GENEZA cap. 3 – STUDIUL STRUCTURII

GENEZA cap. 3 – STUDIUL STRUCTURII

Preluat din materialul expozitiv al Dr. McLain pe Geneza 3, profesor la Calvary Baptist Seminary din Lansdale PA, USA.

Folosit cu permisiune.

Traducere: pastor Bondaş Gavril Ioan

Structura literară la Geneza cap. 3.

Orice compoziţie literară are o structură. Practica comunicării structurate, indiferent că este scrisă sau orală, este universală printre fiinţele umane. Toţi autorii sau vorbitorii îşi structurează compoziţiile pentru a atinge un scop, fie că este vorba de a informa, a convinge, a uimi, a provoca, a instrui, etc. Prin urmare, descoperirea structurii unei naraţiuni Scripturale nu numai că ne împiedică să impunem structuri moderne la lumea antică, ci ne ajută şi în a descoperi înţelesul şi mesajul comunicat de autorul antic.

Geneza 3 este compus din două scene care sunt paralele şi echilibrate, aceasta înseamnă, fiecare scenă are componente corespunzătoare în cealaltă. Fiecare scenă este compusă dintr-o serie de 3 iniţiative şi răspunsuri. După aceste trei cicluri sunt prezentate efectele acţiunii precedente şi concluzia. În mod normal construcţiile paralele sunt un semnal intrinsec că este nevoie de comparaţie şi contrast.

De la un capăt la altul, în fiecare din cele două scene, iniţiatorul în este acelaşi. În prima scenă iniţiatorul este Satan în mod indirect prin agenţii săi – şarpele şi femeia. În a doua scenă, iniţiatorul este Dumnezeu Yahweh în mod direct faţă de toţi participanţii – bărbatul, femeia şi Satan / şarpele.

Efectele din prima scenă sunt cele care sunt experimentate imediat în ceea ce priveşte promisiunea lui Satan faţă de femeie – „în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii”. Într-adevăr, „ochii sunt deschişi”; cu toate acestea, cunoaşterea pe care ei au obţinut-o a fost din perspectiva păcătoşeniei şi a vinovăţiei. Prin urmare, eu au încercat să se acopere într-un mod care tratează numai simptoamele (cele externe) păcătoşenie lor (ruşinea lor).

Efectele scenei a doua sunt acelea care sunt experimentate în final în ceea ce priveşte neascultarea lor. Consecinţele alegerilor lor, cel puţin la nivelul de bază, implică blestemul ca răspuns la faptul că ei au abandonat ordinea creaţiei. Prin urmare, Dumnezeu asigură o acoperire care tratează mai mult decât simptoamele (cele interne), pentru că aceasta se focalizează asupra cauzei (păcătoşenia lor).

Concluzia ambelor scene se centrează în jurul Grădinii Eden. În prima scenă, atunci când Dumnezeu se apropie pentru ceea ce aparent trebuia să fie părtăşia de rutină (v. 8/a), bărbatul şi soţia sa se ascund „s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină”. Locul părtăşiei devine locul ascunderii. În a doua scenă, în timp ce Dumnezeu contemplă ceea ce nu era în nici un fel rutină, adică, posibilitatea ca omul să continue să creadă minciuna lui Satan şi în mod fals şi zadarnic să încerce să obţină viaţa veşnică, bărbatul şi nevasta lui sunt alungaţi din grădină. Locul locuirii devine locul alungării.

Ambele scene luate împreună formează o curbă-clopot sau o dezvoltare a unei structuri a intrigii sub formă piramidală care este comună în naraţiunea Biblică. Intriga sub forma cubei-clopot de obicei începe cu o notă despre situaţie (v. 1/a –este introdus şarpele). Apoi, evenimente ocazionale care generează apariţia conflictului (v. 1/b-3), şarpele iniţiază dialogul şi femeia răspunde). Apoi, complicaţii care intensifică apariţia conflictului (v. 4-6/c, şarpele promite femeii şi ea mănâncă din pom). În final, conflictul atinge punctul culminant (v. 6/d-e, femeia dă din fruct bărbatului şi el mănâncă, având ca rezultat faptul că el se ascunde de Dumnezeu, v. 7-8). Aceasta complectează dezvoltarea conflictului intrigii şi în general îl duce pe cititor în punctul central al naraţiunii.

În momentul în care scena 1 se încheie, povestea este jumătate spusă. Panta de coborâre a curbei-clopot începe cu un act care iniţiază rezolvarea conflictului (v. 9, Dumnezeu Yahweh începe să acţioneze). Apoi, conflictul începe să se soluţioneze (v. 9-13, Dumnezeu confruntă pe bărbat şi pe nevasta sa). Apoi, conflictul originar este rezolvat (v. 14-19, 21, Dumnezeu blestemă şi acopere pe participanţi). În final, rezultatul acţiunii este văzut şi intriga se apropie de un sfârşit (v. 22-24, bărbatul şi nevasta lui sunt alungaţi din grădină). În măsura în care scena a doua se apropie de concluzia sa, naraţiunea se apropie de un sfârşit.

Observă excepţia. Aşa cum se poate vedea, indiferent că intriga este văzută ca componente paralele şi echilibrate sau ca o curbă-clopot, versetul 20 nu se potriveşte nici unui tipar al intrigii. În versetul 20, Adam, singura dată în Geneza 3, iniţiază acţiunea – el dă soţiei sale numele Eva, mama celor vii. Acest verset nu se potriveşte tiparului intrigii din cel puţin două motive.

a) Primul, în scena 2, Dumnezeu Yahweh iniţiază toată acţiunea cu excepţia celeia din acest verset.

b) Al doilea, versetul 20 nu au nici o componentă corespondentă în scena 1.

În mod normal în structurile literare, componentele care „ies în afară” datorită unei lipse de componente paralele, slujesc la atragerea intenţionată a atenţiei spre ea însăşi. Falimentul unei componente de a se „potrivi” este un mijloc retoric prin care autorul accentuează sau evidenţiază aceea componentă. Prin înserarea acestui act izolat al iniţiativei lui Adam în acest punct, cititorul este avertizat să se gândească la acţiune.

Scena # 1 – Satan urmăreşte rasa umană – Înrobirea.

Este esenţial de observat că, în prima scenă a acestui capitol, scopul şi ţinta lui Satan este înrobirea rasei umane ca un întreg. Obiectivul final al Satanei nu sunt indivizii umani.

1. Ordinul de atac al lui Satan.

La începutul naraţiunii, Satan făcuse deja din şarpe agentul înşelării sale. Făcând aşa, şarpele slujeşte ca un mijloc spre un scop. Scopul final al lui Satan nu este cucerirea lumii animalelor. Cu toate acestea începe cu recnul animal pentru a atinge o ţintă mai mare. În acest capitol, Satan îşi croieşte drumul în sus, invers şi alături de ordinea prezentată în naraţiunea creaţiei din capitolul 2: Adam, Capul rasei (2:7-8); Eva, ajutorul omului, creat ca egalul şi reflecţia lui (2:20-22) şi recnul animal, distinct şi diferit de umanitate (2:18-21; vezi 1 Timotei 2:13; 1 Corinteni 11:7:12, etc.).

În ciclurile iniţiere-răspuns, Satan continuă să-şi urmărească scopul final. În primele două cicluri Satan foloseşte şarpele pentru a o înşela pe femeie. Cu toate că ea este unul din obiectele scopului său, femeia nu este scopul final. Ea este pur şi simplu un alt mijloc spre scopul final. Lucrul acesta este arătat cel puţin în două feluri.

1) Mai întâi, Satan foloseşte, în discuţia cu femeia, un limbaj inclusivist şi nu individual (vezi secţiunea următoare).

2) În al doilea rând, structura scenei termină ciclul iniţierea-răspuns prin căderea omului.

Satan şi-a croit în mod complect drumul de la partea inferioară a ordinii creaţiei până în vârf, la Adam, capul rasei – scopul final. Şarpele şi femeia au fost numai scopuri intermediare, pentru a-şi asigura rolul lor de agenţi în atingerea nivelului următor în sus în ordinea creaţiei. Cu şarpele şi femeia, Satan a cucerit doar indivizi. Prin cucerirea bărbatului, el a cucerit rasa.

2. Limbajul inclusiv al lui Satan.

Atunci când Satan s-a apropiat de femeie prin instrumentalitatea şarpelui, el foloseşte un limbaj inclusivist. Satan foloseşte persoana a doua plural atunci când face referire la porunca lui Dumnezeu, „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi (plural) din toţi pomii din grădină?””, deci privea dincolo de femeie, ca un individ, pentru a-l cuceri pe Adam. Accentul lui Satan în înşelarea femei nu a fost femeia ca scop final. Scopul imediat era înrobirea femeii, dar în primul rând pentru a-şi asigura o unealtă prin care să atingă bărbatul. Folosind pluralul în adresarea către femeie, Satan, cel puţin în parte, îşi revela scopul final care era dincolo de femeie.

În contrast, Dumnezeu foloseşte persoana a doua singular nu numai în Geneza 2:17, atunci când porunca este la origine dată, ci şi în Geneza 3:11, în timpul interogării omului şi în Geneza 3:17, atunci când pronunţă blestemul peste om.

3. Ritmarea intrigii de către autor.

În structurarea unei naraţiuni, un autor are abilitatea de a regla ritmul intrigii; adică, a o face să se mişte mai repede sau mai încet prin cantitatea de informaţii explicative sau colaterale pe care le foloseşte. Cu cât este mai mare gradul de modificare, explicare sau subordonare, cu atât se mişcă mai încet intriga. Cu cât este mai mic gradul de modificare, explicare sau subordonare, cu atât intriga se mişcă mai repede.

În primul ciclu iniţiere-răspuns (v. 1/b-3), intriga este încetinită de dialog. Acest lucru este în mod special evident din răspunsul femeii în v. 2-3. În al doilea ciclu iniţiere-răspuns (v. 4-6/c), intriga este încetinită în două moduri.

1) Primul, răspunsul şarpelui este extins cu explicaţii („dar Dumnezeu ştie că…”).

2) Al doilea, naraţiunea din v. 6 este extinsă prin întreita descriere a modului în care femeia a perceput pomul („a văzut că pomul era…”).

Cu toate acestea, cel de al treilea ciclu iniţiere-răspuns (v. 6/d-e) este comparativ abrupt. Iniţierea este formată numai din patru cuvinte în textul Ebraic, şi răspunsul este exprimat numai printr-un singur cuvânt. Caracterul abrupt, în mod special al răspunsului, evidenţiază semnificaţia acţiunii. Atunci când bărbatul a mâncat (v. 6/e), Satan şi-a atins scopul final. Rasa umană era acum înrobită. Nu mai era nimic de zis în acest punct. Caracterul abrupt al v. 6/e încheie ciclurile iniţiere-răspuns cu o lovitură.

4. Consecinţele acţiunii omului.

Cu toate că marea parte a materialului din secţiunea de efecte şi concluzie (v. 7-8) pare să transmită o acţiune corporativă, prin intermediul formelor la persoana a treia plural („ei”), natura conducerii bărbatului este evidentă în v. 8/b. Datorită păcatului lor, locul părtăşiei este transformat într-un loc al ascunderii – bărbatul şi nevasta sa încearcă să se ascundă de Dumnezeu. Conducerea omului, în calitate de cap al rasei, este evidenţiată în patru feluri:

1) Primul, prin folosirea formelor verbale la persoana a treia singular. Cu toate că amândoi, atât bărbatul cât şi femeia se ascund în grădină, verbul vede acţiunea ca singulară („s-a ascuns” [n.t. în TRC „s-au ascuns”]).

2) Al doilea, folosirea rădăcinii reflexive a verbului (Hithpal) accentuează singularitatea acţiunii („el s-a ascuns”).

3) Al treilea, prin schimbarea de la referinţa pronominală („ei”) la folosirea substantivelor („omul şi nevasta”). Substantivul poartă o specificacitate mult mai mare decât folosirea pronumelui.

4) Al patrulea, cuplat cu schimbarea de la pronume este apariţia pronumelui împreună cu nevasta – „nevasta lui”. Elementul pronominal slujeşte la subordonarea acţiunii nevestei faţă de soţul ei, reflectând conducerea sa în acţiune. În lumina v.8/b, implicaţia este că acţiunile conţinute în v. 7 şi 8, care ar putea, la prima vedere, părea ca fiind corporative în natură, erau de fapt acţiuni făcute sub conducerea bărbatului.

Rezumat

Scopul lui Satan, în această scenă, nu este individul din umanitate. Prin agenţii individuali, obiectivul final şi scopul lui Satan a fost bărbatul în calitatea sa de cap al rasei. Scopul lui Satan era întreaga rasă. El a căutat să aducă falimentul umanităţii în întregul ei. Probabil că acest scop al cuceririi rasei umane este urmarea logică şi cronologică a mândriei lui Satan de a obţine Dumnezeirea (Isaia 14:13-14). Rasa care a fost creată pentru a-l glorifica şi pentru a avea părtăşie cu Dumnezeu, acum va glorifica şi va avea părtăşie cu Satan.

Scena # 2 – Satan urmăreşte rasa umană – Restaurarea.

Conţinuturile fiecărei scene din Geneza 3, exact ca şi structurile lor, sunt paralele şi echilibrate. Adică, este imposibil de interpretat o scenă fără cealaltă. În mod individual fiecare scenă s-ar putea să spună propria ei poveste, dar fiecare poveste este incompletă fără cealaltă scenă. A interpreta o scenă fără a ţine cont de cealaltă duce la concluzii incorecte. Exact aşa cum scena 1 se focalizează asupra unui eveniment care afectează rasa umană în întregime şi complect, acţiunile din scena 2 afectează şi ele rasa umană în întregime şi complect. Restaurarea rasei umane de către Dumnezeu Yahweh, aşa cum este descrisă în Geneza 3, este pentru întreaga rasă umană; nu pentru vreo porţiune limitată a rasei umane.

1. Ordinea lui Dumnezeu în punerea de întrebări.

Scena 2 începe cu Dumnezeu care îi interoghează pe participanţii la scena 1. Dumnezeu se adresează bărbatului mai întâi. Făcând aşa, Dumnezeu urmează ordinea creaţiei din Geneza 2. I se adresează bărbatului întâi, în calitate de cap al rasei, şi prin urmare centrul responsabilităţii. Interogarea lui Dumnezeu este punctuală, aşa cum este indicat de folosirea elementelor pronominale singulare – „Unde eşti?”, „Cine ţi-a spus că eşti gol?”. După chestionarea bărbatului (v. 9-12), Dumnezeu îşi îndreaptă atenţia spre femeie (v. 13).

Interogarea bărbatului de către Dumnezeu în primele 2 cicluri ale acestei scene (v. 9-12) este comparativ largă. Cu toate acestea, atunci când Dumnezeu chestionează femeia (v. 13/a), El este punctual („Ce ai făcut?”), omiţând întrebările care au urmat la om. Şi răspunsul femei este punctual (v. 13/b, „Şarpele m-a amăgit, şi am mâncat din pom.”). Dumnezeu chiar nici nu se adresează şarpelui atunci când El interoghează pe cei implicaţi.

2. Consecinţele acţiunii omului: blestemul (v. 14-19).

Din punct de vedere lingvistic, aceste versete formează o unitate şi sunt în esenţă văzute ca o acţiune. Acest fapt este greu de recunoscut în traducerile Englezeşti. Cu toate acestea, în textul Ebraic, v. 14 începe cu un o conjuncţie consecutivă waw care indică că acesta este următorul eveniment cronologic în linia naraţiunii. După ciclul iniţiere-răspuns, Dumnezeu se întoarce înspre şarpe şi începe să pronunţe blesteme asupra participanţilor la scena 1.

După adresarea Sa către şarpe, în v. 14-15, Dumnezeu se întoarce către femeie. Cu toate acestea, v. 16 începe cu o conjuncţie simplă waw pe o formă de verb la perfect, care leagă adresarea Sa către femeie cu adresarea Sa anterioară către Satan, ca una separată, dar parte paralelă a unei unităţi mai mare. Această formă de conjuncţie simplă waw pe un verb la formă perfectă introduce şi adresarea către bărbat în v. 17. Secţiunea blestemului din această scenă trebuie să fie văzută ca o unitate compusă din trei părţi paralele, legate.

a. Blestemul asupra şarpelui (v. 14-15)

Parte din ceea ce este implicat în v. 14 este restaurarea ordinii creaţiei. Prin împuternicirea şi controlul lui Satan, şarpele a inversat ordinea creaţiei şi a exercitat o dominaţie asupra umanităţii. Prin blestemarea şarpelui de a se târî pe pântecele sale şi „să mănânci ţărână”, Dumnezeu a asigurat întoarcerea şarpelui la locul supunerii sub umanitate aşa cum era indicat prin faptul că Adam a dat nume animalelor (2:19-20) şi prin formula de binecuvântare a lui Dumnezeu (1:28).

În v. 15 avem trecerea lui Dumnezeu de la şarpe la Satan. Blestemul implică 3 nivele de relaţii.

1) Primul, la un nivel individual.

Dumnezeu decretează că El va pune duşmănie „între tine şi femeie”. Există 2 interpretări tradiţionale cu privire la cine este implicat în acest punct.

a) Prima, concepţia naturalistă, este că aceasta implică şarpele şi femeia în general. Această părere, deşi populară, nu recunoaşte semnificaţia articolului hotărât din context. „Femeia” în context este Eva.

b) A doua, concepţia spirituală, este Dumnezeu, pregătind recuperarea rasei, acţionează pentru a frânge afinitatea care s-a format între Satan şi umanitate. El iniţiază această deziluzie acolo unde ea a început – între Satan şi Eva.

2) Al doilea, la un nivel corporativ.

Dumnezeu decretează că El va pune vrăjmăşie „între sămânţa ta şi sămânţa ei”. Există 2 interpretări tradiţionale cu privire la cine este implicat la acest nivel.

a) Prima, unii înţeleg „sămânţa ta” ca fiind aceea porţiune a rasei umane care a trăit sub domnia şi controlul lui Satan. Aceştia sunt aceia care nici odată nu au experimentat mântuirea şi nu au scăpat de sclavia lui Satan şi nu se bucură de restaurarea lui Dumnezeu.

b) A doua interpretare este că vrăjmăşia există între Satan şi forţele lui şi umanitatea ca o rasă. Adică, „sămânţa ta” se referă la îngerii căzuţi care formează cohortele lui Satan în atacul asupra rasei umane. „Sămânţa ei” se referă la rasa umană care în final îşi găseşte mama în „femeie”.

În lumina contextului, a doua concepţie asigură un suport mai bun. Acest lucru este evident în accentul pe concepţie şi maternitate în blestemul asupra femeii (v. 16) şi explicaţia cu privire la numele Evei – „mama tuturor celor vii”.

3) Al treilea, la un nivel de conducere.

Dumnezeu decretează că „acesta însuşi [n.t. „aceasta” în TRC] îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul”. Aceste expresii sunt în mod emfatic singulare – „acesta însuşi” şi „tu însuţi”. În acest punct, accentul s-a mutat dincolo de indivizii direcţi (şarpele şi Eva) şi dincolo de entităţile corporative (demonii şi umanitatea). Accentul acestui nivel este pe indivizi specifici. Aceste expresii de asemenea definesc „vrăjmăşia” ca un „strivire” reciprocă. Cu toate acestea, locaţia şi deci semnificaţia zdrobirii sunt foarte distincte. O lovitură la „călcâi” este nesemnificativă atunci când o compari cu o lovitură la „cap”. Cu toate că se lansează o luptă în care ambii participanţi îşi dau lovituri, lupta este dureroasă, dar de supravieţuit pentru unul şi critică şi finală pentru celălalt.

Este de asemenea semnificativ faptul că Dumnezeu inversează ordinea participanţilor. În primele 2 nivele, Stan şi agenţii săi sunt menţionaţi mai întâi – „tine şi femeie” şi „sămânţa ta şi sămânţa ei”. Cu toate acestea, la acest nivel, Dumnezeu menţionează mai întâi venirea descendentului femeii – „aceasta… şi tu …”. Această schimbare a ordinii ajută la evidenţierea semnificaţiei a acestui individ care va veni.

b. Blestemul asupra femeii (v. 16).

În parte acest blestem include două accente.

1) Primul, cel al procreeri. Experienţa durerii în naşterea de copii este în mod semnificativ mărită.

2) Al doilea, cel al restaurării ordini creaţiei. Cu toate că amândoi, bărbatul şi nevasta sa, în timpul ispitirii şi căderii, au ieşit din ordinea creaţie lor (v. 17/a), căderea umanităţii nu va avea ca rezultat o schimbare în planul pentru familie a creaţiei lui Dumnezeu. Conducerea masculină va continua – „dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine”.

c. Blestemul asupra bărbatului (v, 18.19).

În parte şi acest blestem conţine o restaurare sau reafirmare a ordinii creaţiei. Bărbatul va trăi şi va asigura cele necesare familiei lui prin munca sa – a lucra pământul. Cu toate acestea, datorită neascultării lui, întreaga sferă a agriculturii şi horticulturii va fi afectată. Sunt afirmate şi efectele avertizate ale neascultării. Neascultarea (2:17, „în ziua în care vei mânca din el”) a adus moartea („vei muri negreşit”). Moartea, în acest context, ar trebui înţeleasă în semnificaţia ei întreită – fizică (v. 19/b, „te vei întoarce în pământ”), spirituală (v. 10, „m-am ascuns”), şi eternă (v. 22-24, excluderea de la pomul vieţii).

3. Declaraţia omului

În v. 20, cititorului i se spune – „Adam a pus nevestei sale numele Eva: căci ea a fost mama tuturor celor vii”. În acest verset bărbatul îşi exprimă credinţa în promisiunea unui răscumpărător care va veni, aşa cum este ea conţinută în blestemul asupra lui Satan în v. 15. El o numeşte pe nevasta sa, Eva („vii”), cu explicaţia că „ea a fost mama tuturor celor vii”. Semnificaţia numelui şi explicaţia însoţitoare este întreită:

1) Prima, el recunoaşte că împlinirea promisiunii din Geneza 3:15 va fi prin Eva, prin intermediul naşterii de copii. Răscumpărătorul care va veni se va naşte în rasa umană.

2) A doua, el recunoaşte că promisiunea din Geneza 3:15 include răscumpărarea totală din moartea care a fost rezultatul păcatului. Semnificaţia lui „vii” trebuie găsită în lumina apariţiei lui imediat după blestemul morţii. Bărbatul, şi prin el rasa, sunt blestemaţi să moară fizic, spiritual şi etern pentru neascultarea lor. Nădejdea bărbatului este răscumpărarea complectă. Adam se uită dincolo de viaţa fizică (adică, creaţia) la viaţa spirituală şi eternă prin provizia lui Dumnezeu.

3) A treia, viaţa asigurată de viitorul răscumpărător prin instrumentalitatea femeii va fi a ”tuturor celor vii”. Provizia lui Dumnezeu pentru restaurare va fi la fel de extensivă ca şi obiectivul lui Satan de a înrobi.

Aşa cum am arătat, versetul 20 nu se potriveşte naturii paralele, echilibrate a intrigii din Geneza 3. Acest verset iese în afara structurii aşa încât lucrul acesta să fie accentuat pentru cititor. Două lucruri ies în evidenţă:

1) Primul, conţinutul acestui verset probabil nu ar trebui să fie considerat ca fiind într-o secvenţă cronologică. Darea de nume este cel mai probabil consecinţa logică a secţiunii blestemului la care omul tocmai a fost martor şi a experimentat-o.

2) Al doilea, versetul evidenţiază credinţa omului în Dumnezeu. El acceptă promisiunea lui Dumnezeu cu privire la unul care „zdrobeşte” ca fiind sigură şi personală. Prin faptul că o numeşte pe Eva, mama tuturor celor vii, Adam îşi exprimă credinţa în Dumnezeu în legătură cu viaţa care va veni prin răscumpărătorul care va veni.

Rezumat

În scena a doua din Geneza 3, preocuparea lui Dumnezeu este în final pentru rasa ca un întreg. În Geneza 3:15, Dumnezeu include protoevanghelia în blestemul asupra lui Satan pentru că planul şi realizarea lui Satan a fost căderea şi înrobirea întregii rase umane. Cu toate că aceea înrobire a fost realizată prin alegeri ale individului, scopul final al lui Satan a fost bărbatul, Adam. Prin căderea lui Adam, capul rasei, Satan a înrobit totalitatea rasei umane.

Răspunsul lui Dumnezeu nu a fost să asigure restaurarea pentru o parte limitată a rasei umane. Planul şi scopul lui Dumnezeu în ceea ce priveşte un viitor răscumpărător a fost de a asigura răscumpărarea complectă a întregii rase umane. Cu toate că acceptarea acelui plan este prin alegere individuală, aşa cum se vede în v. 20, în exprimarea credinţei lui Adam, provizia a fost făcută pentru întreaga rasă umană. Observă că Eva are o exprimare similară a credinţei în promisiunea lui Dumnezeu, din Geneza 3:15, în Geneza 4:1, „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!”.

Semnificaţia teologică a textului din Geneza 3:15

„Protoevanghelia”

„Protoevangelium” vine de la un termen Grecesc compus format din combinarea lui proto- (prima sau timpuriu) şi evangelium (veste bună sau Evanghelie). Deci protoevangelium este un termen teologic „interpretat de mulţi ca o referinţă la victoria lui Hristos asupra lui Satan, şi prin urmare, ca prima afirmare a evangheliei în Biblie”. În mod tradiţional, protoevangelium a fost identificat ca Geneza 3:15.

Mesajul evangheliei, că Hristos a venit pe pământ ca om pentru a muri şi a înviat pentru răscumpărarea umanităţii, este firul care leagă Scriptura împreună. Aceasta este nădejdea umanităţii. Accentul acestui studiu a fost semnificaţia teologică a textului din Geneza 3:15 în lumina faptului că el a fost dat lui Satan şi nu a fost dat lui Adam şi/sau Eva. De ce ar fi dat Dumnezeu primul mesaj al Evangheliei şi al venirii mântuitorului lui Satan şi nu omului? Ce semnificaţie există în darea mesajului celei mai mari nădejdi a umanităţii celui mai mare duşman al umanităţii? În lumina structurii retorice a acestui capitol în care Geneza 3:15 este localizată şi a expunerii noastre anterioare, se pot discerne câteva principii soteriologice.

1) Primul, răscumpărarea despre care se vorbeşte în acest verset este iniţiată şi asigurată de Dumnezeu Yahweh – „[Eu] voi…”.

După cădere, omul nu a venit la Dumnezeu pentru a-l căuta pentru a fi răscumpărat din starea de cădere. De fapt a apărut exact opusul; umanitatea urmând conducerea lui Adam s-a ascuns de Dumnezeu în grădină. Locul părtăşiei a devenit locul ascunderii. Dar Dumnezeu a pornit în căutarea omului păcătos. Şi El încă o face.

2) Al doilea, răscumpărarea despre care se vorbeşte în acest verset este viitoare faţă de evenimentele din Geneza 3 - „[Eu] voi…”.

Cu toate că era viitor, Dumnezeu nu a pus aceea răscumpărare, în acest punct, într-un cadru de tip. Prin urmare bărbatul şi nevasta sa l-ar fi luat ca fiind iminent. Acest fapt este evidenţiat de numele pe care Adam l-a dat Evei (3:20) şi declaraţia Evei la naşterea primului ei fiu (4:1). Protoevangelium a fost o promisiune pentru şi o provizie a nădejdii pentru rasa umană.

3) Al treilea, răscumpărarea despre care se vorbeşte în acest verset va fi realizată în mod mediatorial – „sămânţa ei… aceasta îţi va…”.

În final Dumnezeu va fi implicat în răscumpărare, dar nu implicat imediat. Dumnezeu a iniţiat-o şi va realiza în final promisiunea răscumpărării. Dar Dumnezeu însuşi nu va fi răscumpărătorul. Aşa cum Satan a folosit femeia pentru a ajunge la Adam şi pentru a aduce căderea rasei umane, Dumnezeu va folosi femeia pentru a produce un răscumpărător pentru răscumpărarea rasei.

4) Al patrulea, răscumpărarea despre care se vorbeşte în acest verset va veni prin rasa umană – „sămânţa ei”.

Răscumpărătorul promis va fi una cu rasa pentru că va fi unul din rasă (Galateni 4:4; Evrei 2.14-16).

5) Al cincilea, răscumpărarea despre care se vorbeşte în acest verset va fi complectă – „îţi va zdrobi capul”.

Lovitura care este descrisă, este o lovitură fatală. Nu există nimic de adăugat la sau de substituit în lucrarea lui Dumnezeu. Răscumpărarea este complectă prim mediatorul lui Dumnezeu, omul nu poate adăuga la ea.

6) Al şaselea, răscumpărarea despre care se vorbeşte în acest verset este universală; adică, ea implică întreaga rasă umană, întreaga umanitate.

Prima promisiune a lui Dumnezeu este făcută lui Satan, înşelătorul rasei umane. Promisiunea lui Dumnezeu pentru răscumpărarea din păcat este dată celui care căuta să înrobească întreaga umanitate prin păcat. Protoevangelium se referă la provizia universală a mântuirii ca răspuns la ţinta universală a lui Satan de a realiza căderea şi înrobirea rasei umane. Planul lui Dumnezeu în Geneza 3:15, pentru răscumpărarea întregii rase nu este limitat în nici un fel la vreo parte a rasei.

Concluzia

De ce ar fi dat Dumnezeu primul mesaj al Evangheliei şi al venirii mântuitorului, lui Satan şi nu omului? Ce semnificaţie există în darea mesajului despre cea mai mare nădejde a umanităţii celui mai mare duşman al umanităţii. Răspunsul la această întrebare este multiplu. Fără îndoială Dumnezeu dă acest mesaj lui Satan ca un protagonist al naraţiunii, antagonistul naraţiunii. Există puţină îndoială asupra faptului că Dumnezeu dă acest mesaj lui Satan în calitate de cauză finală şi iniţiator al căderii şi înrobirii omului.

Cu toate acestea, luând în considerare semnificaţia teologică a faptului că Satan primeşte Protoevangelium, răspunsul este cel puţin dublu:

1) Primul, Dumnezeu a dat Protoevangelium lui Satan pentru a revela lărgimea răscumpărării şi a restaurării pe care El o asigura. Decepţia şi înrobirea lui Adam de către Satan a dus la înrobirea întregii rase umane. Restaurarea lui Dumnezeu prin „sămânţa femei” care va veni va asigura răscumpărarea pentru întreaga rasă umană.

2) Al doilea, Dumnezeu a dar Protoevangelium lui Satan pentru a afirma că ordinea din creaţie va fi restabilită. Umanitatea a fost creată pentru a-l glorifica şi pentru a avea părtăşie cu Dumnezeu. Ambele au fost pretinse de Satan la cădere. Cu toate acestea, Dumnezeu le va restaura ambele pentru Sine prin intermediul răscumpărătorului care va veni.