Calatoria spirituala (6 & 7 F)

6 Februarie 2008

Ochii aţintiţi la cer

Evrei 9:11-28

„Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.“ (Evrei 9:24)

Cerul este casa noastră; acolo aparţinem. Acel adevăr este ceva ce noi ar trebui să-l păstrăm în minte tot timpul. Ştiu că unii nu vor fi de acord cu această afirmaţie şi vor spune că o preocupare de cer ne va face să devenim atât de cereşti în gândire încât nu vom mai fi buni pentru pământ. Cu toate acestea în unele din cele mai mari reforme sociale din trecut – John Wesley, Lord Shaftesbury, William Booth, de exemplu – au fost oameni intoxicaţi cu Dumnezeu care tot timpul au avut cerul în vedere. Ei au lucrat mai bine aici jos pe pământ pentru că, prin credinţă, au avut tot timpul în vedere sfârşitul perfect. A vorbi şi a te uita înainte spre cer nu este un semn al unei mentalităţi de escapist – asigurând că nu este tot ceea ce gândim.

Eu nu pot pretinde că am păstrat cerul înaintea mea în toate zilele vieţii mele creştine. A existat un timp în care aş fi citit cuvintele apostolului Pavel din Filipeni 1:22-24 în care el spune cititorilor săi că în ceea ce priveşte cerul el era doritor să meargă dar, de dragul lor, era gata să stea, şi eu mi-aş fi spus mie, „Eu sunt gata să mă duc, dar doritor să rămân”. Cu toate acestea, în ultima treime a vieţii mele gândirea mea a fost diferită. Acum, eu sunt gata să stau, dar dornic să plec. O anticipare a ceea ce mă aşteaptă mă încântă atunci când încep nouă zi.

„Cei mai fericiţi oameni de pe pământ” a pus cineva, „sunt aceea care îşi păstrează ochii aţintiţi spre cer”. Psalmistul a scris, „Îmi vei arăta cărarea vieţii; înaintea Feţei Tale sunt bucurii nespuse, şi desfătări veşnice în dreapta Ta.“ (Psalmi 16:11). Bucuria o vom găsi atunci când vom ajunge în cer prin realizare, dar ea se poate găsi şi acum aici prin anticipare.

7 Februarie 2008

„Aşteptarea neconsolată”

Isaia 55:1-13

„De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi câştigul muncii pentru ceva care nu satură? Ascultaţi-Mă dar, şi veţi mânca ce este bun, şi sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase.“ (Isaia 55:2)

În mod clar, aşa cum am văzut în ultimele câteva zile, cei mai mulţi oameni, numai dacă îşi îngăduie să simtă aceasta, experimentează senzaţia de a nu fi destul de acasă în această lume pentru că ceva foarte important îi aşteaptă altundeva. Scriitorul Aldous Huxley spune, „Mai devreme sau mai târziu cineva îl întreabă chiar şi pe Beethoven, chiar pe Shakespeare…”Asta este tot?” Aceasta a fost descrisă ca „aşteptarea neconsolată… veşti dintr-o ţară pe care noi nu am vizitat-o nici odată””.

Nu trebuie să fii un creştin pentru a experimenta lucrul despre care vorbesc. Augustin, filozoful şi scriitorul creştin din secolele IV şi V, a vorbit despre a fi avut această percepţie mult înainte de convertirea sa. C.S. Lewis s-a lupta din greu şi s-a războit cu ideea că sursa „aşteptării neconsolate” a sa şi Dumnezeul religiei tradiţionale ar putea fi Unul şi Acelaşi. Despre această căutare după Dumnezeu, Lewis a spus, „Ei ar putea la fel de bine vorbi despre căutarea şoarecelui după pisică”.

Aceasta lansează o întrebare înspre care noi acum ne întoarcem şi va trebui să o urmărim în următoarele câteva zile: Dacă este adevărată că o tânjire după cer a fost clădită în inimile noastre, cum rezolvă cu aceasta marea masă a umanităţii? Un mod este acela de a pretinde că acest aspect misterios al existenţei noastre nu există. Acest aspect al naturii umane este un adevăr straniu al vieţii – sentimentul adânc al sufletului de a fi fără o casă – nu este studiat mult mai atent. Mă întreb de ce. Poate lucrul acesta este aşa pentru că nu se potriveşte nici uneia din categoriile de gândire. Nu poate fi denumit, sortat, explicat sau adaptat, deci bărbaţi şi femeile fac o deviere pentru a-l evita şi a-l trata ca şi cum el nu ar fi acolo. Dar această deviere este cu adevărat o negare.

Calatoria spirituala (4 & 5 F)

4 Februarie 2008

Mergem undeva?

Ioan 13:1-17

„Înainte de praznicul Paştelor, Isus, ca Cel care ştia că I-a sosit ceasul să plece din lumea aceasta la Tatăl şi fiindcă iubea pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt.“ (Ioan 13:1)

Dacă, aşa cum am spus ieri, noi suntem atât de expuşi să uităm lucrurile, cum ne vom aduce aminte de acele amintiri care ar trebui să le adunăm pentru călătoria vieţii noastre? Scriitorul Epistolei către Evrei răspunde la întrebare în versetul la care ne-am uita cu două zile în urmă: „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus…“ (Evrei 12:2) Reciteşte povestea lui Isus, treci prin ea paragraf cu paragraf. Povestea lui Isus Hristos este inima Bibliei. Noi trebuie să ne asigurăm că devenim familiari cu Evangheliile care ne spun ce a făcut Isus şi ce a spus El şi să nu fim abătuţi prin studii despre tehnica de management a lui Isus sau metodele de piaţă a lui Isus sau alte subiecte de interes curent. Şi ce vrea scriitorul epistolei către Evrei să ne aducem aminte? Care sunt lucrurile asupra cărora vrea el să se concentreze cu scopul de a-l urma pe Stăpânul nostru în alergarea care ne stă înainte? Cum şi-a întărit Isus inima în faţa opoziţiei brutale? El nici odată nu a pierdut din vedere locul spre care se îndreaptă. Isus a avut o viziune a viitorului care era înrădăcinată în trecut.

La începutul povestirii despre spălarea picioarelor ucenicilor, ni se spune că Isus ştia că El a venit de la Dumnezeu şi că el se întoarce înapoi La Dumnezeu. El şi-a adus aminte de unde venea şi încotro se îndrepta (v. 3). Şi aşa trebuie să facem şi noi. Şi noi trebuie să venim de la Dumnezeu – chiar dacă nu în acelaşi sens ca Isus, desigur. Ci aşa cum Charles Wesley o exprimă în aceste versuri:

„Afară cu fobiile noastre!

Dimineaţa plină de bucurie răsare

Când un moştenitor al mântuirii s-a născut!

De la Yehova vin eu,

Din salva Sa sunt eu,

Şi, cu cântare, la El mă întorc”.

Numai atunci când realizăm că timpul nostru pe pământ este o călătorie şi păstrăm în ochi destinaţia noastră, vom reuşi cu adevărat să captăm sensul a ceea ce înseamnă viaţa. Vedeţi, prieteni, există un sfârşit al acestei călătorii şi sfârşitul celor care şi-au dedicat vieţile lor lui Isus Hristos este atât minunat cât şi glorios.

5 Februarie 2008

Această lume nu este casa mea

1 Corinteni 2:1-16

„Dar, după cum este scris: „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.”“ (1 Corinteni 2:9)

Isus este Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre (Evrei 12:2). El ne învredniceşte să terminăm ceea ce El a făcut posibil pentru noi să înceapă. El nu ne va uita chiar dacă noi îl vom uita pe El, şi el ne va oferi aduceri aminte pe cale. Lumea este, a spus Annie Dillard, destul de presărată „cu daruri nedespachetate şi surprize gratuite…aruncate de mâini generoase”. Ce daruri a aruncat El în calea Ta?

Când ochii noştri sunt aţintiţi asupra viitorului nostru în cer atunci una din consecinţe este că lucrurile materiale pentru care atâţia le doresc atât de mult au o influenţă mică asupra noastră. Thomas Watson, puritan din secolul XVII, a spus, „Lumea este doar un mare han, unde noi trebuie să stăm o noapte sau două şi apoi să plecăm; ce nebunie ar fi din partea noastră să ne legăm inimile de han şi să ne uităm casa”. Cei care păstrează cerul în mintea lor, se uită la lucrurile materiale nu mai mult ca la mobila unui han. În ultimă instanţă, noi stăm în ea doar pentru o noapte.

Cu mintea fixată asupra lui Dumnezeu şi inimile aprinse de dragostea supranaturală, cei care se apropie de Dumnezeu pot cânta:

„Lumea aceasta nu este casa mea, eu sunt doar în trecere,

Comorile mele sunt adunate undeva dincolo de cerul albastru.

Îngerii îmi fac semn din uşa deschisă a cerului,

Şi eu nu mă pot simţi acasă în lumea aceasta nicăieri.”

Malcolm Muggeridge a spus odată că din vremea de când era numai un copil, el a avut un sentiment de a fi străin în această lume şi că exista o lume dincolo de aceasta spre care el simţea că se mişcă. El a scris, „Singurul dezastru final care poate veni peste noi, am ajuns să-mi dau seama, este să ne simţim ca fiind acasă aici pe pământ. Atât vreme cât suntem străini, nu ne putem uita adevărata noastră casă”.

Neemia cap. 4

E.    Reacţia lui Neemia la opoziţie (cap. 4).

Capitolul 3 ar fi putu da impresia că imediat ce Neemia a încredinţat cu atenţie fiecăruia o anumită parte din zid, din acel moment totul va progresa lin. Nu este aşa! Rareori lucrarea lui Dumnezeu merge înainte fără opoziţie. De fapt, aşa cum se vede din tabelul „Problemele lui Neemia şi răspunsurile lui”, acest nou lider în Iuda întâmpină multe probleme.

 

Problemele lui Neemia şi răspunsurile lui
Problemele	Răspunsurile
1/P)            Zidurile dărâmate şi porţile arse (1:2-3)	1/R)       Durere şi rugăciune (1:4) şi motivarea poporului la a reconstrui (2:17-18).
2/P)            Acuzaţii false aduse lucrătorilor (2:19)	2/R)       Încrederea că Dumnezeu le va da succes (2:20).
3/P)            Ridicularizarea lucrătorilor (4:1-3)	3/R)       Rugăciune (4:4-5) şi acţiune (o dedicare mai mare faţă muncă, 4:6).
4/P)            Complotul de a atac lucrătorii (4:7-8)	4/R)       Rugăciune şi acţiune (aşezarea de pază, 4:9).
5/P)            Consumul fizic şi ameninţarea cu uciderea (4:10-12)	5/R)       Aşezarea poporului pe familii cu arme (4:13, 16-18) şi încurajarea poporului (4:14, 20).
6/P)            Criza economică şi lăcomia (5:1-5)	6/R)       Mânie (5.&) reflecţie, mustrare (5:7) şi acţiune (determinând pe poporul să dea înapoi dobânda luată pe datorii, 5:7-11).
7/P)            Complotul de a-l asasina (sau cel puţin să-l rănească) pe Neemia (6:1-2)	7/R)       Refuzul de a coopera (6:3).
8/P)            Acuze la adresa lui Neemia (6;5-7)	8/R)       Negarea (6:8) şi rugăciune (6:9).
9/P)            Complotul de a-l discredita pe Neemia (6:13)	9/R)       Refuzul de a coopera (6:11-13) şi rugăciune (6:14).
10/P)         Tobia s-a mutat într-o magazie a Templului (13:4-7)	10/R)   Aruncarea afară a mobilierului lui Tobia (13:8).
11/P)         Neglijarea zeciuielilor şi darurilor către Templu (13:10).	11/R)   Mustrare (13:11/a), repunerea Leviţilor pe posturile lor (13:11/b) şi rugăciune (13:14).
12/P)         Violarea Sabatului prin activităţi de business (13:15-16).	12/R)   Mustrare (13:17-18), punerea pazei (13:19) şi rugăciunea (13:22).
13/P)         Căsătoriile mixte (13:23-24)	13/R)   Mustrare (13:25-27), înlăturarea preotului vinovat (13:28) şi rugăciune (13:29).

 

1.      Războiul psihologic al lui Sanbalat (4:1-3)

4:1-3 – Aşa cum am văzut mai devreme (2:10), „când a auzit Sanbalat” că Neemia s-a întors la Ierusalim pentru a-i ajuta pe Evrei, nu i-a plăcut. Oricum, Sanbalat n-a cunoscut interesul lui Dumnezeu cu privire la poporul Său. Neplăcerea şi Sanbalat s-a transformat în mânie (4:1; vezi v. 7). Deci cu asociaţii săi, inclusiv Tobia (2:19; 4:3; vezi şi v. 7; 6:1, 12, 14) şi Gheşem (2:19) şi „înaintea fraţilor săi şi înaintea ostaşilor Samariei”, Sanbalat „şi-a bătut joc de Iudei”. El i-a acuzat de revoltă împotriva regelui Artaxerxes (2:19) şi, printr-o serie de întrebări, el a sugerat că ei erau incapabili să termine proiectul (4:2). Numindu-i „neputincioşi”, el a întrebat dacă ei „vor jertfi”. Adică, este posibil ca ei să termine zidurile ca apoi să poată aduce jertfe de mulţumire? Întrebarea „Oare vor isprăvi?” („într-o zi” în traducerea KJV) sugerează că Evreii nu ştiau la ce s-au apucat. Şi cum, întreabă Sanbalat, vor folosi ei „pietre înmormântate sub mormane de praf şi arse de foc”? „Tobia, Amonitul” (2:19) stând pe aproape, a încercat şi să descurajeze pe Evreii. Ridiculizându-i, el a spus că ei erau atât de fără efect în munca lor încât dacă „se va sui o vulpe”, care cântăreşte doar câteva kilograme, „le va dărâma zidul lor de piatră”.

2.      Răspunsul spiritual al lui Neemia (4:4-6)

4:4-5 – Rugăciunea a fost o parte distinctă şi consistentă a abordării lui Neemia în legătură cu rezolvarea problemelor. Când a fost confruntat cu atacul demoralizator al lui Sanbalat, imediat a cerut ajutorul lui Dumnezeu „Ascultă, Dumnezeul nostru, cum suntem batjocoriţi!”.

Ca şi alte rugăciuni de imprecaţie în acre Psalmistul invocă condamnarea lui Dumnezeu peste duşmani Lui, rugăciunea lui Neemia, în această situaţie a fost severă şi condamnatoare. El s-a rugat ca Sanbalat şi cohorta sa să fie luaţi captivi şi să fie judecaţi pentru „păcatul lor”.

Cum ar putea un Creştin interpreta un asemenea fel de rugăciune, în special având în vedere ceea ce Isus Hristos a spus despre rugăciunea pentru duşmanii noştri? (Matei 5:44; Romani 12:14, 20). Câteva adevăruri trebuiesc observate.

·         Primul, opunându-se Evreilor, Sanbalat şi compania, de fapt, se opuneau lui Dumnezeu.

·         Al doilea, Dumnezeu deja pronunţase o judecată peste inamicii lui Israel. Neemia se ruga în acord cu voia lui Dumnezeu – ca Dumnezeu să scape Ierusalimul de duşmanii lui (Iosua 1:5).

·         Al treilea, Neemia s-a rugat ca Dumnezeu să aducă ceea ce a promis lui Avraam cu privire la cei care vor blestema poporul Său (Geneza 12:3).

·         Al patrulea, răzbunarea aparţine lui Dumnezeu, nu lui Neemia sau altor credincioşi (vezi Deuteronom 32:35; Romani 12:19)[1].

4:6 – După ce s-a rugat, Neemia şi Evreii au continuat munca. Unii creştini se roagă şi aşteaptă ca lucrurile să se întâmple, dar mu Neemia! Ca şi în toate eforturile lui, el a îmbinat perspectiva umană cu ceea umană. El a înfruntat opoziţia lui Sanbalat atât cu rugăciune, cât şi cu muncă. Odată ce a încredinţat problema Domnului, el s-a încrezut în Dumnezeu pentru ajutor pentru a-şi atinge scopurile. Şi în timp ce se rugau şi se încredeau, ei au „zidit zidul, care a fost isprăvit pretutindeni până la jumătate din înălţimea lui”. În acest moment sarcina lor era pe jumătate terminată. Eforturile lui Sanbalat şi Tobia de a-i demoraliza pe Evrei au falimentat. Evreii s-au ridicat deasupra încercărilor duşmanilor lor de a-i descuraja. Pentru că „poporul lucra” cu atâta hărnicie şi cu entuziasm („cu inimă”), ei au reuşit să realizeze jumătate din treabă într-o perioadă de timp surprinzător de scurtă. Neemia a scris mai târziu (6:15) că întreaga treabă a fost terminată în 52 de zile (aproximativ 8 săptămâni a câte 6 zile fiecare), deci probabil acest punct de mijloc a necesitat aproximativ 4 săptămâni.

3.      Conspiraţia lui Sanbalat (4:7-12)

4:7-9 – Progresul rapid al Evreilor, în mod natural, a făcut să crească ameninţarea faţă de duşmanii lor, care „s-au supărat foarte tare” (vezi v. 1). Deci, ei au decis să fie mult mai deschişi şi să coopereze în acţiune. Legând împreună pe „Sanbalat” şi Samaritenii din Nord, Tobia şi „Amoniţii” din est, Gheşem (vezi 2:19) şi „Arabii” din Sud, erau „Asdodiţi”, o cetate Filisteană, din vest. „S-au unit toţi împreună ca să vină împotriva Ierusalimului”, se pare din toate părţile.

Strategia corporativă a duşmanilor lui Iuda a fost întâmpinată cu un răspuns corporativ. Din nou poporul s-a „(ne-am) rugat” după ajutor. Şi apoi au adaus acţiuni la rugăciunile lor prin aşezarea unei „strajă” tot timpul ca să „apere împotriva loviturilor lor”.

4:10-12 – Cu toate acestea, problema nu a fost în mod automat rezolvată. De fapt constructorii întâmpinau probleme noi. Ei erau consumaţi fizic şi psihic şi munca părea să nu se mai termine (v. 10). Mai mult, ei întâmpinau ameninţările atacului secret (v. 11) care Neemia ştia că nu sunt vorbe goale (v. 12).

4.      Strategia lui Neemia (4:13-15)

4:13-15 – Neemia a stabilit o nouă strategie pentru a preîntâmpina ameninţarea infiltrării inamice. El a „pus, în locurile cele mai de jos, dinapoia zidului, şi în locurile tari, poporul pe familii” cu „săbiile, suliţele şi arcurile lor”.

Aceasta trebuie să fi fost o decizie dificilă pentru Neemia. A pune „familii” în întregime împreună – inclusiv femei şi copii – a creat o uriaşă presiune în mod special asupra taţilor. În cazul unui atac din afară, ei nu aveau nici o alegere decât să stea şi să lupte pentru şi împreună cu membrii familiilor lor. Dar Neemia ştia că aceasta era singura decizie pe care el o putea lua dacă ei doreau să supravieţuiască şi să aibă succes în reconstruirea zidurilor.

Este evident că i-a apucat frica pe aceşti oameni. Deci Neemia i-a adunat împreună şi i-a provocat să facă faţă situaţiei cu curaj („Nu vă temeţi de ei!”) şi „aduceţi-vă aminte de Domnul cel mare şi înfricoşat” (vezi v. 15) care era de partea lor, şi să „luptaţi” pentru a vă apăra familiile. „Când au auzit vrăjmaşii” lor că au „fost înştiinţaţi” şi complotul le-a fost descoperit, ei nu au atacat şi poporul şi-a continuat „lucrarea lui” de construcţie.

5.      Terminarea zidurilor (4:16-23)

4:16-18/a – În timp ce evreii şi-au continuat munca, ei au fost foarte prudenţi. Neemia avea „jumătate din oamenii… lucrau”, „iar cealaltă jumătate era înarmată” pentru a apăra „cu suliţe, cu scuturi, cu arcuri şi cu platoşe”. Probabil ei erau împărţiţi în jurul zidului: câţiva lucrători, lângă ei câţiva apărători, încă câţiva lucrători, încă câţiva apărători lângă ei şi aşa mai departe. „Căpeteniile” din Ierusalim, cărora se pare că nu li s-a dat responsabilităţi în proiect, erau aşezate pentru a apăra „înapoia” lucrătorilor. În timp ce unii lucrători „duceau sau încărcau poverile”, probabil cărămizi şi mortar, ei fiecare făceau lucrul acesta „cu o mână”, în timp ce „cu alta ţineau arma (probabil o sabie sau o suliţă)”. Fiecare lucrător la zid (zidar) lucra cu ambele mâini, dar „avea sabia încinsă la mijloc” Cu toate că acest aranjament însemna că mai puţini ziditori de cărămizi erau la lucru, munca a fost bine apărată!

4:18/b-20 – Pe lângă acestea, Neemia ţinea un trompetist lângă el, un om care îl urma pe Neemia oriunde mergea pentru a supraveghea munca. În cazul unui atac, sunetul „trâmbiţei” va duna poporul la locul tacului. Din nou Neemia a încurajat poporul (vezi 2:20; 4.14), de data aceasta afirmând că „Dumnezeul nostru va lupta pentru noi.”

4:21-23 – Poporul a lucra cu hărnicie, de dimineaţa devreme până noaptea. Cei care locuiau în afara cetăţii chiar nici nu s-au întors la casele lor. A se aventura în afara „noaptea” ar fi reprezentat un risc cu mare pericol. Cu toate că în fiecare „noapte” unii lucrători stăteau de pază, ştiau că cetatea era vulnerabilă la atac chiar şi aşa. Ei chiar nici nu s-au „dezbrăcat de haine” pentru a se curăţii după muncă; ei o păstrată o veghe atentă tot timpul.

---

[1] Vezi comentariile despre Psalmii de imprecaţie, în Introducerea la Cartea Psalmi.

Calatoria spirituala (2 & 3 F)

2 Februarie 2008

În sus spre cer

Evrei 12:1-12

„Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.“ (Evrei 12:2)

Despre subiectul trăirii în lumina eternităţii, teologul American din secolul XVIII, Jonathan Edwards, a spus, „Această viaţă trebuie să fie petrecută de către noi numai ca o călătorie înspre cer”. Şi aceea călătorie se va sfârşi într-o bucurie inexprimabilă. Aceasta este singura poveste vrednică de trăit acum. Drumul se îngustează în faţa noastră şi destinaţia noastră ne aşteaptă. În imaginile din Evrei, o cursă ne stă înainte şi noi trebuie să o alergăm cu toate puterile noastre.

Pentru a prinde sensul a ceea ce scriitorul către Evrei spune este de ajutor să citim parafrazarea lui Eugene Peterson a versetelor 2 şi 3 în The Messager: „Păstrează-ţi ochii aţintiţi asupra lui Isus, care a şi început şi terminat cursa în care noi suntem. Studiază cum a făcut-o el. Pentru că El nici odată nu a pierdut din vedere direcţia spre care se îndrepta… el ar fi putut lua cu El orice de pe drum… Când te vezi că stai pe loc în credinţa ta, treci din nou prin aceea poveste… acel lung şir de ostilitate prin care El brăzdat. Aceasta îşi va injecta adrenalină în sufletul tău!” Isus şi-a adus aminte încotro se îndreaptă El şi cu toată inima Sa El a dorit să ajungă acolo. Fără un sens înspre care ne îndreptăm, noi nu vom alerga bine.

Cei mai mulţi dintre noi suntem norocoşi că avem familia şi prietenii care ne iubesc, dar chiar şi ei ne pot abandona. Atunci când ei o fac, noi avem câteva opţiuni. Ne putem retrage în cinism şi să uşurăm suferinţa prin auto-compătimire, spunându-ne nouă înşine, „Aşa este viaţa, eu cred că va trebui s-o accept”. Sau putem deveni pretenţioşi şi manipulativi faţă de ei prin faptul că le cerem mai multă atenţie. Sau ne putem aduce aminte că vine ziua când noi toţi vom trăi o dragoste perfectă. Noi putem dai voie ca durerea să ne facă să ne gândim mult mai adânc şi să întoarcem ochii în sus spre cer.

3 Februarie 2008

A uita să ne aducem aminte

Deuteronom 4:1-14

„Numai, ia seama asupra ta, şi veghează cu luare aminte asupra sufletului tău, în toate zilele vieţii tale, ca nu cumva să uiţi lucrurile pe care ţi le-au văzut ochii, şi să-ţi iasă din inimă; fă-le cunoscut copiilor tăi şi copiilor copiilor tăi.“ (Deuteronomul 4:9)

Una din cele mai mari provocări în drumul nostru spre cer este uitarea. Inima umană este ologită de uitare. Dacă eşti un cititor regulat la revistei Every Day with Jesus, s-ar putea să-ţi aduci aminte că în numărul anterior am scris despre acest subiect al păstrării eternităţii în câmpul vizual? Cât de des gândurile tale se îndreaptă spre cer? Fără îndoială că Dumnezeu ţi-a vorbit de multe ori; câte din acele ocazii ţi le mai aduci aminte? De-a lungul anilor eu am avut câteva întâlniri cu Dumnezeu – destule pentru a-mi asigura convingeri de o viaţă. Deci, de ce nu trăiesc eu mult mai cu credincioşie? Pentru că uit.

Când citesc povestea viţelului de aur relatată în Exodul 32 sunt smerit. Israeliţii au văzut atât de multe lucruri uimitoare întâmplându-se. Ei au fost martori la cele 10 plăgi, la eliberarea din Egipt, la asigurarea manei. Ei au băută apă dintr-o stâncă (Exodul 17:1-7). Şi, la Muntele Sinai, ei au rămas aţintiţi în reverenţă la spectacolul înfiorător de lumină şi au auzit sunetul puternic al tunetului şi un puternic sunet de trompetă – semne ale prezenţei Domnului care i-au făcut să tremure în sandalele lor (Exodul 19:16). Totuşi, în ciuda tuturor acestor lucruri, atunci când Moise a dispărut în norul care a acoperit vârful muntelui pentru a primi legea lui Dumnezeu ei au ignorat toate aceste lucruri printr-o petrecere desfrânată. Cum au putut fi atât de nebuni? Cum au putut uita tot ceea ce au primit din mâna lui Dumnezeu?

Memoria noastră este scurtă, şi noi uităm cu uşurinţă ceea ce ar trebui să ţinem minte. Dr. Martyn Lloyd-Jones a comentat că noi am uita chiar şi moartea Domnului dacă nu ar exista aceea aducere aminte asigurată de Serviciul de Cina Domnului. Amnezia spirituală este atât de verosimilă încât, din Geneza până în Apocalipsa, Biblia este plină de chemări la aducere aminte.

Calatoria spirituala (31I & 1 F)

31 Ianuarie 2008

AL PATRULEA PAS – SĂ ÎNVĂŢĂM SĂ TRĂIM ÎN LUMINA ETERNITĂŢII

Să trăim în lumina eternităţii

Coloseni 1:1-7

„din pricina nădejdii care vă aşteaptă în ceruri şi despre care aţi auzit mai înainte în cuvântul adevărului Evangheliei,“ (Coloseni 1:5)

Al patrulea aspect al călătoriei noastre spirituale pe care îl vom discuta, şi din nou, unul care a fost recunoscut de toţi marii sfinţi din trecut, este să învăţăm să trăim viaţa în lumina eternităţii. Am auzit odată spunându-se că o călătorie este numai atât de bună precum se termină. Fără un sfârşi fericit care ne atrage într-o anticipare înflăcărată, călătoria noastră poate părea zadarnică. Ne putem vedea pe noi înşine zicând, „Asta este tot ce este? Este ea aşa de bună precum locul unde duce?”

Adepţii învăţăturii New Age cred că viaţa este un ciclu care nu se mai termină de naşteri şi morţi. Ce perspectivă întunecată. Dacă eu aş fi crezut asta, eu aş fi fost foarte nemângâiat. Apostolul Pavel a simţit acelaşi lucru. „Dacă, vorbind în felul oamenilor, m-am luptat cu fiarele în Efes, care-mi este folosul? Dacă nu învie morţii, atunci „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri”.“ (1 Corinteni 15:32). Inimile noastre nu pot trăi fără nădejde. Gabriel Marcel spune că „nădejdea este pentru suflet ceea ce respiraţia este pentru organismele vii”. Cuvântul lui Dumnezeu declară, „Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.“ (1 Corinteni 13:13). Asta poate să fie aşa, dar credinţa şi dragostea depind de nădejde; ea joacă un rol vital.

Curajul nostru de a călători deseori se clatină pentru că noi ne-am pierdut nădejdea noastră cu privire la cer – destinaţia călătoriei noastre. Pune de o parte nădejdea ajungerii în cer la sfârşitul drumului şi călătoria noastră devine, nimic mai mult decât un marş spre moarte. A.J. Conyers rezumă situaţia curentă atunci când spune, „Noi trăim într-o lume care nu mai este sub cer”. Cele mai multe probleme sentimentale cu care ne luptăm, pretinde el, apar din acest adevăr. Mare parte din furia şi lâncezeala care clocoteşte sub pojghiţa faţadei noastre Creştine are o rădăcină comună: trăim în această lume şi nu avem nici o aşteptare cu privire la lumea care va veni.

1 Februarie 2008

O viaţă fără speranţă?

Eclesiatul 3:9-22

„Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.“ (Eclesiastul 3:11)

C.S. Lewis a zis odată, „Dacă găsesc în mine dorinţe pe care nimic din lumea aceasta nu le poate satisface, singura explicaţie logică este că eu am fost făcut pentru o altă lume”. Prin urmare, nu ar trebui noi să ne devotăm obţinerii unei viziuni a sfârşitului călătoriei şi să zugrăvim destinaţia noastră atât de viu cât putem? După toate acestea, „Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!“ (1 Corinteni 15:19)

În timpul unui serviciu, un pastor a întrebat copiii câţi vor să meargă în cer. Apoi toţi au ridicat mâinile, cu excepţia unuia. „Nu vrei să mergi în cer când vei muri?” a întrebat pastorul. „Oh, când eu voi muri”, a spus băieţaşul, „eu am crezut că tu te gândeşti că chiar acum”. Probabil nu ne gândim destul la sfârşitul călătoriei noastre pentru că imaginile pe care le avem despre cer sunt formate de imagini ciudate, bebeluşi bolnav de graşi care bat din nişte aripi mici, sau sfinţi plictisiţi lenevind pe nori fără formă, cântând la harfe şi minunându-se ce se întâmplă pe pământ.

Filozoful Peter Kreef crede că criza de nădejde care afectează Biserica de astăzi este o criză de imaginaţie. Imaginile noastre despre cer, spune el, sunt posomorâte, plate şi siropoase, prin urmare aşa este credinţa noastră, nădejdea noastră şi dragostea faţă de cer. Posomoreala, fără îndoială, spune el, este cel mai mare duşman al dragostei. Există atât de multe lucruri care mă încântă cu privire la a merge în cer: intimitatea, aventura, frumuseţea, bucuria. De fapt, cerul este atât de minunat încât, aşa cum scrie Pavel „… lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.“ (1 Corinteni 2:9). Şi, şi noi vom fi desăvârşiţi, cu alte cuvinte, sufletele noastre vor fi ceea ce Dumnezeu a dorit tot timpul drumului.

Calatoria spirituala (30 I)

30 Ianuarie 2008

Arta iubirii

Romani 13:1-10

„Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii: căci cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea.“ (Romani 13:8)

Relaţiile, aşa cum bine ştim noi, este mai uşor să vorbim despre ele decât să intrăm în ele. În primii mei ani pe calea Creştină m-am uitat la alţi oameni ca fiind cauza problemelor mele. Dar apoi mi-am dat seama că relaţiile nu atât de mult fac probleme pe cât revelează probleme. Problemele din relaţiile mele au fost cauzate nu atât de mult de modul în care alţii m-au tratat, ci de modul în care eu m-am reacţionat cu ele. Problema majoră nu erau alţii oameni, ci eu însumi. Una dintre cele mai mari provocări din viaţa mea a fost aceea de a-i considera pe alţii la fel de importanţi ca pe mine însumi. Nicăieri nu am avut oportunitatea mai mare de a-mi demonstra centrarea în alţii decât în relaţiile mele, în a mă apropia în dragoste de cei pe care eu aş fi putut chiar să-i antipatizez.

Dr. Stanley Jones defineşte Creştinismul ca „ştiinţa relaţionării la alţii în spiritul lui Isus Hristos”. El de asemenea a spus că „noi suntem atât de maturi pe cât sunt relaţiile noastre”. Dacă nu învăţăm să ne relaţionăm cu alţii în modul în care membrii Trinităţii se relaţionează unii cu alţii – prin centrare în alţii – noi ne-am putea să găsim unirea noastră cu Dumnezeu într-un fel blocată.

C.S. Lewis a descris Biserica ca un laborator în care avem oportunitatea de a ne armoniza relaţiile. Acolo noi învăţăm cum să iubim aşa cum noi am fost iubiţi. Atunci când venim în contact cu oamenii avem o oportunitate de a practica arta iubirii care, am spus ieri, este esenţa realităţii. Noi suntem în relaţii cu oamenii, nu pe baza modului în care ei se relaţionează cu noi, ci pe baza felului în care Hristos se relaţionează cu noi. „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.“ (Ioan 13:34). Acesta este al treilea element al călătoriei noastre spirituale. Noi trebuie să-i iubim pe alţii aşa cum ne iubim pe noi înşine. Şi, făcând aşa, ne vom vedea apropiindu-ne mai aproape de Dumnezeu.

Calatoria spirituala (28 & 29 I)

28 Ianuarie 2008

Oameni hârtie abrazivă

Filipeni 2:1-18

„Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.“ (Filipeni 2:4)

Astăzi auzim multe poveşti legate de lipsa de unitate şi dezacordul din sânul bisericilor.

Francis Schaffer a făcut comentariul că Dumnezeu a dat lumii oportunitatea de a vedea faţa Sa. Cât de trist este când lucrul acesta nu se întâmplă. Există în viaţă ceea ce ar putea fi numit „oamenii hârtie abrazivă”. Singura lor lucrare, s-a spus, este să dezvolte răbdarea altora! Noi trebuie să admitem că există din aceea care este mai bine să îi iubeşti de la distanţă. Unii oameni sunt de-a dreptul dificili. Totuşi Dumnezeu ne spune că noi trebuie să-i iubim pentru că acesta este modul în care El intenţionează ca noi să ne relaţionăm unii cu alţii. Aceste versuri vechi vorbesc în mod clar despre acest subiect:

„Să trăim mai sus cu sfinţii în dragoste,

Pentru mine aceasta va fi slava,

Să trăim mai sus cu sfinţii ştim,

Acum aceasta este ceva diferit”

Nu există nici o îndoială că relaţiile inter-personale sunt încărcate de riscuri. Mizerabilele mici gelozii care afectează biserica locală sunt atât de familiare celor care nu au avut nici un contact cu ele. Meschinăriile se pot găsi pe aproape toate drumurile vieţii. M-a uimit o metaforă, în timp ce mă instruiam pentru lucrare, „că cercetătorii, aproape de a fi „autorităţile lumii” în domeniul lor, se înjosesc unii pe alţii în privat cu melancolia corului de fete”!

Dacă ar fi să mă duc în biblioteca mea şi aş lua, la întâmplare, oricare dintre biografiile pe care eu le posed despre sfinţii din trecut, vă pot aproape garanta că undeva în pagini voi întâlni paragrafe care relatează dificultăţile legate de relaţii şi modul în care ei au încercat să le biruiască. Mulţi dintre aceşti creştini notorii spun cum, chiar dacă au moştenit un temperament dificil şi pasional, ei au permis ca harul lui Dumnezeu să lucreze în vieţile lor până când ei au biruit asemenea piedici pentru creşterea lor spirituală şi răbdarea lor, duritatea şi lipsa de consideraţie faţă de alţii. Deci, şi noi putem.

29 Ianuarie 2008

Esenţa realităţii

Iacov 2:5-26

„Dacă împliniţi Legea împărătească, potrivit Scripturii: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, bine faceţi.“ (Iacov 2:8)

Atunci, care este scopul divin din dosul relaţiilor? Acesta este, cred eu, să ne ajute să înţelegem esenţa realităţii. Hai să explic. Cu câţiva ani în urmă l-am auzit pe Larry Crabb făcând referire la un citat dintr-o carte intitulată „The Everlasting God” („Dumnezeul nemuritor”), scrisă de d. Broughton Knox, în care autorul spune, „Tatăl iubeşte pe Fiul şi îi dă Lui totul. Fiul totdeauna face ceea ce place Tatălui. Duhul ia lucrurile Fiului şi ni le arată nouă… Noi învăţăm din Trinitate că relaţia este esenţa realităţii şi prin urmare esenţa existenţei noastre şi noi de asemenea învăţăm că modul în care această relaţie ar trebui exprimată este prin preocuparea pentru alţii”.

Aceea afirmaţie făcută de Knox, în special prin expresia „relaţia este esenţa realităţii”, a lansat una din marile schimbări de paradigmă din gândirea mea, pe care cred eu că am experimentat-o vreodată. Înainte să citesc ceea ce Knox a spus despre Trinitate, eu obişnuiam să cred că adevărul este esenţa realităţii, dar aici un teolog reputat spunea ceva destul de diferit. Cu cât m-am gândit mai mult la aceasta, cu atât mi s-a părut mai corectă. Zile întregi am reflectat la ea, uitându-mă înapoi, pot vedea cum un gând mi-a schimbat apropierea mea de Dumnezeu, de oameni, şi a întregii mele lucrări pentru Stăpânul.

În timp ce mă gândeam la acest nou adevăr am ajuns să văd că energia care pulsează în inima Trinităţii este centrarea în altul. Fiecare membru al Trinităţii este mult mai preocupat de ceilalţi decât El este preocupat de El Însuşi. Mişcarea înspre Dumnezeu, eu sunt convins, implică învăţarea de a ne relaţiona cu alţii în modul în care Persoanele Trinităţii se relaţionează unele cu celelalte – într-o adevărată centrare în alţii.

Calatoria spirituala (26 & 27 I)

26 Ianuarie 2008

Vertical şi orizontal

1 Tesaloniceni 3:1-13

„Domnul să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru voi,“ (1 Tesaloniceni 3:12)

Ieri am încheiat prin a spune că în măsura în care facem efortul de a ne relaţiona cu alţii descoperim că relaţia noastră cu Dumnezeu este lărgită. Hai să ne gândim ceva mai mult la modul în care aceasta funcţionează.

Este credinţa mea că Dumnezeu aşa a aranjat vieţile noastre ca în măsura în care noi ne relaţionăm unii cu alţii în relaţiile orizontale, experienţa noastră cu El se adânceşte. Am descoperit că cu cât ne relaţionăm mai bine cu alţii în Biserică, cu atât mai bine mă relaţionez cu Dumnezeu. Relaţiile umane l-au adus pe Dumnezeu mai aproape de mine.

Acesta este un lucru pe care eu l-am descoperit şi în căsătoria mea. Am ajuns odată la această afirmaţie făcută de marele reformator, Martin Luther: „Căsătoria este calea lui Dumnezeu cea mai bună de a se explica pe Sine”. Asta m-a intrigat. Am gândit, Ce înseamnă aceasta? Apoi am realizat. Şi înţelegerea a ceea ce el spunea mi-a transformat căsătoria şi căsătoria altora cu care eu am împărtăşit descoperirea mea, în diferite părţi ale lumii. Există anumite adevăruri pe care le ştim despre Dumnezeu. Unul dintre ele este că Dumnezeu este dragoste. Nimic nu poate schimba aceasta. Dar Dumnezeu este intangibil, invizibil şi neauzibil. Noi nu ne putem întinde şi să punem mâinile în jurul Lui sau să simţim că El ne îmbrăţişează sau să îi auzim vocea într-un mod audibil în acelaşi fel în care auzim vocea umană. Deci asta este tot ceea ce ne-a fost lăsat – o afirmaţie că Dumnezeu este dragoste?

Nu. Desigur, cea mai înaltă modalitate în care Dumnezeu şi-a demonstrat dragostea Sa pentru noi a fost în faptul că şi-a trimis Fiul Său să moară pentru noi, aşa cum o fac clar versete ca Ioan 3:16 şi Romani 5:8. Dar 1 Ioan 4:12 ne spune că dragostea lui Dumnezeu este văzută şi în dragostea noastră pentru alţii – de fapt, ea este desăvârşită în noi. Dumnezeu a intenţionat ca relaţiile noastre să fie mijlocul prin care ne oferim unii altora o imagine mult mai clară a dragostei Lui pentru noi.

27 Ianuarie 2008

A-l face pe Dumnezeu mult mai real pentru alţii

1 Ioan 4:1-12

„Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alţii, Dumnezeu rămâne în noi, şi dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi.“ (1 Ioan 4:12)

În prezent ne concentrăm asupra faptului că atunci când suntem în relaţie cu alţii în modul în care Dumnezeu intenţionează, noi le facilităm o înţelegere mai clară a dragostei lui Dumnezeu. Fiecare creştin poate şti că el sau ea este într-un mod minunat iubit de Dumnezeu în tot timpul. Acesta este un adevăr incontestabil – nimic nu se poate adăuga şi nimic nu se poate scoate din el. Cu toate acestea, există multe lucruri care noi le putem face unul pentru altul pentru a adăuga simţămintele asociate cu acest adevăr.

Uită-te la aceasta în felul următor: aşa cum am spus ieri, Dumnezeu este intangibil şi invizibil. Cu toate acestea noi suntem tangibili şi vizibili. Noi putem fi văzuţi, atinşi şi ne putem auzi unii pe alţii. Ca o fiinţă fizică noi suntem relaţionaţi unii cu ceilalţi într-un mod în care nu ne relaţionăm cu Dumnezeu şi într-un mod în care Dumnezeu nu se relaţionează cu noi. Atunci când te simţi jos din punct de vedere spiritual sau lipsit de consolare şi eu mă apropii de tine cu o grijă şi o preocupare onestă, când vorbesc cu tine, îţi zâmbesc şi plâng cu tine, când întregul limbaj al trupului meu îţi demonstrează că mie îmi pasă, atunci, cu toate că aceste lucruri nu pot adăuga la adevărul că Dumnezeu te iubeşte, el pot adăuga mult la simţămintele pe care le ai faţă de acest adevăr. Dumnezeu nu vine la tine şi să vorbească cu tine cu o voce audibilă sau nu pune o mână caldă peste tine atunci când tu ai nevoie de susţinere – dar eu pot.

Dumnezeu m-a făcut ca o fiinţă fizică, şi El te-a făcut şi pe tine în acelaşi fel. Şi când eu am nevoie de susţinere, tu poţi să mi-o dai. Împreună noi putem face Dumnezeul invizibil mult mai real pentru fiecare dintre noi, şi putem aduce în viaţa fiecăruia o căldură experimentală a ceea ce înseamnă a fi total iubit de El. Văzând acestea în mod clar şi acceptând să le adoptăm total face datorai de a ne relaţiona unii cu alţii nu numai o datorie ci o delectare.

Calatoria spirituala (24 & 25 I)

24 Ianuarie 2008

PASUL TREI – PROBLEMA RELAŢIILOR INTERPERSONALE

Binecuvântări sau critici?

Psalmul 41:1-13

„Chiar şi acela cu care trăiam în pace, în care îmi puneam încrederea şi care mânca din pâinea mea, ridică şi el călcâiul împotriva mea.“ (Psalmi 41:9)

Până acum, în călătoria noastră împreună am observat sfinţenia şi problema suferinţei. Acum mergem mai departe la problema relaţiilor inter-personale.

Călătoria spirituală nu este una destinată pentru a o face singur. Dumnezeu intenţionează ca noi să călătorim în compania altor oameni. Pentru unii acesta este un aranjament extraordinar; pentru alţii lucrul acesta nu este extraordinar. Oamenii pot fi de ajutor sau pot să te rănească; ei ne pot binecuvânta sau ne pot critica.

De-a lungul anilor am întâlnit mulţi oameni care au fost răniţi de alţi creştini. Trist, în ultimii ani în mod frecvent am auzit termenul „foc amical”. Ai fost vreodată lovit de vreo formă de „foc amical”? Ea este lovitura de artilerie pe care o primim din propria noastră tabără. Este proiectilul ghidat greşit care loveşte chiar în propriile noastre inimi. Oamenii au admis faţă de mine că ei au fost răniţi mai mult de Biserică decât au fost loviţi de lume. Aşa cum vedem din Psalmul pe care l-am citit astăzi, regele David a cunoscut această durere şi Isus a citat acest verset atunci când El a spus, „Cel ce mănâncă pâine cu Mine a ridicat călcâiul împotriva Mea.” (Ioan 13:18).

Întrebarea la care ar trebui să începem să ne gândim este care este modul în care rezolvăm cu relaţiile, pentru că modul în care rezolvăm relaţiile dificile va determina dacă noi vom avansa sau vom da înapoi în călătoria vieţii. Unii oameni trăiesc prin cuvintele lui Ernest Hemingway, care a spus, „Noi nu trebuie să avem încredere unul în altul; aceasta este singura noastră apărare împotriva trădării”. Dumnezeu nu ne cheamă să trăim în neîncredere, ci să trăim prin credinţă în Isus Hristos. Noi suntem ucenicii Celui care ştie ce înseamnă a fi trădat. Şi prin harul Său noi putem fi biruitori, şi nu victime.

25 Ianuarie 2008

Noi nu suntem singuri

Geneza 45:1-25

„El s-a aruncat pe gâtul fratelui său Beniamin, şi a plâns; şi Beniamin a plâns şi el pe gâtul lui.“ (Geneza 45:14)

Atunci când pentru prima dată am devenit creştin acest refren era popular:

„Pe drumul spre Ierihon

Există loc doar pentru doi

Nici mai mulţi, nici mai puţini

Decât tu şi Isus.

Orice povară El o va duce

Fiecare durere o va împărtăşi

Nu există nici odată vreo grijă

Atunci când Isus este acolo”.

Impresia pe care mi-a dat-o acesta a fost că umblarea creştină era numai cu Isus. Deci am avut o mare surpriză atunci când am descoperit că primindu-l pe Isus în viaţa mea eu am moştenit şi o familie şi eu trebuia să mă relaţionez cu membrii familiei Sale în acelaşi fel cu care trebuia să mă relaţionez cu El. Dificultatea consta în faptul că unii dintre ei erau stângaci, iritanţi şi alţii de-a dreptul deranjanţi. Cu toate acestea, lucrul interesant a fost că cu cât mă relaţionam mai mult cu ei, cu atât Dumnezeu devenea mai real pentru mine. Cum funcţionează asta?

Un binecunoscut misionar numit Norman Grubb a explicat aceasta cam aşa. Imaginează-ţi, spunea el, că ai fost crescut într-o casă cu pereţi, dar fără uşi sau ferestre, şi ai trăit aşa timp de 30 de ani. Totuşi, există o gaură în acoperiş prin care te relaţionezi cu Dumnezeu. Apoi într-o zi auzi voci de dincolo de ziduri, şi te întrebi dacă acolo este cineva ca tine. Inspirat de voci, te împingi în pereţi. Ei cad, şi acum tu stai acolo fără nici un perete şi fără nici o gaură în acoperiş. În schimb totul este un larg orizont. Ideea lui Norman Grubb este că în măsura în care tu faci efortul de a te relaţiona cu alţii, descoperi că relaţia ta cu Dumnezeu se lărgeşte. Vezi că Dumnezeu este mai mare şi mai impresionant şi mai grandios decât ţi-ai dat seama înainte. Obţii o înţelegere mai clară a lui Dumnezeu.

Neemia cap. 2 & 3

B.    Răspunsul dat la rugăciunea lui Neemia (2:1-8).

1.      Oportunitatea şi răspunsul lui Neemia (2:1-4/a)

2:1-4/a – Au trecut patru luni până ce oportunitatea lui Neemia a venit – din Chişleu (1:1, Noiembrie-Decembrie) până în „Nisan” (Martie-Aprilie). Nisan era încă în „anul al douăzecilea al împăratului Artaxerxe” (vezi 1:1) pentru că anul regal începea în luna Tişri (Septebrie-Octombrie). În timp ce Neemia îşi îndeplinea îndatoririle sale obişnuite „împăratul” a observat ceva diferit în starea de depresie a lui Neemia, pentru că era pentru prima dată când el l-a văzut pe paharnic abătut. „Împăratul mi-a zis”, o întrebare ţintită, „Pentru ce ai faţa tristă? Totuşi nu eşti bolnav; nu poate fi decât o întristare a inimii.”

Neemia a fost atent la modul de a răspunde. El chiar a avut „o mare frică”. Un slujitor nu trebuia nici odată să dea voie emoţiilor sale negative să se manifeste înaintea regelui, pentru că aceasta ar fi putut sugera nemulţumire faţă de rege. Făcând aşa el îşi putea pune în pericol poziţia sa sau chiar viaţa sa.

De asemenea Neemia a ştiut că cererea sa era una îndrăzneaţă. Aşa cum deja am spus, cu câţiva ani înainte regele a oprit reconstrucţia Ierusalimului şi acum Neemia era pe punctul de a-i cere să-şi retragă ordinul. Paharnicul îşi risca propria sa viaţă! Dar răspunsul său a fost înţelept, nu există nici un motiv să nu ne gândim că, în cele câteva luni, el a gândit bine ceastă oportunitate, în caz că va veni.

În răspunsul lui Neemia el a evitat să numească Ierusalimul, probabil pentru ca în acest fel să nu atingă „nervul politic” sensibil al „împăratului”. El a apelat la sentimentul de respect al împăratului – sentimentul său de „neprihănire” în ceea ce priveşte un respect potrivit pentru cei morţi. Neemia a spus că „cetatea în care sunt mormintele părinţilor” lui era „nimicită şi porţile ei… arse de foc” (vezi 1:3). Aceasta era o stare tristă pentru cetatea Evreiască. Cu 71 de ani în urmă (în 515 î.Hr.) templul a fost reconstruit. Era anul 444 î.Hr.; totuşi cetatea în sine avea nevoie de multă reconstrucţie.

Inima lui Artaxerxes a răspuns la afirmaţiile lui Neemia. Şi deci, l-a întrebat pe Neemia ce ar putea face „împăratul” cu privire la situaţie. Iudeea fiind o provincie a Persiei, paharnicul s-ar fi putut gândi că, poate acum, regele va fi sensibil la situaţia din Ierusalim.

2.      Cerea lui Neemia faţă de rege (2:4/b-8/a)

2:4/b-6 – Evident Neemia s-a pregătit pentru acest moment, el s-a „rugat” pentru aceasta. Dincolo de faptul că a căutat ajutorul lui Dumnezeu în rugăciune, el a utilizat toate resursele umane disponibile, inclusiv capacităţile intelectuale, experienţa sa din trecut, înţelepciunea acumulată de el, rolul şi poziţia sa în viaţă şi oamenii cu care el a venit în contact (în această situaţie, regele Persiei).

Între întrebare regelui (v. 4/a) şi răspunsul lui Neemia (v. 5), paharnicul „a rostit” o scurtă rugăciune „Dumnezeului cerurilor” (vezi 1:4-5). Această scurtă rugăciune – chiar dacă este în cuvinte nerostite – a fost zidită în rugăciunea sa timp de 4 luni. Fără nici o îndoială, el a cerut înţelepciune în a-şi formula cererea în mod corect şi pentru un răspuns favorabil din partea „împăratului”.

Vorbind în mod cuceritor („Dacă găseşte cu cale împăratul”; vezi 2:7; aceasta apare în altă parte numai în Estera 1:19; 3:9; 5:4, 8; 7:3; 8:5; 9:13) şi cu umilinţă („şi dacă robul tău”), Neemia a cerut regelui, „trimite-mă în Iuda, la cetatea mormintelor părinţilor mei, ca s-o zidesc din nou”. Din nou paharnicul a evitat menţionarea Ierusalimului în mod specific (vezi comentariile pe „cetate” în Neemia 2:3). Faptul că „împărăteasa” şedea acolo sugerează că aceasta era o adunare privată, pentru că nu era obiceiul ca împărăteasa să apară la banchetele oficiale.

„Împăratul” apoi a întrebat pe Neemia când se va întoarce. Această întrebare indică că împăratul i-ar da permisiunea. Neemia a răspuns imediat cu „o vreme” specifică, aceasta din nou indicând o gândire dinainte din partea lui.

2:7-8/a – Apoi Neemia a cerut favorul cel mai mare de până acum. Ştiind că va întâmpina opoziţie din partea duşmanilor, el a cerut „scrisori” de permisiune de la „împăratul” pentru a fi lăsat să treacă prin diferite provincii „de dincolo de Râu”, Eufrat, marea întindere de la vest de Râul Eufrat. Neemia de asemenea a cerut că regele să scrie „o scrisoare pentru Asaf”, omul căruia îi este încredinţată paza „pădurii împăratului”. Neemia ştia că el va avea nevoi de acces la „lemne” pentru a reconstrui „porţile cetăţuii” şi „zidul cetăţii” şi alte părţi ale „cetăţii”. „Cetăţuia” (vezi 7:2) era o fortificaţie pentru a proteja „templul”. Faptul că Neemia cunoştea numele omului care era însărcinat cu paza pădurii împăratului, aproape de Ierusalim, ar putea indica că el a făcut anumite cercetări atente.

Permisiunea lui Artaxerxes pentru reconstrucţie este decretul profeţit de Daniel cu 95 de ani mai devreme, în 539 î.Hr. Acest decret a fost dat în 5 Martie 444 î.Hr. (Daniel 9:25).

3.      Tributul dat lui Dumnezeu de Neemia (2:8/b)

2:8/b – Cu toate că Neemia a lucrat cu atenţie la a se pregăti pentru momentul când va avea oportunitatea de a-şi împărtăşi povara cu regele, şi cu toate că a dat dovadă de o neobişnuită înţelepciune, el ştia că în final succesul său depindea de ajutorul lui Dumnezeu. Deci, el a scris că faptul că regele i-a oferit ceea ce a cerut a fost pentru că „mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine” (vezi v. 18; Ezra 7:6, 9, 28; 8:18, 22, 31).

C.    Pregătirea lui Neemia pentru lucrare (2:9-20).

1.      Sosirea sa în Ierusalim (2:9-10)

2:9-10 – Călătoria la Ierusalim, cu toate că, probabil, Neemia a urmat ruta cea mai scurtă posibil, ar fi luat cel puţin 2 luni, (vezi comentariul pe 6:15). Călătoria lui Ezra, cu 14 ani mai devreme a durat între patru şi cinci luni (Ezra 7:8-9). Pe drum Neemia s-a dus la „dregătorii” provinciilor şi le-a arătat „scrisorile împăratului” de autorizare. De asemenea „împăratul” a asigurat chiar şi o escortă militară pentru el! Dar imediat ce Neemia a ajuns, a început să întâmpine opoziţie. „Sanbalat, Horonitul, (probabil el era din Beth-Horon, aproximativ 15 mile nod est de Ierusalim) şi Tobia, slujitorul Amonit, când au auzit” că Neemia a sosit pe scenă pentru a ajuta pe Israel „nu le-a plăcut deloc”. Imediat au început să facă planuri cum să-l oprească pe Neemia de la a-şi atinge scopul. Probabil ei sperau să obţină control asupra lui Iuda. De fapt în papirusul Elephantin, scris în 407 î.Hr., la 37 de ani după eveniment, Sanbalat era numit „guvernatorul Samariei”. Dar motivaţia lui Neemia a rămas neafectată. El ştia că Dumnezeu l-a adus în acest moment în istoria lui Israel şi el era de punctul de a aborda un proiect pe care alţii, timp de aproape 100 de ani înaintea lui, nu au fost în stare să-l realizeze.

2.      Trecerea în revistă a zidurilor (2:11-16)

2:11-16 – Neemia ştia că nu era bine ca el să împărtăşească cu poporul din „Ierusalim” ceea ce „Dumnezeu” l-a îndrumat să facă, fără ca mai întâi să facă nişte cercetări şi planuri. După ce şi-a luat timp („trei zile”), probabil pentru a gândi, a se ruga, şi pentru a se obişnui cu unii oameni de acolo, el a luat „câţiva oameni” în sfatul său de încredere, oameni în care el se putea încrede.

Apoi el a făcut o atentă trecere în revistă la toate „zidurile” pentru a analiza problema care o are în faţă. El a făcut aceasta „noaptea”, probabil pentru a evita să le dea posibilitatea altora să-i cunoască planurile înainte de a le avea bine stabilite în mintea sa. În timpul acestor ore de noapte, el a obţinut o perspectivă şi, aşa cum este schiţat în capitolul 3, a dezvoltat un plan eficient pentru a îndeplini îndatorirea pentru care el a venit la „Ierusalim” s-o realizeze. În timpul inspecţiei sale de noapte el a călărit pe calul sau pe catârul său („vita”, 2:14) de la „poarta văii” din zidul de sud-vest înspre „izvorul balaurului” un loc necunoscut, „şi spre poarta gunoiului” din partea de sud-est a cetăţii. Probabil aceasta este aceeaşi cu „porţii olăriei” (Ieremia 19:2). „Poarta izvorului” era la nord de Poarta Gunoiului pe zidul de est. „Iazul împăratului” ar putea fi aceeaşi cu „Scăldătoarea Siloamului” care era aproape de Grădina Împăratului (Neemia 3:15), sau Iazul Împăratului ar putea fi la sud de Scăldătoarea Siloamului. Se pare că gunoiul de acolo l-a împiedicat să continue pe vita sa, deci s-a „suit noaptea pe la pârău” (probabil Valea Kedron la est de cetate). Fie că el a mers în jurul întregului zid, fie, cel mai probabil, el şi-a retrasat drumul de la zidul de est. El a intrat înapoi în cetate prin punctul său de pornire, „poarta văii”[1].

3.      Provocarea sa către popor (2:17-20)

2:17-18 – După ce Neemia şi-a terminat trecerea în revistă secretă şi a fost satisfăcut că a făcut un plan realizabil, a venit vremea să descopere Evreilor de ce era el în „Ierusalim”. „Lor” se referă la oamenii menţionaţi în versetul 16: „…Iudeilor [adică, oamenii obişnuiţi], preoţilor… mai marilor… dregătorilor”. Mai întâi el i-a provocat pe ei să observe situaţiile lor deplorabile, care le-a adus „nenorocire şi ocară” (vezi 1:3). Apoi i-a provocat să „zidim iarăşi zidul Ierusalimului”, şi a însoţit provocarea de o mărturie personală cu privire la modul în care „mâna cea bună” a lui Dumnezeu (vezi 2:8) i-a acordat favoare la „împăratul” Artaxerxes.

Când Neemia le-a dat provocarea sa, sentimentele negative ale poporului s-au schimbat în pozitive. Disperarea s-a transformat în nădejde. Ei au răspuns şi au început procesul de rezidire.

2:19-20 – Se pare că vorba s-a răspândit repede cu privire la răspunsul Evreilor la provocarea lui Neemia. Imediat ce duşmanii lor au auzit veştile ei şi-au multiplicat eforturile de a împiedica procesul. Ei au folosit orice tehnică de demoralizare pe care o ştiau, începând cu ridicularizarea (bûz, înseamnă „a dispreţui sau a te uita cu nemulţumire”) şi sugestia că ei erau rebeli. Cei ce s-au alăturat lui „Sanbalat” au fost „Tobia” (vezi v. 10) şi „Gheşem, (vezi 6:1-2, 6) Arabul”

Dar Neemia era gata pentru atacul lor viclean. El a afirmat că „Dumnezeul cerurilor (vezi 1:4-5; 2:4) ne va da izbânda”. Evreii, „robii” lui Dumnezeu, vor reconstrui, dar cei trei oponenţi nu aveau „nici parte, nici drept (prezent), nici aducere aminte (trecut)” în cetate.

Încă odată Neemia a aşezat îndatorirea – atât în ochii lui Iuda, cât şi a duşmanilor săi – într-un focus clar. Dependenţa lor nu trebuia să fie de abilităţile lor, de resursele umane, sau de geniul personal. Nădejdea lor era în Dumnezeul cerului!

Neemia a afişat multe caracteristici necesare pentru o conducere eficientă. Donald K. Campbell face o listă cu 21 de factori:[2]

1)          El a stabilit o ţintă rezonabilă şi abordabilă.

2)          El a avut un simţ al misiunii.

3)          El era gata să fie implicat.

4)          El şi-a re-aranjat priorităţile cu scopul de a-şi atinge ţinta.

5)          El în mod răbdător a aşteptat vremea lui Dumnezeu.

6)          El a arătat respect faţă de superiorul său.

7)          El s-a rugat în momente cruciale.

          El şi-a formulat cererea cu tact şi respect.

9)          El a fost bine pregătit şi s-a gândit la nevoile sale dinainte.

10)      El a mers prin canalele potrivite.

11)      El a pus de o parte timp (3 zile) pentru odihnă, rugăciune, şi planificare.

12)      El a investigat situaţia din informaţii la prima mână.

13)      El a informat pe alţii numai după ce el a cunoscut mărimea problemei.

14)      El s-a identificat pe sine ca unul din popor.

15)      El a pus înaintea lor o ţintă rezonabilă şi realizabilă.

16)      El i-a asigurat că Dumnezeu era în lucrare.

17)      El a arătat încredere în sine atunci când a întâmpinat obstacole.

18)      El a arătat încredere în Dumnezeu atunci când a întâmpinat obstacole.

19)      El nu a intrat în polemici cu oponenţii.

20)      El nu a fost descurajat de opoziţie.

21)      Cu curaj, el şi-a folosit autoritatea poziţiei sale.

D.    Delegarea de către Neemia a lucrării (cap. 3).

O sarcină atât de enormă ca re-zidirea zidurilor Ierusalimului, în special în condiţii de adversitate, cerea un efort organizaţional neobişnuit. Unicitatea planului lui Neemia este evidentă în acest capitol. Câteva aspecte ale delegării lucrului sunt evidente.

El a stabilit fiecăruia un loc specific pentru lucru. Această ordonare este reliefată de expresiile „alături”, „alături de ei”, „o altă parte” şi „după el” care apar de 28 de ori în acest capitol.

Însărcinările erau date aproape de casele oamenilor (v. 21, 23-24, 26, 28-30). Motivele acestui plan sunt evidente. Mai întâi oamenilor cărora li s-au încredinţat secţiuni din zid care erau aproape de casele lor ar fi fost mult mai personal implicaţi şi prin urmare mult mai motivaţi. În al doilea rând, ei nu trebuiau să călătorească în altă parte a oraşului pentru a-şi face lucrarea, pierzând timp scump. În al treilea rând, în caz de atac ei nu ar fi fost ispitiţi să-şi părăsească posturile, ci ar fi stat şi şi-ar fi apărat familiile. În la patrulea rând, întreaga lucrare era un efort de familie, folosind talentele care le erau disponibile.

Şi navetiştii au avut o parte. Oameni a căror case erau în afara Ierusalimului – în Ierihon (v. 2), Tekoa, (v. 5,27), Gabaon (v. 7) şi Miţpa (v. 7) – li s-a încredinţat secţiuni din zid unde erau case puţine. Acelor muncitori li s-a cerut să facă lucruri nu ar fi fost făcut într-un mod convenabil de rezidenţii din Ierusalim.

Însărcinările au fost date şi în funcţie de vocaţie. De exemplu, marelui preot şi celorlalţi preoţi li s-a încredinţat reconstruirea Porţii Oilor (v. 1). Aceasta avea un interes particular pentru ei, pentru că animalele pentru jertfele de la Templu erau aduse prin această poartă. Alţi preoţi sunt menţionaţi în v. 22, 28. Alţi lucrători sunt menţionaţi împreună cu vocaţia lor şi includeau pe bijutieri (v. 8, 31-32), făcători de parfum (v. 8), conducători de district şi jumătate de district (v. 9-12, 14-19), Leviţi (v. 17) şi comercianţi (v. 31-32). Chiar şi fiica unuia dintre oameni a fost implicată (v. 12).

1.      Lucrătorii din partea de nord a zidului (3:1-5).

Harta „Ierusalimul în vremea lui Neemia” arată 10 porţi şi patru turnuri care sunt menţionate în acest capitol. Din 10 porţi, 6 au fost reparate (v. 1, 3, 6, 13-15).

3:1-2 – Relatarea lui Neemia cu privire la reparaţii începe cu „Poarta Oilor” în partea de nord-vest a zidului şi continuă în direcţia inversă acelor de ceasornic. Poarta Oilor este cunoscută că ar fi fost în aceea locaţie pentru că ea era aproape de Scăldătoarea Betesda (Ioan 5.2), pe care arheologii au localizat-o în zona aceea.

„Marele preot Eliaşib” (vezi Neemia 13:4) era un nepot al lui Iosua (12:10), marele preot din zilele lui Zorobabel (Ezra 3:2). Eliaşib şi „preoţii” (vezi Neemia 3:22) au reparat şi „au sfinţit” Poarta Oilor şi apoi au reparat zidul de la „turnul Mea, până la turnul lui Hananeel” ( menţionat şi în 12:39; Ieremia 31:38; Zaharia 14:10). Locaţia exactă a acestor două turnuri nu se cunoaşte, dar ele erau între poarta oilor şi Poarta Peştilor.

3:3-5 – „Poarta Peştilor” s-ar putea să fi fost poarta prin care poporul din Tir aducea peştele pentru a-l vinde (13:16). „Meremot, fiul” unui preot (vezi Ezra 8:33), a lucrat şi el la secţiunea a doua (Neemia 3:21) aşa cum a făcut „Meşulam” (v. 30, a cărui fiică era căsătorită cu fiul lui Tobia (6:18). „Tecoiţii”, cetatea de baştină a lui Amos (Amos 1:1) cam la 18 km sud de Ierusalim, au reparat o secţiune. Cu toate că „fruntaşii” din Tekoa nu au ajutat la proiect, alţii din Tekoa au luat o lată secţiune, pe zidul de est (Neemia 3:27).

 

2.      Lucrătorii din partea de vest a zidului (3:6-12).

3:6-12 – Între „poarta cea veche” (sau Poarta „Ieşahah”) (v. 6) şi „zidul cel lat” (v. era Poarta lui Efraim (vezi 12:39). „Gabaon şi Miţpa” erau la câţiva kilometri al nord-vest de Ierusalim. (Locul Meronotitului este necunoscut). Într-un fel surprinzător, acele oraşe erau sub „scaunul dregătorului de dincoace de râul Eufrat” (vezi 2:9). Locul exact ale acestor porţi şi al „turnul cuptoarelor” (3:11) nu este cunoscut, dar turnul s-ar putea să fi fost aproape de cuptoarele de pe „uliţa brutarilor” (Ieremia 37:21). Un bijutier şi un făcător de parfum (Neemia 3:8) au adoptat o altă linie a muncii atunci când au trecut la munca de construcţie. Chiar şi dregătorii districtelor Ierusalimului şi a jumătăţilor de districte (v. 9, 12, vezi v. 14-15) au luat uneltele pentru lucrarea de construcţie.

3.      Lucrătorii din partea de sud a zidului (3:13-14).

3:13-14 – „Poarta văii” a fost locul unde turul lui Neemia a început şi s-a sfârşit (2:13, 15). „Poarta gunoiului” a fost numită aşa pentru că ea ducea spre Valea Hinom la sud de cetate unde se aruncau gunoaiele.

4.      Lucrătorii din partea de sud-est a zidului (3:15-27).

3:15-16 – „Poarta izvorului” era pe zidul de est, la nord de Poarta Gunoiului. „Zidul iazului Siloe” era aproape de „Grădina împăratului” aproape de care regele Zedechia, regele lui Iuda, a mers în încercarea sa de scăpa din Ierusalim în timp ce Babilonienii cucereau oraşul (Ieremia 39:4).

„Mormintele lui David” se referă la acele a lui David şi a descendenţilor săi, regele lui Iuda. David a fost îngropat în zona aceea, „cetatea lui David” (1 Împăraţi 2:10). „Iazul care fusese zidit” ar putea fi Iazul Regelui (Neemia 2:14) sau „iazul de jos” (Isaia 22:9). „Casa vitejilor” ar fi putu fi cazărmile ostaşilor aleşi ai lui David, sau „vitejii” (2 Samuel 23:8).

3:17-27 – „Bavai” (v. 18) a reparat şi el „o altă parte” (v. 24). „Suişului casei armelor” (v. 19) este un alt punct aproape de zidul de est. „În unghi” a fost probabil o schimbare a direcţiei în zid. Un alt „unghi” este menţionat în v. 24-25.

Casele private au fost unele din punctele de referinţă: „poarta casei marelui preot Eliaşib” (v. 20-21; vezi v. 1); „Beniamin şi Haşub… în dreptul casei lor” (v. 23) şi „casa lui Azaria” (v. 23-24). Alte case sunt menţionate mai târziu, inclusiv casele preoţilor (v. 28). Casa lui Ţadoc (v. 29), casa lui Meşulam (v. 30) şi „casele slujitorilor Templului şi negustorilor” (v. 31).

„Meremot” (v. 21) „a dres” două secţiuni (v. 4) aţa cum au făcut şi Tecoiţii (v. 5, 27). „Preoţii” (v. 22; vezi v. 1) şi „Leviţii” (v. 17) au fost implicaţi în lucrarea de reparare mai aproape de Templu decât de alte părţi ale zidului. „Faţa turnului” (v. 25) era aproape de „casa împăratului”, se presupune că ar fi palatul clădit de Solomon (1 Împăraţi 7:1-8). „Curtea temniţei” ar fi putut fi parte din mare curte a lui Solomon aproape de palatul său (1 Împăraţi 7:9-12). „Deal (Dealul Ophel)” (Neemia 3:26) era zona dintre cetatea lui David şi muntele Templului. Este de înţeles faptul că „slujitorii Templului” locuiau aproape de zona Templului.

5.      Lucrătorii din partea de nord-est a zidului (3:28-32).

3:28-32 – „Deasupra porţii cailor” (v. 28) în zidul de est ar fi putu fi locul pe unde intrau caii în zona palatului. „Poarta de la răsărit” (v. 29) era direct în partea de est a zonei Templului. „Malchia” (v. 31) este al treilea om cu acest nume în acest capitol (vezi v. 11, 14). Reparaţia sa la zid se întindea până la sud de „casele slujitorilor Templului”, care au fost menţionaţi în v. 26 ca locuind pe dealul Ophel. „Negustorii” locuiau şi ei în zona aceea unde locuiau slujitorii Templului. „Poarta Mifcad (Poarta Inspecţiei)” era la colţul de nord-est a zidului (vezi „colţ” în v. 24). „Odaia de sus din colţ” era o începere pe zid a cărui scop nu este cunoscut. „Poarta oilor” aduce cititorul înapoi la punctul de plecare (v. 1).

---

[1] Vezi Harta „Ierusalimul în Vremea lui Neemia”, aproape de 3:1.

[2] Donald K. Campbell, Neemiah: Man in Charge, pg. 21.