. Chiar dacă cineva vrea să presupună (aşa cum fac mulţi critici) că redactorul a adus împreună în v. 9-11 două tradiţii diferite, s-ar fi părut nimerit ca Ezra să le reconcilieze într-un fel. Pare mai bine să presupunem că Ezra mai întâi a făcut o listă a anumitor obiecte, poate cele mai mari şi cele valoroase (v. 9-10), apoi s-a referit la numărul total de obiecte atât cele mari şi valoroase cât şi cele mai mici şi mai puţin semnificative (v. 11).

O altă problemă este legată de „Şeşbaţar” (v. 11) care era numit „voievodul lui Iuda” (v. Sunt sugerate trei păreri cu privire la identitatea sa:

1)      Unii au considerat că „Şeşbaţar” era un nume Persan pentru Zorobabel. Amândoi se spune că au pus temelia templului (3:8-10; 5.16). Zorobabel, care înseamnă „născut în Babel”, era un nepot al lui Ioiachin (1 Cronici 3:17-19) care a fost deportat în Babilon dar a fost eliberat din întemniţare (2 Împăraţi 25:27-30). Relaţia lui Zorobabel cu Ioiachin ar explica titlul de „voievodul lui Iuda”. Cu toate acestea, s-ar părea ciudat ca Zorobabel să fi avut un al doilea nume păgân în loc să aibă un nume care să reflecte închinarea la Yahweh (Şeşbaţar fiind o divinitate păgână). Dacă Zorobabel şi Şeşbaţar erau două nume ale aceleaşi persoane, este ciudat că nu se mai face nici odată referire la el cu numele de Şeşbaţar cu excepţia din Ezra 5:15-16.

2)      A doua părere este aceea că acest om a fost un Evreu care a fost numit guvernator de Cir, dar care a murit la scurtă vreme după sosirea în Palestina şi a fost înlocuit de Zorobabel. Deşi plauzibilă, nu există nici o dovadă solidă pentru această părere.

3)      A treia părere este că Şeşbaţar era Şenaţar din 1 Cronici 3:18 şi prin urmare era unchiul lui Zorobabel.

4)      A patra părere este că Şeşbaţar era un oficial Persan care a fost trimis să supravegheze folosirea banilor regelui şi să se asigure că dorinţele împăratului au fost realizate. S-a sugerat că pentru că Şeşbaţar era un oficial Persan cei care s-au întors mai târziu au făcut referire la el (Ezra 5:15-16) pentru a-şi susţine pretenţiile de legitimitate pentru proiectul lor de construcţie[4].

---

[1] Vezi harta „Imperiul Persan”.

[2] Vezi tabelul „Cronologia Perioade Post-exilice”.

[3] Josefus, Antiquities of the Jews 11.1.1

[4] Vezi comentariile pe 5.13-16.