PREDICAREA VREDNICA SA FIE ASCULTATA

Materiale prezentate de Kevin T. Bauder la National Leadership Conference 2006, Calvary Baptist Church, Lansdale, PA.

PREDICAREA VREDNICĂ SĂ FIE ASCULTATĂ

Diferitele versiuni ale fundamentalismului sunt caracterizate de diferitele versiuni ale predicării. Fundamentaliştii nu sunt în acord între ei cu privire la ce face o predicare bună. Pentru unii, predicarea bună este în primul rând evanghelistică. Pentru alţii ea este în primul rând sfătuire. Pentru alţii ea este în primul rând explicarea textului Biblic. Unii văd predicarea în primul rând ca o oratorie, unii o văd ca amuzament şi unii cred că ea trebuie să fie în principal expozitivă.

A existat totdeauna un element regional şi asociaţional în aceste diferenţe. Expoziţiile au fost mult mai comune în Nord, în timp ce evanghelizarea şi sfătuirea au avut tendinţa de a domina predicarea din sud. Presbiterienii şi grupurile care au ieşit din Convenţia Baptistă de Nord au fost în mod tipic mult mai centraţi pe text, în timp ce grupurile care îşi au originea de la influenţa lui J. Frank Norris au avut tendinţa de a se centra asupra problemelor şi aplicaţiilor. Cu cât te duci mai spre est, predicile devin tot mai oratorice, în timp ce vestul a cultivat un stil de predicare mult mai popular care incorporează o bună parte de povestire.

Ultimele două generaţii de fundamentalişti (propria mea generaţie de vârstă mijlocie şi generaţia următoare de aşa numiţi „fundamentaliştii tineri”) au reacţionat împotriva teatrismele şi slabele expoziţii care caracterizau uneori predicarea fundamentalistă. Timp de mai mult de 30 de ani am fost martori la o încercare de a avea un tip de predicare mult mai biblică, textuală şi doctrinară. În câteva ramificaţii ale fundamentalismului, pirotechniştii amvoanelor au căzut în dizgraţie. Linia principală a fundamentaliştilor în general au abandonat confruntaţionalismul abuziv care era folosit pentru a trece drept o lucrare cu curaj la amvon. Apelurile emoţionale manipulative sunt văzute cu tot mai multă suspiciune. O prezentare mult mai gândită şi plănuită devine la ordinea zilei.

Cu toate acestea, această alterare a dus la propriile ei probleme. Cu scopul de a crea şi păstra interesul, mare parte din predicarea fundamentaliştilor mai în vârstă s-a bazat tocmai pe acele elemente care acum sunt abandonate. În timp ce noua predicare, cu certitudine este mult mai fidelă Scripturii, ea poate deveni uneori savantă, pedantă şi chiar moale. Desigur, monotonia nu este în mod unic domeniul fundamentalismului sau a predicării expozitive. Şi acum, noi cei care suntem cei mai preocupaţi ca cuvântul lui Dumnezeu să fie predicat, ar trebui de asemenea să fim cei mai preocupaţi ca Cuvântul lui Dumnezeu să fie auzit, înţeles, aplicat şi trăit.

La începutul acestei luni am solicitat de Asociaţia Americană a Colegiilor Creştine şi a Seminariilor să abordez problema modului în care să echilibrezi, în predicare, conţinutul şi fundamentul cu aplicaţia practică. Am fost de acord să abordez această problemă, dar cu cât m-am gândit mai mult la aceasta, cu atât mai mult am simţit o falsă dihotonomie în modul în care noi întrebăm aceasta. Eu nu sunt în nici un fel sigur că conţinutul trebuie să fie echilibrat cu aplicaţia. Fără conţinut nu există nimic de aplicat. Fără aplicaţie, tot conţinutul este fără rost. A afecta un element înseamnă a le afecta pe ambele.

Prin urmare, eu am decis să risc să fiu acuzat de falsă publicitate prin schimbarea întrebării. Hai să presupunem că vrem să comunicăm la maxim atât conţinutul, cât şi aplicaţia, în mod corect relaţionate. Întrebarea, aşa cum am ajuns eu să o văd este, Ce putem şi ce ar trebui să facem pentru a capta interesul ascultătorilor noştri atunci când predicăm? Aceasta a fost întrebarea căreia i-am răspuns la AACCS, şi după întâlnire dr. Burggraff m-a întrebat dacă aş putea repeta prezentarea aici. Am fost de acord să fac acest lucru. Cum să predicăm cu interes fără a ştirbi conţinutul şi aplicaţia?

Nu faceţi greşeala: a păstra atenţia unei audienţe este îndatorirea vorbitorului. Noi vorbitorii suntem cei care cerem atenţie. Este corect ca noi să ne justificăm cererea. Uneori noi gândim că mesajul este propria lui justificare, dar acest lucru nu este în totalitate adevărat. Ce bine este în a pretinde că noi avem Cuvântul lui Dumnezeu, dacă noi prezentăm acel cuvânt atât de neclar încât oamenii nu-l pot înţelege sau nu pot vedea relaţia lui cu vieţile lor?

Dacă nu ne putem justifica cerea noastră pentru atenţie, atunci noi pur şi simplu cheltuim timpul audienţei noastre. Gândeşte-te la aceasta: dacă tu vorbeşti degeaba numai timp de o jumătate de oră la numai 60 de oameni, tu vei fi irosit o întreagă zi de muncă. Creşte numărul audienţei la numai 80, şi tu ai irosit o întreagă săptămână de lucru de 40 de ore. Aceasta este mai mult decât o neplăcere: este un păcat. Tu atât că furi timp, cât şi aduci o mărturie falsă.

Desigur, unele din lucrurile pe care vorbitorii le fac pentru a câştiga şi păstra atenţia sunt ne-etice. De obicei predicatorii creează interes prin atragerea atenţiei înspre ei înşişi. Cu atât mai mult atunci când noi nu putem să-l înălţăm pe Hristos pentru faptul că ne facem pe noi impresionanţi, şi acesta este un păcat.

Dar există căi de stârnire a interesului care pot direcţiona atenţia înspre subiect, în acest caz, Cuvântul lui Dumnezeu. În loc să ne distragă pe noi de la mesaj, căile etice de a păstra atenţia ne vor ajuta să ne concentrăm asupra mesajului, să-l înţelegem, şi să ni-l aducem aminte. Aceste tehnici nu sunt misterioase sau ezoterice. Cu practică şi muncă orice vorbitor în public le poate stăpâni. Voi discuta unele dintre ele sub trei titluri: structura, transmiterea şi imaginaţia.

Structura

Prin structură pur şi simplu înţeleg arta liberală a retoricii. Fiecare predicator bun trebuie să stăpânească această artă. Prea mulţi oameni presupun că retorica are de a face numai cu ornamentele verbale şi înfloriturile. Cu toate acestea asemenea trucuri oratorice sunt mult mai potrivite pentru domeniul sofisticatului decât al retoricii. Disciplina retoricii ne învaţă cum să ne prezentăm ideile în mod coerent aşa încât oamenii să poată percepe, mai întâi, modul în care ideile se leagă unele de altele şi în al doilea rând, modul în care ideile sunt legate de interesele ascultătorilor. Printr-o folosire corectă a retoricii, vorbitorul intră într-un legământ de înţeles cu audienţa sa care îi ajută pe auditorii lui să prindă adevărul în proporţiile lui corecte şi să perceapă propria lor relaţie cu acesta.

Gândeşte la aceasta cam aşa. Fiecare predică este o mică lume a ei însăşi, un mic cosmos ordonat de predicator având în vedere textul. Construită corect, mica lume asigură o lentilă prin care atenţia auditorului este îndreptată şi focalizată pe anumite aspecte ale realităţii spirituale pe care textul însuşi le accentuează. Predica trebuie să direcţioneze atenţia ascultătorului înspre acel un lucru, dar să nu-l inducă în eroare în a gândi că acesta este singurul lucru. Cu alte cuvinte, o predică bună poate face pe ascultător să se gândească în mod special la un lucru, în acelaşi timp să nu uite că celelalte lucruri sunt şi ele importante.

O singură predică nu poate focaliza atenţia asupra tuturor lucrurilor care sunt într-un text al Scripturii. Într-adevăr, dacă vrea să fie eficientă, predica trebuie să stăruie asupra unei idei mari. Această idee trebuie să fie atât de vitală încât ea să cauzeze anumite schimbări în vieţile ascultătorilor. Întregul gând al predicii este să ceară această schimbare în viaţă. Orice predică expozitivă legitimă este o sfătuire extinsă, reliefând exact o cerinţă Biblică care se referă la audienţă. Un predicator eficient va afirma această cerinţă atât de clar încât audienţa sa să nu o poată înţelege greşit. El va trebui să stăpânească tehnicile încapsulării într-o singură afirmaţie şi de a o pune în fraze pline de putere.

Structura predicii ar trebui să asigure o hartă clară a gândului predicatorului (care, desigur, trebuie să reflecte gândul textului). Ea trebuie de asemenea să răspundă la una din cele două întrebări pe care fiecare om o pune atunci când li se spune că trebuie să facă ceva: De ce? şi Cum? Diviziunile principale ale predicii ar trebui să articuleze consideraţiile principale din textul Biblic care oferă fie un motiv de ce, fie modul cum cerinţa predicii trebuie împlinită.

Ce sugerez eu este că fiecare predică bună, expozitivă cere o decizie. Într-adevăr, elementul confruntării şi deciziei este exact ceea ce distinge predica de o simplă lectură. Decizia care se cere s-ar putea să nu fie una uriaşă, dar aici este locul unde intră în scenă înţelegerea noastră cu privire la o viaţă creştină normală. Dacă noi credem că sfinţirea progresivă şi creşterea spirituală sunt categorii vitale ale trăirii creştine, atunci noi vom urmări un curs constant de decizii mici care în final vor schimba cursul vieţii credinciosului. Baza morală pentru acele decizii va izvorî în mod natural din text în măsura în care noi îl vom expune pe secţiuni.

Aceasta intră în contrast cu viziunea treziţionistă despre viaţa creştină. Treziţionismul nu accentuează creşterea uniformă. Ea învaţă un fel de „cantitate de spiritualitate” în care viaţa creştină normală este marcată de decizii uriaşe luate în momente de criză. Această concepţie despre viaţa creştină tinde să producă un stil de predicare care urmăreşte Marea Decizie în fiecare predică, şi aceasta înseamnă precipitarea unei crize în fiecare predică. Aceasta are ca rezultat creştini care iau aceeaşi decizie mereu şi mereu. Cu toate acestea, pentru că ei nu cresc în mod normal, de obicei deciziile lor nu par să prindă prea bine.

Datoria noastră este să predicăm tot planul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă întreaga Biblie. Întreaga Biblie ne modelează gândirea. Întreaga Biblie ne confruntă cu schimbarea. Cele mai multe schimbări sunt progresive în natură. Aceasta nu înseamnă că nu este nici odată ocazia potrivită pentru o predică pe baza crizei care cere o decizie majoră, dar aceasta nu implică că predicarea pe baza crizei ar trebui să fie norma.

Biblia ne cere să ne schimbăm. Prin urmare, predicare bună ar trebui să ne ceară să ne schimbăm. Aceasta ar trebui să ne ducă la a ne examina pe noi înşine având în vedre textul şi să aducem amendamente vieţilor noastre în consecinţă. Structura sănătoasă – din punct de vedere etic şi retoric – este o componentă esenţială în acest tip de predicare.

Transmiterea

Transferarea de idei serioase de la o minte la alta nu este un eveniment natural. Tot felul de obstacole şi distracţii se interpun atât de rău încât înţelegerea greşită este o stare normală a lucrurilor. Ascultătorii eclipsează vorbitorii atât de obişnuit încât acţiunea este aproape un reflex. Trupurile obosesc treptat şi minţile rătăcesc.

Povara rămâne asupra comunicatorului, în acest caz predicatorul, să elimine atât cât se poate posibilele obstacole. Expozitorul are îndatorirea nu numai de a fi credincios faţă de text şi să-i expună înţelesul, dar şi să călăuzească ascultătorul prin acest proces de transfer al ideilor. Retorica este cuţitul ascuţit cu care predicatorul iniţiază un drum clar prin confuzie, obstacole şi distragerile care stau în drumul minţii.

Noi am văzut o cale etică prin care predica poate fi făcută interesantă fără a lua ceva din conţinutul Biblic sau accentul evlavios. Predicatorul poate câştiga şi păstra atenţia audienţei sale prin folosirea unei structuri retorice corecte. El poate de asemenea crea şi susţine interesul printr-o transmitere şlefuită.

Printr-o transmitere şlefuită, eu nu înţeleg acel fel de isterii care uneori apar în predicarea fundamentalistă. Eu nu vreau să spun că predicatorul ar trebui să se urce pe amvon, să treacă peste bănci, să-şi fluture batista în aer sau orice altă îngăduinţă faţă de sine care nu are sens. Aceste trucuri, într-adevăr, câştigă atenţia, dar o câştigă pentru predicator şi nu pentru mesaj.

Cu toate acestea, a vorbi într-un fel monoton sau să stai nemişcat nu face nimic pentru a creşte virtutea sau eficienţa mesajului. Dacă el vrea să păstreze atenţia auditorului său, predicatorul trebuie să fie suficient de relaxat pentru a vorbi natural şi destul de animat pentru a vorbi în mod energic. Aceste caracteristici trebuie să devină atât de transparente încât atenţia unui ascultător să nu fie atrasă spre predicator, ci mai degrabă să fie fixat asupra a ceea ce el spune. Trucurile din amvon nu sunt singurele lucruri care atrag atenţia de la predică. Atunci când oamenii au impresia că predicatorul lucrează, ei încep să se concentreze asupra lui şi nu asupra mesajului său.

Un om nu poate fi un bun predicator dacă nu este un vorbitor public complect. Echilibrul este o îndemânare pe care vorbitorii o învaţă. Rareori vine acesta în mod natural – aproape fiecare o dobândeşte prin practică. Asta înseamnă că oricine care vrea să devină un bun predicator trebuie să practice vorbirea.

Observaţi că eu nu am spus „să practice predicarea”. Îndemânările care se cer pentru o adresare publică pot fi transferate în mod direct predicării. Lucruri ca, folosirea vocii, o dicţie precisă, un bun contact vizual nu sunt simple decoraţiuni pe care noi le adăugăm la cuvântări sau predici. Mai degrabă, ele sunt substanţa unei bune comunicări. Un predicator care se pretinde ar trebui să prindă orice oportunitate de a practica aceste îndemânări până când el le stăpâneşte. Situaţia şi subiectul nu contează prea mult. Mecanicile transmiterii unei predici sunt identice cu cele pentru adresarea unei trupe de cercetaşi, un club al grădinarilor, sau unei filiale a Rotary. Un bărbat care nădejduieşte să devină un bun predicator ar trebui în mod constant să vâneze oportunităţi de a vorbi în public. Cu cât sunt mai variate acele oportunităţi, şi cu cât mai diverse sunt situaţiile, cu atât vor fi mai bine formate îndemânările sale.

Un din cele mai bune situaţii pentru învăţare ar putea exista chiar în interiorul casei predicatorului. Dacă un predicator are copii mici, ei reprezintă o oportunitate ideală de a dezvolta o transmitere animată, naturală. Acum, eu nu sugerez că predicatorul în dezvoltare ar trebui să-şi supună copii mici la propria practicare a predicilor. Cu toate acestea, ce poate el face este să le spună poveşti. Poveşti bune. Poveşti despre cavaleri şi dragoni şi fecioare cinstite. Îndemânările de care el are nevoie pentru a delecta un copil cu o poveste sunt aceleaşi îndemânări de care are nevoie pentru a comunica Cuvântul lui Dumnezeu aşa încât oamenii să-l asculte.

Cea mai naturală transmitere, de obicei izvorăşte din folosirea cumpătată a notiţelor. Cu excepţii notabile, foarte puţini oameni pot citi cu voce tare aşa de natural precum pot improviza, şi chiar mai puţini scrie pot ceea ce exprimă prin voce. Folosirea masivă a manuscriptelor sau a notelor detaliate este aproape totdeauna un narcotic pentru audienţă.

Mulţi oameni simt că dacă sunt rupţi de notiţele detaliate, nu vor şti ce să spună. Uni se tem de negru înaintea ochilor, în timp ce alţii se îngrijorează că predica lor ar putea degenera într-o rătăcire fără legătură. Cu toate acestea, am observat că chiar oameni cu notiţe sunt destul de capabili să hoinărească şi mai mult, nu odată când am încercat să iau notiţe m-a lăsat cu foia goală la încheierea ei.

Soluţia este dublă. Prima, predicatorul trebuie să fie unul care studiază bine şi citeşte mult. El trebuie să-şi cunoască detaliile pasajului la un nivel mult mai înalt decât îl va exprima el vreodată în vreo predică. A doua, el trebuie să fi gândit şi să planifice cu atenţie structura retorică a predicii sale. Dacă el nu poate spune fără să se uite ce decizie specifică va cere auditorului să ia, atunci el nu este gata de predică. Dacă el nu poate articula cu uşurinţă două, trei, patru motive pentru care această decizie este importantă – sau două, trei sau patru moduri în care această decizie poate fi implementată – atunci el nu este gata să predice.

Până acum am sugerat două modalităţi în care în mod legitim noi putem câştiga şi păstra atenţia pentru predicarea noastră. Prima este printr-o folosire corectă a artei liberale a retoricii. A doua este prin dezvoltarea unei expuneri relaxate, animate. Aş dori acum să explorez a trei cale, şi aceea este aceea a aplicării imaginaţiei morale.

Imaginaţia

Probabil că termenul „imaginaţie morală” cere anumite explicaţii. Noi toţi ştim că imaginaţia este facultatea mintală a „imaginării” sau a conceptualizării a ceea ce este nevăzut. Voi face distincţia între trei forme ale imaginaţiei.

Imaginaţia „obişnuită” ne face în stare să conceptualizăm entităţile reale pe care noi pur şi simplu nu le-am întâlnit. Deci, noi ne-am putea imagina un raton ca fiind „ca o pisică mai mare cu un nas ascuţit, o mască de blană în jurul ochilor, şi o coadă inelată”. De obicei oamenii folosesc imaginaţii obişnuite pentru a-şi extinde cunoaşterea acelor aspecte ale lumii pe care ei încă nu le-au văzut nici odată. Noi ne putem imagina Parisul, găurile negre, pasărea paradisului, chiar dacă noi nu am întâlnit nici odată aceste lucruri.

Imaginaţia „idilică” ne ajută să conceptualizăm entităţi pe care noi nu le-a văzut pentru că ele nu există. Nimeni nu a văzut vreodată un dragon real, dar noi toţi am putea descrie unul, poate ca o „şopârlă uriaşă cu deschiderea mare a aripilor, capabil să arunce flăcări”. Imaginaţia idilică ajută oamenii să iasă din lumea reală şi să localizeze temporar într-o lume a fanteziei. O asemenea lume fantastică ar putea fi populată cu creaturi cum ar fi Ciclopii, Unicornul şi extraterestri.

Imaginaţia „morală” ne ajută să conceptualizăm entităţi care sunt reale, dar intangibile în ele însele pentru că aparţin sferei morale. Cum arată curajul? Cum putem să ne imaginăm sacrificiul, iertarea, libertatea sau dreptatea? Trebuie să fim în stare să ne imaginăm asemenea lucruri dacă vrem să avem vreo noţiune despre ele în vreun fel. Şi trebuie să ni le imaginăm în mod corect.

Puterea celei mai eficiente predicări stă exact în abilitatea de a angaja imaginaţia morală. Dacă vrem ca predica să fie practică, şi dacă vrem ca predica să susţină interesul într-un mod legitim, atunci ea trebuie să atingă sentimentele. Oamenii aleg şi acţionează doar atunci când sentimentele le-au fost puse în mişcare. Imaginaţia morală este poarta înspre sentimente. Orice apel non-manipulativ la sentimente trebuie să înceapă printr-o corectă mobilare a imaginaţiei morale. Dacă încercăm să ocolim această facultate, vom sfârşi manipulând oamenii prin apelul la poftele lor.

O ilustrată ar putea ajuta. Atunci când Ioan a arăta înspre Isus şi a spus, „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” el nu a lansat aceste cuvinte într-un vid. El a vorbit unor oameni care aveau în minte o bogată imaginaţie cu privire la folosirea la jertfe a mieilor. Ei înţelegeau principiul jertfei înlocuitoare. Ei ştiau ce înseamnă ca un miel să ridice păcatul. Pentru că el a posedat aceste categorii imaginative, ei ar fi trebuit să înţeleagă ce a vrut Ioan să spună atunci când l-a arătat pe Isus ca Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii. În timp ce această înţelegere nu ar fi garantat un răspuns corect faţă de Isus, un răspuns corect nu ar fi fost posibil fără ea.

Prin intermediul contrastului, gândeşte-te la obiceiul Astec al aducerii de jertfe umane. Astecii sacrificau aproximativ 20.000 de captivi şi oamenii nesupuşi în fiecare an, de obicei prin scoaterea inimii care încă bate din pieptul victimei. Aceste jertfe erau gândite ca un fel de hrană pentru a se asigura de răsăritul soarelui în fiecare zi, prin urmare întârziind sfârşitul lumii.

Ambele popoare – cel Evreiesc şi cel Astec – ar putea auzi aceleaşi cuvinte. „Isus este jertfa voastră”. Cu toate acestea ei ar înţelege aceste cuvinte într-un mod radical diferit. Cele două popoare aveau noţiuni total diferite cu privire la jertfă, noţiuni total diferite cu privire la rolul victimei, noţiuni total diferite cu privire la natura lui Dumnezeu. Aceste imaginaţii morale erau furnizate de imagini fundamental diferite. Ceea ce făcea înţelegerea transparentă pentru un Evreu, ar fi făcut-o aproape imposibilă pentru un Astec neînvăţat. Astecul nu ar fi fost în poziţia de a răspunde în mod corect lui Isus până când imaginaţiei morale nu îi era furnizată noţiunea corectă despre jertfă.

Atingerea şi modelarea imaginaţiei morale este una din cheile unei mari predicări. Schimbând modul în care oamenii îşi imaginează sau văd realitatea morală, le deschidem inimile pentru a iubi şi a alege lucrurile bune. Imaginaţia morală este uşa spre înţelegere.

Imaginaţia morală lucrează prin intermediul exemplelor şi a comparaţiilor. Din nou, gândeşte noţiunea de Hristos ca jertfă. Jertfele sistemului Levitic asigură un exemplu care clarifică noţiunea de ispăşire. Ioan îl compară pe Isus cu acel exemplu. Exemplele şi comparaţiile sunt cruciale pentru înţelegerea realităţii morale.

Acesta este motivul pentru care o parte atât de mare a Bibliei este scrisă ca o literatură imaginativă. Vechiul Testament prezintă cărţi pline de poveşti, urmate de cărţi pline de poezie, urmate de profeţi care mixează povestea, poezia şi imagini apocaliptice vii. Noul Testament se deschide cu mai multe cărţi cu poveşti şi se încheie cu o apocalipsă. Între ele vin epistolele din Noul Testament, cea mai prelungită secţiune discursivă din Biblie. (Prin discursiv, eu înţeleg literatura care urmăreşte să enunţe idei şi să dezvolte argumente). Chiar şi în epistole, elementul discursiv se bazează pe categorii imaginative, aşa cum putem vedea cu claritate specială în Epistola către Evrei.

Biblia este plină de imagini prin care Dumnezeu îşi descoperă caracterul. „Domnul este un războinic viteaz…“ (Exodul 15:3), „Domnul este Păstorul meu…“ (Psalmi 23:1), „…am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt…“ (Isaia 6:1), „Eu sunt Uşa…“ (Ioan 10:9), „În mâna dreaptă ţinea şapte stele…“ (Apocalipsa 1:16). Ea este plină de episoade care ilustrează natura lui Dumnezeu, cum ar fi suveranitatea Sa în eliberarea lui Israel din Egipt, sfinţenia Sa totală la Sinai, dreptatea Sa în răzbunarea lui Nabot, credincioşia Sa în a-l susţine pe David. Pasaje întregi descriu aspecte ale caracterului personal al lui Dumnezeu. Geneza 1 şi 2 îl revelează pe El ca bunul Creator care ne binecuvântează şi ne invită să ne încredem. Isaia 5 ni-l arată pe El ca un vier decepţionat. Osea îl descrie ca soţul care este credincios faţă de o soţie curvă. Daniel 4 şi 5 ni-l arată pe El ca domnitorul puternic care ridică împăraţi şi îi răstoarnă cum vrea El.

Chiar şi secţiunile discursive ale Scripturii se dezvoltă din rădăcina adâncă a imaginaţiei Biblice. Gândeşte-te la termeni ca răscumpărare, ispăşire, împăcare, naştere din nou şi adopţie. Aceste cuvinte sunt materia primă a Noului Testament. Dar fiecare evocă o imagine, şi cu cât mai clar percepem imaginea, cu atât mai cu putere ea ne va schimbarea percepţia noastră cu privire la Dumnezeu şi lucrarea Sa. Eliberarea din sclavie, satisfacerea justiţiei, încetarea ostilităţilor, naşterea în familie, a te bucura de privilegiul de moştenitor – cu cât putem conceptualiza mai viu aceste realităţi, cu atât mai bine noi vom înţelege atât ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi, cât şi cine suntem noi în Hristos.

Cuvântul meu de astăzi nu poate deveni un seminar despre cum să dezvoltăm imaginaţia morală. Aceasta este treaba unei alte lecturi, sau, mult mai probabil, a unei serii de lecturi. Cu toate acestea, dacă vrem lecţii ar trebui să începem prin a citi o uimitoare literatură scrisă pentru a modela viziunea oamenilor cu privire la realitatea morală. Ar trebui să observăm modul în care The Scarlet Letter asigură imagini ale integrităţii şi ipocriziei; cum Moby Dick aruncă o lumină asupra caracterului înşelător al răzbunării; cum scrierea lui Dickens, Christmas Carol modelează pe Scrooge ca o paradigmă pentru reformă; cum Les Miserables ilustrează răscumpărarea. În timp ce noi nu am vrea să folosim imaginile lor precise, autorul acestora şi multe alte volume sunt stăpâni ai imaginaţiei morale. Putem învăţa de la ei despre modul în care ea este atinsă şi modelată.

Concluzie

Dacă vrem ca predicarea noastră să fie eficientă aşa cum ar trebui să fie, trebuie să găsim un mijloc de a exploata imaginea Biblică, de explicare şi ilustrare a acesteia, de a face din ea reţeaua prin care poporul lui Dumnezeu vede realitatea. Ar trebui să ne disciplinăm în a ne uita la imaginile care sunt deja prezente în Scriptură. Acele imagini sunt lămpile pe care noi trebui să le aprindem aşa încât ele să-şi arunce lumina lor peste persoana şi lucrarea Dumnezeului Triunic.

Este predicarea în primul rând expoziţie sau ea este în primul rând sfătuire? Cred că aceasta este o dihotonomie falsă. Predicarea expozitivă bună este totdeauna despre sfătuire, şi singura sfătuire care este vrednică de ascultat trebuie să se împlinească în expoziţie. Doctrina trebuie să indice spre practică şi practica trebuie să se dezvolte din doctrină. Noi nu trebuie să le echilibrăm pe acestea două: fiecare predică trebuie să le maximizeze pe ambele.

Predicarea bună nici odată nu separă conţinutul de conduită, ortodoxia de ortopraxia. Predicarea bună mobilează mintea pentru a pune în mişcare voinţa. Dar mai întâi trebuie să atingem urechea, să câştigăm interesul, şi să păstrăm atenţia audienţei. Am încercat să articulez trei modalităţi în care putem păstra atenţia focalizată pe conţinut în timp ce ţintim să punem în mişcare voinţa. Trebuie să stăpânim arta liberală a retoricii, ghidându-i pe ascultătorii noştri pe un drum clar prin pădurea ideilor. Trebuie să ne lustruim abilităţile de vorbire până când ne vom putea pune pe noi înşine într-o lumină aproape invizibilă, focalizând atenţia audienţei asupra marii idei a textului. Cel mai important, noi trebuie să prindem lampa imaginaţiie morale, înţelegând modul în care realităţile morale nevăzute pot fi prezentate cu o strălucire atât de clară încât ele să prindă pe ascultător şi să le ilumineze minţile şi inimile spre adevăr.

Eu nu pun, nici un moment, sub semnul întrebării faptul că Duhul Sfânt este Cel care aplică adevărul şi produce convingere. De fapt, eu trebuie să accentuez că El nu este doar un adjunct care ne binecuvântează metodele noastre: El este agentul Care face lucrare lui Dumnezeu. Dar nici nu este El o cură supranaturală a eforturilor neglijente. El foloseşte unelte, şi noi înşine suntem printre aceste unelte. Noi trebuie să ne prezentăm pe noi înşine lui ca instrumentul cel mai ascuţiţi, cel mai lustruit şi cel mai strălucitor care am putea fi.

ÎNTELEGÂND GENERATIA URMĂTOARE DE LIDERI

Materiale prezentate de dr. David L. Burggraff la National Leadership Conference 2006, Calvary Baptist Church, Lansdale, PA.

ÎNŢELEGÂND GENERAŢIA URMĂTOARE DE FUNDAMENTALIŞTI

Introducere

I.            Ceva este diferit astăzi. Într-un fel, ceea ce noi vedem este total nou pentru noi; dar în acelaşi timp noi de asemenea repetăm un fenomen istoric în teologie.

II.            Cei mai mulţi dintre noi sunt foarte familiari cu istoria fundamentalismului şi a evanghelismului. Patru faze:

1)          Faza pacifistă (1860-1920) – adică, pre-fundamentalism.

2)          Faza militantă (1920-1940) – Testarea orizonturilor, a dus la separare ecleziastică.

3)          Faza divizată (1940-1960) – apariţia Neo-evanghelismului

4)          Faza separatistă (din 1960 până în prezent)

III.            Este evident pentru orice student al istoriei religiilor moderne că multe schimbări au apărut între fundamentalismul din 1925 şi diversitatea (evanghelică) a anului 2006. Dar puţini dintre noi se adresează acestor schimbări care au apărut din 1995 înainte.

O scurtă privire înapoi la ultimii 40 de ani

Sociologistul Francis Fukuyama vede perioada dintre 1960 şi 1990 ca o aberaţie în istoria Americană. El comentează asupra faptului că această perioadă a fost „marcată de deteriorarea în mod serios a condiţiilor sociale”[1], cum ar fi creşterea criminalităţii, caracterul nelocuibil al oraşelor, subminarea instituţiilor sociale, declinul căsătoriei, creşterea ratei divorţului, copii din naşteri nelegitime, suprimarea valorilor, suspiciunea instituţiilor, intensificarea individualismului, decesul autorităţii şi în general colapsul societăţii moderne aşa cum este cunoscut. În această perioadă neo-evanghelismul a devenit subiectul apariţiei diversităţii şi s-a ramificat în multe feluri diferite pentru a se adresa unui pluralism cultural în dezvoltare, acesta de asemenea a experimentat dezvoltarea unor noi modele de lucrare. Fundamentalismul a rămas mult mai static şi intact (nu la fel de divers) pentru că acesta a rămas fixat în relaţiile sale stabilite cu cultura, răspândirea ecumenismului şi acţiunea socială (preocuparea socială). Evanghelismul, pierzându-se de moştenirea sa fundamentalistă şi devenind liber de controlul fundamentalist, a interacţionat în mod creativ şi în mod liber cu schimbările culturale a acestei perioade de 30 de ani. Ca urmare, pe la sfârşitul secolului, evanghelismul era o mişcare a unei mari diversităţi teologice.

(Notă: Ar trebui să fie clar pentru noi toţi că evanghelicii sunt „fii fundamentalismului”, dar în multe cazuri taţii şi mamele fundamentalişti văd evanghelicii ca fii risipitori, fii care s-au îndepărtat de familie, fii care sunt în mod efectiv dezmoşteniţi şi scoşi din testament. Totuşi, ei sunt încă legaţi (de fundamentalişti, în mod doctrinar, în ceea mai mare parte) şi pentru că ei sunt familiari, chiar „risipitorii” pot avea o mare influenţă asupra fraţilor şi surorilor lor).

În măsura în care ne-am apropiat de schimbarea de secol, evanghelismul s-a văzut divizat în 3 mişcări:

a.      O mişcare care cheamă la întoarcerea la evanghelismul tradiţional, cu prudenta sa părere cu privire la diversitatea evanghelică şi o părere negativă cu privire la postmodernism[2];

b.      O a doua mişcare condusă de Willow Creek şi modelele de închinare contemporană din Comunitatea Bisericii Sanddleback şi stilul de management al mega-bisericilor şi este cunoscut ca evanghelismul pragmatic[3], şi

c.      Un grup în ascensiune de lideri tineri care nu vor nici abordarea tradiţională şi nici cea pragmatică cu privire la lucrare. Acest al treilea grup este cel care câştigă acum „timp de emisie” şi îşi exercită în mod rapid influenţa. (Şi acea influenţă este atât simţită cât şi reflectată în liderii fundamentalişti mai tineri).

Ce schimbări experimentează liderii tineri de astăzi

Înainte de a enumera câteva caracteristici ale generaţiei următoare de lideri, trebuie să observăm că din 1995, a apărut un nou set de condiţii sociale care influenţează generaţia următoare într-o nouă direcţie.

·         Mai întâi, un intens sentiment de cercetare spirituală înlocuieşte tonul anterior al umanismului secular (adică Codul lui Da Vinci). Wade Clark Roof, autorul lucrării Spiritual Marketplace, (Piaţa Spirituală), spune că „observând scena religioasă de astăzi, cineva este izbit de o distinctă schimbare a tonului”. „Religia” scrie el, „are de a face cu două accente majore în preocupare – înţelesul personal şi apartenenţa socială”, şi căutarea la începutul secolului XXI este atât de larg răspândită încât aceasta „este acum un domeniu nu doar a teologilor şi jurnaliştilor, ci a oamenilor obişnuiţi în cafenele, cafe-baruri şi librării din toată ţara”. El notează mai departe că prezentele „dorinţe arzătoare spirituale îi duce pe mulţi Americani dincolo de cultura centrată în sine, terapeutică, în care ei au crescut”[4].

·         În al doilea rând, tineretul milenial afişează o dedicare faţă de slujire. Newsweek estimează că printre adolescenţi şi studenţii de colegiu, „undeva în jur de 60% fac un fel de slujire pentru comunitate, în primul rând prin organizaţii care au la bază credinţa”. Noi am mai putea adăuga serviciul militar în războiul împotriva terorismului ca un alt mijloc de slujire.

·         În al treilea rând, problema etnicităţii şi a intelectualismului evidenţiază o schimbare în noul secol. Un număr recent din USA Today prezintă rapoarte conform cărora adolescenţii şi studenţii de la colegii văd în general rasa ca fiind o „instituţie demodată”. Statisticile arată aceasta. „Cu 30 de ani în urmă, numai 1 din fiecare 100 de copii născuţi în US era din mixarea raselor. Astăzi numărul este 1 din 19”[5].

·         În la patrulea rând, o altă tendinţă este o atitudine mult mai conservatoare faţă de sex.

Ce aduc toate acestea nou? Milenialii sunt în mod considerabil mult mai conservatori decât predecesorii lor. Cei de 20 şi ceva de ani cărora noi le slujim doresc o societate stabilă, o întoarcere la tradiţie. Ei sunt deschişi la supranatural, gata să-şi dedice vieţile pentru o cauză în care cred, gata pentru o conducere care vede biserica ca intergeneraţională şi intelectuală. Cei de 20 şi ceva de ani par să fie prima generaţie de oameni care ies din cealaltă parte a schimbării paradigmei sociale. Mai mult, momentul definitoriu pentru aceşti noi lideri, şi implicit pentru societatea Americană, au fost evenimentele de la 11 Septembrie 2001, şi războiul împotriva terorismului care a urmat.

Caracteristici ale liderilor din generaţia următoare

Deci ce înseamnă aceasta? Aceasta înseamnă că abordarea lor faţă de credinţă şi slujire este diferită. De ce?

1.      Mai întâi, ei sunt conştienţi de faptul că ei au crescut într-o lume post-modernă. Post-modernii de 20 şi ceva de ani recunosc că „gândirea lor este puternic îndatorată altora”. Prin urmare, cu uşurătate resping noţiunea modernă de individualism şi îmbrăţişează comunitatea. Şi a fi un post-modern într-un fel creştin înseamnă „a îmbrăţişa pe Hristos şi a renunţa la valorile lumii”.

2.      Aşa cum deja am menţionat, ei sunt marcaţi într-un fel foarte special de evenimentele din 1 Septembrie 2001. Ei ştiu că lumea nici odată nu va mai fi la fel, că idealurile de prosperitate şi nădejdile lumii de dinainte de 11 Septembrie cu privire la pace nu se vor împlini curând. Apariţia terorismului fundamentalist militant marchează lumea şi creează o luptă ideologică a religiilor. Devine evident că viaţa pentru ei va fi marcată de problema păcii şi a războiului, o nouă formă de patriotism, un val de filozofie politică conservatoare, o nouă înăsprire economică a resurselor şi o viaţă mult mai disciplinată. Mai mult, lumea post-modernă-11Septembrie a dus la recuperarea înţelegerii Biblice a naturii umane. Limbajul păcatului, răului, răufăcătorilor şi o reafirmare a caracterului înşelător al inimii umane a reapărut încă odată în vocabularul nostru comun. Noţiunea liberală a bunătăţii înnăscute a umanităţii şi recenta neglijare din partea evanghelicilor a limbajului păcatului şi depravării au falimentat să îndrepte adâncimile răutăţii care se ascund în inima umană. Aceşti noi lideri abordează umanitatea cu un mai mare realism şi o evaluare Biblică a înstrăinării noastre de Dumnezeu. Ei au o mai mare deschidere înspre adevărata evanghelie.

3.      Cei de 20 şi ceva de ani recunosc în mod liber că ei sunt diferiţi de predecesorii lor (pragmatiştii) în abordarea lucrării. În ce îi priveşte pe mulţi dintre ei, ei găsesc strategiile de creştere a bisericii, din ultimii ani (adică, lucrarea condusă de scop), aproape ca revoltătoare. Astăzi, liderii tineri vor să vină la biserică pentru că ea reprezintă ceva.

4.      Ei recunosc că drumul spre viitor pare să treacă prin trecut. Dale Dirksen, profesor de colegiu, scrie, „există o mai mare valorificare a istoriei printre cei de 18-24 de ani. Ei sunt intrigaţi de vechiul material, probabil pentru că ei au trăit, întreaga lor viaţă, într-o lume numai cu material nou”.

5.      Cineva ar putea gândi că interesul lor în trecut ar putea sugera o lipsă de interes faţă de problemele curente. Dimpotrivă, ei sunt neobişnuit de dedicaţi faţă de starea jalnică a săracilor, în special în centrele noastre urbane. Într-adevăr între ei există o apatie faţă de marile programe, marile lucrări, marile ideologii, marile soluţii, dar o dorinţă aprinsă de a se adresa problemelor la un nivel accesibil.

6.      Există voinţa de a trăi după reguli. Ei sunt copii uneia dintre cele mai pesimiste ere ale Americii. Ei au fost martorii rezultatelor punerii de o parte a tradiţiilor. Ei au văzut (şi experimentat în mod personal) rezultatele unei permisivităţi într-o cultură a caselor sfărâmate şi a familiilor distruse. Ei au trăit într-o cultură a violenţei demonstrată prin avort şi nesiguranţa terorismului. Ei au trăit într-o vreme în care drogurile şi prezervativele erau rapid disponibile. Dar cercetare arată că există o întoarcere generală de la libertatea iniţiată de anii 60 înspre o viaţă mult mai stabilă şi păstrătoare de reguli.

7.      O altă tendinţă este facilitatea lor cu tehnologia. Prin urmare, ei sunt deosebit de vizuali. Acest accent pe vizual este demonstrat de faptul că ei deseori comunică prin poveşti şi imediat pătrund puterea imaginaţiei. Pentru că au crescut cu tehnologia, ei se simt confortabili cu aceasta, comunică prin ea, se bazează pe ea, nu îşi pot imagina viaţa fără aceasta. (Notă: În timp ce liderii mai în vârstă continuă să se lupte cu generaţia tânără în războiul „filmului”, există o detaşare în creştere. Întreaga lor viaţă de învăţare, comunicare (adică, prin internet) şi distracţie este vizuală).

8.      Generaţia mai tânără de lideri tânjesc să aparţină comunităţii. Pe lângă aceasta, ei sunt foarte ataşaţi de bisericile multi-culturale.

9.      În ciuda faptului că au crescut într-o lume relativistă, ei nu au întors spatele pretenţiilor legate de adevărul absolut. Surprinzător, ei sunt atraşi de absolute. Cu toate acestea, ei nu vor să ajungă la absolute prin logica simplistă sau tradiţii discutabile. Ei caută adevărul care este o problemă atât de inimă cât şi de minte, adevărul real trebuie trăit.

10.  Urmează atunci că ei au o disponibilitatea inimii de a se dedica. Spre deosebire de muncitorii navetişti, care erau caracterizaţi de faptul că nu doreau să se dedice faţă de nimic, noua generaţie este în căutare de ceva faţă de care să se poată dedica. Această disponibilitate de a se dedica este legată şi de metoda lor de învăţare, care este înţelepciunea împărtăşită. (Ei sunt prima generaţie care gândesc la „echipă”, „grup”).

Aceşti lideri tineri sunt primul ciclu al noilor lideri din secolul XXI. Ca şi predecesorii lor, ei sunt dedicaţi lui Isus Hristos, dar contextul religios şi cultural care le-a modelat abordarea faţă de credinţă şi practică este de cealaltă parte a culturii secolului XX. Societatea s-a mişcat acum în secolul XXI. Şi această următoare generaţie de lideri fundamentalişti sunt gata, şi desigur bine echipaţi, să o preia. Cel puţin aşa sper.

---

[1] Francis Fukuyama, The Great Disruption (New York: Free Press, 1999), 4-6.

[2] Tradiţionaliştii au fost modelaţi de accentele Iluministe pe raţiune şi ştiinţă şi pe accentele pe reclădirea societăţii de după Marea Criză şi de după Al Doilea Război Mondial. Abordarea lor cu privire la lucrare reflecta o societate stabilă, ca tare, în măsura în care au venit schimbări după 1960, în general ei s-au împotrivit schimbării şi au optat pentru căile tradiţionale.

[3] Pragmatiştii au crescut sub şi au fost influenţaţi de generaţia hipi, de revoluţia drepturilor civile, de Războiul din Vietnam, de prima aterizare pe lună, de revoluţia „verde”, de Woodstock şi de o revoluţie împotriva trecutului. Orice era nou era bun, ce era vechi era rău. Ei au ieşit din seminarii ca noii guru religioşi creind lucrări care apelau la căutător.

[4] Wade Clarck Roof, Spiritual Marketplace: Baby Boomers and the Remaking of American Religion (Princeton: Princeton Univ Press, 1999), 83.

[5] Lynette Clementson, „Color My World”, Newsweek, 8 Mai 2000, 70.

ŞAPTE PĂCATE ALE BISERICILOR IN DECLIN

Materiale prezentate de Kevin Schall la National Leadership Conference 2006, Calvary Baptist Church, Lansdale, PA.

O ANALIZĂ A LUCRĂRII LUI THOM RAINER „SEVEN SINS OF DYING CHURCHES”[1]

ŞAPTE PĂCATE ALE BISERICILOR PE MOARTE

De Thom Rainer[2]

„Multe biserici par să existe numai pentru ele însele. În timp ce cu siguranţă ar fi necesară o lucrare pentru membri bisericii, deseori echilibrul dintre slujirea internă şi ceea externă este foarte înclinată înspre interior”

Stăteam în faţa unei biserici de vreo 700 de membri într-o Duminică Seara. Îndatorirea mea era directă. Trebuia să împărtăşesc cu ei rezultatele consultării membrilor echipei mele şi ceea ce am lucrat în timpul ultimelor câteva săptămâni.

Prezentarea ar fi trebuit să fie uşoară şi liniştită. Dimpotrivă, timpul s-a dovedit a fi stresant şi litigios. Atunci când am arăta înspre cea mică zonă de preocupare cu sugerarea remediilor, mulţi membri au ridicat mâna pentru a-mi spune cât de mult nu am dreptate, cum evaluările echipei de consultanţi erau departe de esenţă.

Biserica în discuţie era în declin de aproape 20 de ani. Totuşi, din perspectiva multor membri biserica era sănătoasă şi înfloritoare. Din perspectiva mea, cea mai evidentă realitate pe care o vedeam era negarea.

Lecţii din trecut, Lecţii pentru viitor

În ultimii 20 de ani, una din cele mai mari binecuvântări din viaţa mea a fost oportunitatea de a studia şi consulta cu sute de biserici. Am văzut sute de biserici sănătoase care m-au învăţat lecţii valoroase. Din nefericire, am văzut şi sute de biserici a căror lucrare este în declin, a căror membri sunt descurajaţi şi a căror impact evanghelistic este neglijabil. Recent, am revăzut multe din consultările şi proiectele mele de cercetare din trecut pentru a descoperi caracteristici comune ale bisericilor în declin şi pe moarte. Am găsit ceea ce eu am numit „şapte păcate” care caracterizează bisericile pe moarte. Aceste probleme nu sunt mutual exclusive; deseori ele sunt direct legate unele de celelalte. În loc de a fi o sursă de descurajare, eu mă rog ca explicarea de către mine a cestor şapte păcate să fie o unealtă care să vă ajute să evitaţi capcanele pe care alţi lideri de biserică le-au experimentat.

Păcatul # 1 – Diluarea doctrinei

Unul din consultanţii noştri stătea într-o clasă de studiu Biblic a unei biserici care a adus echipa noastră pentru o consultare pe termen lung. Lui i s-a spus că clasa era compusă din unii din cei mai puternici lideri ai bisericii. Spre marea lui surprindere şcoala Biblică a fost o dezbatere asupra faptului dacă un necreştin poate sau nu să meargă în cer. După multă argumentare, concluzia a fost că Dumnezeu într-adevăr va permite unei asemenea persoane să intre în cer.

Atunci când adevăruri cardinale, ca cel legat de doctrina exclusivităţii, devin subiect de îndoială, o biserică este în necaz. Există puţină motivaţie pentru ieşire în afară şi evanghelizare dacă alte căi şi alte religii sunt egale cu creştinismul.

În mod ironic, în studiul nostru asupra persoanelor care nu merg la biserică din toată America, am descoperit că aceşti necreştini erau mult mai puţin dispuşi să frecventeze biserici cu o credinţă doctrinară slabă, decât cele cu una tare. „De ce mi-aş pierde timpul într-un loc care nu are prea multă siguranţă a credinţei”. Amy, o persoană care nu merge la biserică, de 29 de ani, din Arizona, ne-a spus, „Pot găsi destul nesiguranţă în lume”.

Păcatul # 2 – Pierderea pasiunii evangelistice                                         

Nu este surprinzător faptul că bisericile în declin şi pe moarte au puţină pasiune evanghelistică. În coloanele revistei mele Outreach, Ianuarie/Februarie 2005, am evidenţia unul din motivele majore ale apatiei evanghelistice: Mulţi pastori seniori, fie nu au, fie şi-au pierdut pasiunea evanghelistică. Congregaţiile tind să urmeze pasiunile şi viziunile celor din poziţii cheie de conducere, în mod particular a pastorului.

Păcatul # 3 – Falimentul de a fi relevanţi

Din nefericire, multe biserici din America nu sunt în contact cu tendinţele şi valorile în schimbare din cultura de astăzi.

Unele biserici, pentru siguranţă, abandonează multe din adevărurile cardinale ale credinţei în căutarea lor de a fi relevante pentru comunitatea în care slujesc. Dar chiar mai multe biserici sunt în mod jalnic deconectate de la realităţile, nădejdile şi durerile celor din jurul lor. Falimentul de a fi credincioşi doctrinelor credinţei creştine duce la apostazie. Falimentul de a înţelege lumea în care trăim şi slujim duce la lipsă de relevanţă.

Păcatul # 4 –Puţine lucrări direcţionate înspre în afară

Într-o recentă trecere în revistă a bisericilor din toată America, am găsit că aproape 95% dintre lucrările bisericii erau doar pentru membri. Într-adevăr multe biserici nu aveau nici o lucrare pentru cei din afara congregaţiei. Multe biserici par să existe doar pentru ele însele. În timp ce cu siguranţă ar fi destulă lucrare pentru membri bisericii, deseori echilibrul între lucrările exterioare şi cele interioare este cu greutate înclinat înspre interioare. Atunci când bisericile caută să le pese şi să lucreze numai pentru ale lor, acesta este probabil un semn că declinul este în mişcare şi că moartea ar putea fi iminentă.

Păcatul # 5 – Conflictul cu privire la preferinţele personale

Unele dintre cele mai vicioase lupte din interiorul congregaţiei nu sunt luptele pentru apărarea marilor adevăruri ale credinţei creştine. În schimb, membri sunt în conflict asupra preferinţelor legate de modul de închinare, asupra modului în care încăperea este pictată sau lambrisită şi tipul de amvon pe care predicatorul îl foloseşte. Lupte ca acestea sunt semne sigure că membri sunt mult mai preocupaţi de nevoile lor decât de nevoile oamenilor răniţi şi care nu vin la biserică şi care trăiesc sau lucrează alături de ei.

Păcatul # 6 – Prioritatea confortului

Cu câţiva ani în urmă, fiul meu cel mai mic, Jess, era responsabil la un liceu cu echipa de fotbal. Pentru că se consuma atât de tare în jocul de Vinerea seara, el deseori dormea târziu Sâmbăta. Pe la amiază, el cobora scările, aprindea televizorul în sufragerie şi cădea pe canapea.

Într-o sâmbătă, am trecut pe lângă el în timp ce era cu trupul ghemuit pe canapea şi am observat că jucătorul meu de fotbal se uita la HGTV. Curios, am întrebat de ce se uita la o emisiune despre casă şi grădină. Răspunsul său a fost clasic – „din pricina telecomenzii care este stricată”.

Multe biserici sunt pe un drum clar al declinului pentru că membri bisericii pur şi simplu nu ies din confortul bisericilor. Este mult mai uşor să faci lucrurile în felul în care le-am făcut totdeauna, în loc să ieşi în inconfortabilul din lumea de dincolo de zidurile bisericii.

Păcatul # 7 – Analfabetism Biblic

Numai 3% din bisericile din America au planificat metode de a-şi învăţa membri să înveţe Biblia în totalitatea ei. Chiar dacă studiul Biblic nu ar trebui să fie limitat la situaţiile din biserică, este imperativ ca bisericile să preia conducerea în acest tip de iniţiative.

Când numai 3 din 100 de biserici abia încearcă să asigure un mod prin care membri lor să înţeleagă Biblia de la Geneza la Apocalipsa, analfabetismul Biblic este pe cale să apară. Şi analfabetismul Biblic înseamnă că bisericile noastre s-ar putea să nu fie ascultătoare de chemările Scripturii pentru că ele nu ştiu ce spune Scriptura.

Lumină în întuneric?

Cercetarea noastră arată că multe biserici din America sunt bolnave, în declin şi pe moarte. Totuşi, eu am rămas un optimist insuportabil cu privire la Biserica Americană. Am văzut multe biserici respingând întunericul acestor 7 păcate şi încercând să facă ceva în legătură cu declinul lor. Ele sunt adevărate lumini în întuneric.

Recent am încheiat o consultare de un an cu o biserică care a văzut o inversare a aproape tuturor tendinţelor negative din congregaţie. Pastorul a rezumat bine experienţa. „Noi nu duceam lipsă de resurse sau de a şti cum; noi duceam lipsă de ascultare. Atunci când am luat o decizie că mediocritatea şi auto-mulţumirea nu este acceptabilă. Dumnezeu a început să ne binecuvânteze. Este aşa de simplu”.

Dr. Thom Rainer este unul din cei mai proeminenţi scriitori despre creşterea bisericii din Statele Unite, astăzi. Atenţia lui Rainer este focalizată pe creşterea bisericii prin convertire şi nu numai pe creşterea bisericii. Descoperirile sale deseori s-au ridicat deasupra înţelepciunii convenţionale din mişcarea pentru creşterea bisericii. Rădăcinile lui SBC[3] şi aceea convenţie i-a asigurat sursa de informaţie pentru multe din descoperirile sale. În mişcarea mult mai largă a evanghelicilor, bisericile din SBC au mult mai multe puncte de familiaritate cu bisericile fundamentaliste decât cu cele din celelalte denominaţii. Multe biserici conservatoare fundamentaliste în creştere astăzi încă îşi modelează programul educaţional după tiparul „formula bobârnacului” care a fost modelul Şcolilor Duminicale din SBC timp de aproape un secol. Datorită acestor lucruri, fundamentaliştii înţelepţi ar fi bine să intre în contact cu scrierile lui Rainer. În ele mulţi fundamentalişti vor găsi un nivel înalt de confirmare şi provocare.

Lucrările sale pe acest subiect ar fi:

·         Biserici care izbucnesc. (Breakout Churches)

·         Adevăruri surprinzătoare de la cei care nu merg la biserică şi căi dovedite de a-i atinge. (Suprising Insights from Unchurched and Proven Ways to Reach Them)

·         Marile Secrete: Secretul extraordinar de a păstra oamenii în Biserica ta (High Expectations: The Remarkable Secret of Keeping People in Your Church).

·         Cel din vecinătatea ta care nu merge la biserică (The Unchurched Nex Door)

·         Ghidul pentru creştere al fiecărei Biserici (The Everychurch Guide to Growth).

·         Elefantul de mâncat: Conducerea Bisericii Existente (Eating the Elephat: Laeding the Established Church).

·         Neaşteptat călătorie spre creştere (The Unexpected Journey to Grouth).

·         Cartea creşterii bisericii (Book of Church Grouth).

În acest articol Rainer caută să rezume caracteristicile comune ale congregaţiilor care sunt în declin. Aceasta este o scurtă compilare a rezultatelor cercetărilor sale. În această sesiune vom analiza punctele principale ale descoperirilor sale, vom oferi anumite sugestii pentru cauzele de bază la problemele asociate cu bisericile pe moarte şi vom oferi câteva sugestii pentru rezolvarea problemelor.

1.      Scurtă prezentare

(N. trad. – În loc de aceasta am inserat, mai sus, conţinutul articolului.)

2.      Cum să folosim această informaţie

a.          Adu-ţi aminte că această informaţie caracterizează un spectru mai larg de biserici despre care noi gândim ca fiind fundamentaliste. Dar deseori dinamicile de creştere şi viaţa sunt foarte asemănătoare în bisericile locale indiferent de punctul de vedere care ne separă. Trebuie cu onestitate să ne întrebăm dacă aceasta se aplică la noi. Unii o vor face, alţii nu o vor face.

b.          În timp ce ar fi posibil să evaluezi fundamentalismul ca un întreg în lumina acestor caracteristici, nu este profitabil. Acestea sunt caracteristici ale bisericilor locale şi există atât biserici care cresc, cât şi biserici care mor în mişcarea noastră. Ar fi mult mai bine să folosim aceste informaţii pentru a evalua biserici individuale şi lucrări.

c.          Probabil este util să explicăm de ce aceste caracteristici ale bisericilor pe moarte. Produce ceea ce este pe moarte caracteristici sau caracteristicile produc moartea?

3.      Evaluare şi sugestii

a.          Diluarea doctrinei

1)          Observaţii

a)      Erodarea învăţăturii doctrinare a devenit un lucru comun în bisericile evanghelice de câteva decade. Acesta a început ca un simplu compromis pragmatic dar acum s-a ridicat la nivelul filozofiei slujirii în anumite denominaţii şi seminarii[4].

b)      Această practică izvorăşte dintr-o filozofie care urmăreşte a fi ca lumea cu scopul de a atinge lumea. Lumea post modernă, în care trăim noi, deseori găseşte învăţătura dogmatică ca ofensivă.

2)          Lecţii

a)      Nu obosiţi în facerea binelui. Pastorii fundamentalişti în mod constant întâmpină presiune în sensul de a dilua învăţătura doctrinară în biserică. Diluarea acelei învăţături ar putea fi o invitaţie la a fi creştini mult mai lumeşti (într-un sens filozofic), dar nu este nici pe aproape la fel de atractivă pentru cei pierduţi pe care Duhul Sfânt îi atrage.

b)      Fiţi atenţi la nesiguranţă şi panică. Bisericile mor din multe motive. Deseori, pentru a repara lucrurile repede, claritatea doctrinară a bisericii devine ţapul ispăşitor în ceea ce priveşte cauza declinului. Evită panica şi nesiguranţa şi fă o evaluare atentă, orientată biblic.

b.          Pierderea pasiunii evanghelistice

1)          Evaluare

a)      Rainer spune, destul de clar, că una din probleme este păstorul. Nu putem ignora faptul că dacă biserica noastră este într-o spirală a morţii şi pastorul nu câştigă suflete în mod personal, el este partea principală a problemei.

b)      Ar putea exista lucruri care contribuie la aceasta.

a)      Vârsta. Cerinţele palpitante ale programului unui pastor pot cu adevărat să oprească o unealtă atunci când se adună anii sau sănătatea începe să cedeze. Unul din lucrurile cele mai uşor de renunţat este câştigarea de suflete şi eforturile evanghelistice.

b)      Urgenţa. Cerinţele conflictelor din biserică, a îndatoririlor administrative şi a nevoilor congregaţionale sunt prezente şi mereu urgente. Rareori oamenii pierduţi stau în faţa biroului tău pentru consiliere sau te sună cu o problemă.

c)      Letargia spirituală. Lucrarea în firea tinde să se ofilească în timp.

2)          Lecţii

a)      În timp ce lucrul acesta este greu pentru mulţi păstori de citit, el este de asemenea cel mai uşor pentru un pastor să se ocupe de el.

b)      Adresarea acestei probleme în public este absolut necesară pentru ca o congregaţie să ajungă să se sincronizeze cu pastorul cu privire la lucrarea lui evanghelistică şi ceea a lor.

c)      Pastorul trebuie să obţină ajutor prin delegarea de responsabilităţi care îl distrag de la priorităţi.

d)      Este posibil de asemenea ca unii pastori seniori să stea în poziţia de pastori seniori mult peste momentul în care ei sunt din punct de vedere fizic capabili de o îndeplinire adecvată a îndatoririlor. O evaluare anuală, atentă, cu smerenie cu diaconii sau cu egalii lui ar putea fi de ajutor în a ne confrunta cu realităţi care sunt neplăcute pentru noi. („Cartea Creşterii Bisericii” [Book of Church Growth]).

c.          Falimentul de a fi relevant

1)          Evaluare

a)      Multe compromisuri au fost făcute sun masca de a fi relevanţi. Acesta este unul din acei termeni care îi face pe cei mai mulţi fundamentalişti să se umilească. Trebuie să fim atenţi să nu încercăm să facem numai ceea ce ne place.

b)      Cu toate acestea, relevanţa este o problemă, şi mult mai mult decât noi vrem să o recunoaştem. De cele mai multe ori problemele care sunt atacate ca domenii în care relevanţa contează sunt: muzica, îmbrăcămintea, divertismentul etc. Dar lucrările pot fi destul de progresive în aceste domenii şi totuşi să nu fie relevante.

2)          Lecţii

a)      Un fundamentalist caută să împlinească marea trimitere, noi trebuie să ne adresăm problemelor ca: dependenţa de chimicale, homosexualitate, divorţ, situaţiile uni-parentale, avortul şi consecinţele lui, analfabetismul Biblic total, etc. Dacă nu suntem pregătiţi să ucenicizăm pe noi credincioşi care se luptă cu aceste probleme, nu ne putem aştepta ca Dumnezeu să ne încredinţeze noi credincioşi cu aceste problemele.

b)      Mulţi pastori fundamentalişti nu şi-au stabilit în mod clar propria lor teologie a sfinţirii şi nu au nici o idee cum se aplică aceasta la omeni cu ceste probleme care sunt atât de comune în lume.

d.          Puţine lucrări orientate înspre afară, conflicte cu privire la preferinţe şi a face din confort o prioritate.

1)          Evaluare

a)      Toate acestea par să fie reafirmarea aceleaşi probleme. Bisericile care sunt pe moarte sunt concentrate asupra lor însăşi şi îşi slujesc lor însăşi în loc să îi atingă pe alţii.

b)      Acest lucru este perceptibil din punct de vedere cantitativ, inventarierea lucrărilor din interiorul bisericii şi a felului în care banii sunt cheltuiţi.

c)      Această auto-absorbire se manifestă şi în certurile interne din interiorul congregaţiei.

d)      Aceasta vine dintr-o prioritate a confortului care spune că confortul congregaţional este prioritatea motivaţiei.

2)          Lecţii

a)      A face un inventar al lucrării pentru a vedea modul în care lucrările se orientează, ar fi de mare ajutor. Eu cred că inventarierea ar trebui să fie mai mult decât o listă pe care le marcăm. Ar trebui să ne uităm la accentul lucrării, timpul investit, finanţele investite etc. Eu cred că noi toţi vom descoperi că nu suntem nici pe aproape orientaţi în afară cu resursele noastre, precum poate noi gândim că suntem.

b)      Lucrările cu Şcolile Creştine cu adevărat se luptă cu această problemă. Dacă accentul principal al şcolii este ieşirea în afară, atmosfera din campus şi distinctivele creştine sunt deseori pierdute. Dacă accentul este numai pe copii din biserică, alocarea de timp, resurse şi accent înclină biserica departe de o ieşire eficientă în afară.

c)      Bisericile care sunt în principal orientate înspre home-school pot fi dezechilibrate şi în acest fel.

d)      Se pare că bisericile cu Şcoli Creştine trebuie în mod radical să-şi schimbe modul în care fac şcoala pentru a schimba această problemă. Pastori, administratori şi învăţători trebuie să fie în mod regulat implicaţi în ieşiri evanghelistice şi să comunice importanţa câştigării de suflete prin cuvânt şi acţiune. Dacă ei sunt prea ocupaţi, este sigur că şi studenţii vor fi prea ocupaţi. Dacă ei nu învaţă câştigarea de suflete în timp ce sunt într-un context al bisericii ca un elev la liceu, ei probabil se vor lupta cu aceasta tot restul vieţii lor. Şcolile ar fi înţelepte dacă ar schimba lucruri ca, multe teme de casă, activităţi extra-curiculare, etc. Care au tendinţa de a absorbi tot timpul studenţilor conştiincioşi. A-i învăţa să fie câştigători eficienţi de suflete şi a comunica studenţilor o dragoste pentru suflete TREBUIE să fie o prioritate a educaţiei Creştine.

e.          Analfabetismul Biblic

1)          Evaluare

a)      Sloganul „Biserica low” se întoarce cu adevărat înapoi pentru a bântui evanghelismul. 20 de minute de predică doctrinară Duminica şi un mic grup focalizat pe părtăşie este dieta tare a celor mai mulţi oameni care se pretind creştini. Asta este ca şi cum ai încerca să supravieţuieşti cu nalbă mare.

b)      Este foarte dificil să schimbi o lucrare care a fost obişnuită cu acest tip de program pentru o lungă perioadă de timp.

2)          Lecţii

a)      Programul săptămânal tipic al bisericilor fundamentaliste este un beneficiu în acest caz. Tipicul fundamentalistul credincios „trei pentru a prospera” are ca câştig 4 ore de învăţătură în fiecare săptămână.

b)      Acei timpi de învăţare sunt eficienţi numai dacă timpul este folosit în mod productiv. Pastorii trebuie să vadă importanţa unui conţinut Biblic solid în predicările lor (în special predicarea expoziţională) şi un scop de calitate şi secvenţialitatea învăţăturii lor (de obicei Studiul Biblic pentru Adulţi de miercurea seara).

Nici o biserică nu trebuie să moară. Ciclurile din viaţa bisericii nu sunt inevitabile aşa cum sunt în viaţa individului. Noi putem, atunci când căutăm binecuvântarea şi puterea Duhului Sfânt, să fim biserici vibrante indiferent de circumstanţe.

---

[1] Publicată în numerele din Noiembrie/Decembrie 2005 (p. 14) şi Ianuarie/Februarie 2006 (p. 16) din Outreach Magazine.

[2] Thom S. Rainer este preşedinte şi CEO al Lifeway Christian Resources, o lucrare a South Baptist Convention şi un editor contribuitore la Outreach magazine.

[3] South Baptist Convention (Convenţia Baptistă de Sud).

[4] David Wells, în lucrarea sa de maestru No place for Truth, în mod dur critică lumea evanghelică mai largă pentru cedarea în faţa acestui compromis.