IADUL VĂZUT ÎN VECHIUL ŞI NOUL TESTAMENT

IADUL VĂZUT ÎN VECHIUL ŞI NOUL TESTAMENT

de dr. Warren Vanhetloo, un predicator-învăţător, acum bunic pensionar care trăieşte în Holland, Michigan

Iadul văzut în Vechiul Testament

Să ne imaginăm că sarcina ta este să explici, unui copil de clasa a şasea, în mod clar, căldura şi puterea bombei atomice care a căzut asupra Hiroşimei. Ţi s-ar permite să foloseşti câteva clipuri vizuale şi diagrame. Curând îşi vei da seama că întâmpini două dificultăţi:

·         Sunt cuvintele şi imaginile suficiente pentru a comunica prin ele magnitudinea căldurii şi puterii implicate? Şi

·         Este în stare copilul de clasa a şasea capabil să înţeleagă conceptele pe care tu intenţionezi să le prezinţi?

Acestea sunt problemele pe care Dumnezeu a trebuit să le rezolve pentru a informa umanitatea despre suferinţa iadului, termenii verbali nepotriviţi şi înţelegerea mentală imatură. Soluţiile lui sunt interesante pentru a fi observate. Vorbitorul Său principal în facerea e cunoscut a acelei părţi a realităţii a fost agentul activ al creaţiei, Singurul Său Fiu – Unul mult mai bine calificat pentru aceea slujbă, decât oricare dintre noi am fi calificaţi să spunem despre forţa unei bombe atomice sau cu hidrogen. Cu toate acestea, Dumnezeu nu a tăinuit informaţia faţă de umanitate până al venirea lui Isus Hristos, ci a dat câteva indicaţii prealabile.

Cu toate că mare parte din ceea ce Dumnezeu a revelat în secolele timpurii nu este înregistrat, trebuiesc luate în considerare două posibile indicaţii. Atunci când prima dată l-a instruit pe Adam şi l-a avertizat să nu mănânce din pomul cunoaşterii binelui şi răului, Dumnezeu i-a dat un avertisment puternic: „dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Geneza 2:17), în Ebraică este „murind vei muri”. Traducerile sunt corecte; este o expresie a siguranţei; vei muri cu siguranţă. Revelaţiile ulterioare susţin probabilitatea unui avertisment mai tare: la moartea fizică, care este sigură că vine, vei da faţă cu o moarte mult mai severă, una totală, separarea eternă de Creatorul tău, ca rezultat la păcatului. Adică, moartea fizică este urmată de o mai mare separare.

O trece în revistă din punct de vedere antropologic a ritualurilor religioase din întreaga lume evidenţiază o practică comună a vărsării sângelui ca un mijloc de curăţirii a vinovăţiei păcatului, practici care ar fi fost transmise din generaţie în generaţie de la încurcarea limbilor, arătând spre o practică comună dinainte de acel moment. Concepte de locuri ale focului cu suferinţe intense sunt de asemenea observate în diferite părţi ale lumii, în mod similar indicând spre o credinţă deja avută de umanitate înainte de împrăştierea lumii. Cu toate că nu există nici o indicaţie despre aşa ceva în Scriptură, există o singură sursă rezonabilă pentru asemenea credinţe universale, adică, informaţia iniţială din partea lui Dumnezeu Însuşi.

Ceea ce se pare să fie, în Scriptură, cea mai timpurie referinţă la iad, este în Psalmul 9:17, „Cei răi se întorc la locuinţa morţilor [Sheol]: toate neamurile care uită pe Dumnezeu”. Aceasta nu este prezentată ca ceva noi, ca şi cum Dumnezeu numai acum a revelat prin David; el foloseşte un termen comun, un termen care se referă la moarate fizică, dar este folosit şi pentru a face referire la un loc al dreptei răsplătiri, ca şi în contextul acestui Psalm (vezi „Căci cel nenorocit nu este uitat pe vecie”, v. 18).

Referinţele din Isaia sunt mai clare: „…Cine din noi va putea să rămână lângă nişte flăcări veşnice?” (Isaia 33:14), şi „Şi când vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea; căci viermele lor nu va muri, şi focul lor nu se va stinge; şi vor fi o pricină de groază pentru orice făptură.” (Isaia 66:24). Îi este dat lui Daniel, care descrie în detaliu viitorul, să vorbească despre iad mai clar: „Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică.“ (Daniel 12:2).

Cu toate că informaţia Vechiului Testament despre iad nu este la fel de directă şi clară ca în Noul Testament, poporul lui Dumnezeu nu a fost lăsat în ignoranţă cu privire la teroarea care trebuia anticipată de mulţi. Mai târziu, Isus şi ucenicii Lui vor vorbi mult mai clar, atunci când provizia lui Dumnezeu pentru răscumpărare din focul intens acre va veni este mesajul primar al Evangheliei. Bazaţi pe tiparul lui Dumnezeu, noi nu ar trebui să predicăm oamenilor focul iadului şi pucioasa fără a include accente speciale pe dragostea şi sacrificiul implicat în asigurarea pentru om a unei scăpări de condamnare. Cunoaşterea generală şi referinţa ocazională sunt destul de clare pentru ca Duhul Sfânt să convingă cu privire la păcat şi judecata care va veni. Evanghelia este ceea care este destinată să fie puterea lui Dumnezeu pentru mântuire, nu anumite urlete despre suferinţa extremă sub mânia lui Dumnezeu.

Iadul văzut în Noul Testament

De la Creaţie, Dumnezeu a avertizat cu privire la suferinţa viitoare în focul mâniei Sale şi a anunţat că cei care cred în El vor scăpa de o asemenea pedeapsă. Informaţie cu privire la iad, cât şi posibila scăpare sunt mult mai din belşug şi mai specifice în Noul Testament, atât de la Fiul lui Dumnezeu în timpul învăţării Sale pământeşti, cât şi de la ucenicii Săi în comunicările ulterioare.

Evangheliile folosesc cuvântul Hades acolo unde Isus, în vorbire, ar fi folosit Sheol, având acelaşi înţeles, locul morţii (Matei 11:23; 16:18; Luca 10:15; 16:13). Cu toate acestea, mai mult decât simpla folosire a termenului familiar, El îi dă un conţinut specific; „în ziua judecăţii, va fi mai uşor” (Luca 10:12, 14), „… A murit şi bogatul, şi l-au îngropat. Pe când era el în Locuinţa morţilor, în chinuri…  trimite pe Lazăr să-şi înmoaie vârful degetului în apă, şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta… tu eşti chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa ca cei ce ar avea să treacă de aici la voi, sau de acolo la noi, să nu poată… ca să nu vină şi ei în acest loc de chin…“ (Luca 16:19-31)

Cel mai des Isus foloseşte cuvântul Gheena atunci când vorbeşte despre iad. Gheena, chiar în afara Ierusalimului, era un depozit cu un miros urât, unde ardea continu, o imagine potrivită a locului pe care El îi revela (Matei 5.22, 29-30; 10:28; 18:9; 23:15, 33; Marcu 9:43, 45-48; Luca 12:5). Atunci când El a folosit acest cuvânt, descrierile sale erau clare: „… temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.“ (Matei 10:28), „… Cum veţi scăpa de pedeapsa gheenei?“ (Matei 23:33), „… să mergi în gheenă, în focul care nu se stinge,“ (Marcu 9:43).

Isus a învăţat despre judecata finală, „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!”“ (Matei 25:41). „Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.“ (Matei 25:46). Lungimea suferinţei în iad este la fel de lungă ca şi timpul vieţii noastre fără sfârşi cu Dumnezeu. Isus proclamă că cei care Îl resping pe El, nu va merge acolo unde merge El: „… veţi muri în păcatul vostru; acolo unde Mă duc Eu, voi nu puteţi veni…“ (Ioan 8:21-24) Exact aşa cum cerul este un loc, tot aşa şi iadul este un loc. Isus s-a întors în cer; cei care sunt ai Lui, i se vor alătura Lui acolo. Alţii merg într-un alt loc după moartea fizică – un loc la fel de real ca şi cerul.

Isus a vorbit despre iad, nu folosind informaţii primite prin revelaţie, ci, călăuzit de Duhul Sfânt, din cele pe care El le cunoştea dinainte de încarnarea Sa. Atunci, a te îndoi cu privire la ceea ce El a spus despre iad înseamnă a pune sub semnul întrebării divinitatea Sa şi a-i nega veridicitatea. Mărturia nici unei fiinţe umane – alta decât ceea a bogatului din Luca 16 – nu are nici o greutate în a aprecia dacă există iad sau nu, dacă el implică suferinţă eternă sau dacă el este consistent cu dragostea lui Dumnezeu. Autoritatea supremă a vorbit în mod clar.

Pavel a scris despre acel moment în care „…cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos… vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică, de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui…” (2 Tesaloniceni 1:6-10).

Isus s-a prezentat pe Sine lui Ioan ca având „…cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.“ (Apocalipsa 1:18). Prezicând un moment al judecăţii viitoare, Ioan a scris:„Şi fiara a fost prinsă. Şi împreună cu ea, a fost prins prorocul mincinos, care făcuse înaintea ei semnele, cu care amăgise pe cei ce primiseră semnul fiarei, şi se închinaseră icoanei ei. Amândoi aceştia au fost aruncaţi de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasă.“ (Apocalipsa 19:20). „Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor.“ (Apocalipsa 20:10).

În viziunea sa cu privire la viitor, Ioan de asemenea a văzut „…pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.“ (Apocalipsa 20:12-15).

Diferite descrieri caracterizează iadul: locul care este pregătit pentru Diavolul şi îngerii lui, negura întunericului, tortura în foc şi pucioasă, focul care nu se stinge, fumul chinului lor, viermele lor nu moare, lacul acre arde cu foc şi pucioasă, moartea, moartea a doua, etc. Realitatea suferinţei fără sfârşit ilustrată este cu siguranţă infinit mai mare decât aceste expresii vii. Fiecare referinţă Biblică care menţionează iadul accentuează realitatea unui asemenea loc. Dumnezeu şi oamenii avertizează să nu te duci într-un asemenea loc. Isus a murit pentru ca omul să-şi poată petrece eternitatea cu El în loc să sufere într-un asemenea loc. Cu siguranţă, nici un om înţelept nu va neglija să ia în serios aceste avertizări!

TENDINŢELE PĂCĂTOASE ÎN VIAŢA CREŞTINULUI

TENDINŢELE PĂCĂTOASE ÎN VIAŢA CREŞTINULUI

de dr. Warren Vanhetloo, un predicator-învăţător, acum bunic pensionar care trăieşte în Holland, Michigan

<!–[if supportFields]><![endif]–>

FIECARE CREDINCIOS ESTE, ÎN OCHII LUI DUMNEZEU, SFÂNT ŞI TOTAL SFINŢIT

Dumnezeu ne vede în Isus Hristos şi în neprihănirea Sa. Aceasta este o parte a marelui „pachet” pe care îl primim în momentul mântuirii (1 Corinteni 1:30;2 Corinteni 5.21; Efeseni 1:4; 5:25-27; Fapte 26:18; Evrei 10:10; Iuda 1). Este o poziţie ceea ce am primit, nu o condiţie obţinută. Statutul nostru este pur, complect şi acceptabil. Acest statut nu se va schimba în toată eternitatea. În Hristos, noi suntem sfinţi şi curaţi.

Noul credincios curând este conştient de faptul că face lucruri pe care el cu adevărat nu vrea să le facă. Ceva rău în interiorul său persistă (Romani 7:15-24). Cu toate că el doreşte să facă binele, o păcătoşenie din interiorul său se manifestă în mod continuu – o problemă de care fiecare nou credincios curând devine conştient. Cu toate acestea, rezultatul acelei conştienţe, prea deseori, este o acceptare pasivă. Mulţi devin nepăsători, letargici, nebinecuvântaţi şi nefolositori. Noului credincios i se pare că el este într-o luptă pe care nu este în stare să o câştige. Teoria că un credincios are două naturi se potriveşte acestei atitudini. Dar aceasta nu este concepţia Scripturii. O atitudine corectă pare să fie: conştientizează realitatea, respinge carnalul şi adoptă spiritualul.

1. Conştientizează realitatea, că omul vechi este mort!

La convertire, omul în–Adam a fost unit în moartea lui Isus (Romani 6:4, 6-8). Credinciosul în-Hristos se socoteşte pe sine mort faţă de păcat şi viu pentru Dumnezeu (Romani 6:11). Păcatul s-ar putea manifesta în mădularele lui, dar el nu trebuie să cedeze în faţa acelor dorinţe ale cărnii, deoarece, ca o nouă creaţie în Hristos Isus el este mort faţă de păcat. El nu mai este limitat de păcat şi de lege; el este în stare să trăiască separat de păcat, să trăiască în consistenţă cu legea lui Dumnezeu. El are o putere spirituală pe care nu a avut-o înainte. Înainte de convertire, el putea doar păcătui; acum, ca viu în Hristos, el are abilitatea de a trăi separat de păcat; în cer noi vom fi total eliberaţi de prezenţa şi puterea păcatului.

2. Respinge ceea ce este carnal, obiceiurile, gândurile şi acţiunile rămase din caracteristice omului vechi (Efeseni 4:22; Coloseni 3:5-9).

Imaginea pe care Dumnezeu o foloseşte, aceea a dezbrăcării de hainele omului vechi şi a îmbrăcării cu hainele omului nou, accentuează că persoana este într-un control total. Fiecare credincios are puterea. Fiecare credincios face o alegere. Fiecare credincios trebuie să recunoască că îmbrăcămintea care ţine de răutate şi orice îmbrăcăminte a fosilei trebuie înlăturată, aruncată. Nu este nici înţelept, nici necesar s-o păstrezi. Tot ce este de felul acela trebuiesc „omorâte”, adică, terminat cu ele, distruse.

3. Adoptă ceea ce este spiritual, adică, ceea ce ţine de noua viaţă spirituală care a început la convertire.

Şi acest lucru se face printr-o alegere deliberată, îmbrăcarea noastră cu o asemenea neprihănire precum a fost demonstrată în timpul umblării noastre pe pământ de către Domnul nostru Isus Hristos (Efeseni 4:24; Coloseni 3.10-17). Scopul este să nu afişăm nici una din hainele fosilei, ci să fim total acoperiţi cu hainele lui Hristos (1 Tesaloniceni 5:23). Fiecare alegere din viaţă trebuie să fie cântărită cu atenţie. A mânca şi a bea poate şi trebuie să-l onoreze pe Dumnezeu. Relaţiile din casă trebuie să fie consistente cu noua natură spirituală pe care noi o posedăm. Studiul Biblic, rugăciunea, discuţiile cu ceilalţi credincioşi, etc., ne pot călăuzi în creşterea noastră în Domnul, dar alegerea cu privire la îmbrăcămintea atractivă, acceptabilă este a noastră singuri.

SOCOTIT MORT

„Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.“ (Romani 6:11);

„Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului;“ (Romani 6:6).

A considera ceva mort care continuă să fie activ mă face să mă gândesc la un pui cu capul tăiat. Eu ştiu că el este mort, dar puiul nu ştie asta încă, Dumnezeu declară că noi suntem morţi faţă de păcat, condamnarea lui şi puterea lui; este vremea să acceptăm acest adevăr şi să învăţăm să trăim separaţi de păcat.

Acest „omul cel vechi” şi „omul cel nou” (folosind anthropos [[ανθροπος]) nu trebuie să fie confundat cu „omul dinlăuntru” şi „omul de afară” (Romani 7:22; 2 Corinteni 4:16; Efeseni 3:16), nici cu noua natură (phusis [φύσις], 2 Petru 1:4). Omul vechi era omul „în Adam”, întreaga rasă umană. „Omul cel nou” este credinciosul „în Hristos” (Efeseni 4.22, 24; Coloseni 3:9-10). Toţi oamenii au fost juridic reprezentaţi în Adam şi condamnaţi în Adam atunci când el a păcătuit. Tot ce poate face omul căzut, chiar şi cel mai bun lucru pe care un om îl face, este păcătos. Fiecare gând, atitudine şi acţiune aduce condamnarea viitoare. Toţi, „în Adam”, nu pot face nimic decât păcat. Dar credinciosul nu mai este în aceea stare de condamnare. El este acum „în Hristos”. Tot păcatul său a fost deplin plătit prin moartea înlocuitoare a lui Isus. Fiecare credincios este văzut, în ochii lui Dumnezeu, imediat la convertire, ca în Hristos, împăcat, răscumpărat regenerat, restaurat.

Fiecare credincios are o nouă poziţie în ochii lui Dumnezeu; el are puteri noi. În Adam el putea doar păcătui şi era legat în păcat. În Hristos el este liber de puterea păcatului (Romani 6:7, 18).El este acum în stare să refuze păcatul, în stare să se ridice deasupra practicilor omului vechi. Şi el este acum în stare să facă ceea ce este bine în ochii lui Dumnezeu. Credinciosul este sfătuit să se „dezbrace” de obiceiurile şi practicile omului vechi şi să se „îmbrace” harurile omului nou în Hristos (Efeseni 4.22-24; Coloseni 3:8-10). Practicile omului vechi, cele caracteristice cărnii, trebuiesc puse de o parte (Efeseni 4:22 – 5:7; Coloseni 3:5-7). Rămăşiţele mirositoare ale cadavrului nu trebuiesc tolerate. Aroma dulce a favorii lui Dumnezeu trebuie să penetreze întreaga noastră fiinţă (2 Corinteni 2:15).

PERCEPŢII CU PRIVIRE LA TENDINŢELE PĂCĂTOASE RĂMASE ÎN CEL CREDINCIOS

Alte câteva percepţii cu privire la tendinţele păcătoase rămase în cel credincios, o fază recognoscibilă şi importantă a vieţii Creştine, cu privire la care caut o înţelegere clară şi nădejduiesc un mod mult mai Scriptural de a vorbi despre această doctrină crucială

Daţi-mi voie să încep cu a reitera două scopuri cruciale care sunt în mintea mea:

1) de a avea un concept corect, adică, a gândi corect, şi

2) de a folosi expresii potrivite pentru a transmite în mod corect înţelegerea noastră cu privire la adevăr şi realitate.

Moartea este folosită în mai multe feluri în Scriptură. Ea aproape nici odată nu înseamnă non-existenţă. De obicei ea înseamnă a fi într-o stare de insensibilitate. Ea exprimă o relaţie, sau mult mai corect, încetarea unei relaţii. Noi suntem născuţi morţi în fărădelegi şi păcate, aşa cum am fost judecaţi de Dumnezeu. Noi suntem vii din punct de vedere fizic, dar din punct de vedere spiritual noi nu suntem în stare să-l cunoaştem pe Dumnezeu sau să ne apropiem de Dumnezeu. Noi suntem morţi, chiar dacă suntem vii, pentru că Dumnezeu ne judecă morţi (fără a fi în stare să funcţionăm în lumea spirituală) datorită păcatului nostru.

Desigur, El ştie că noi existăm din punct de vedere fizic, şi deseori, înainte de convertirea noastră, ne este favorabil în ciuda păcatului nostru. În relaţia cu Dumnezeu noi suntem incapabili de a răspunde. Noi suntem separaţi de El prin păcatul nostru. Noi am fost născuţi, în secolul XX, morţi în păcat pentru că Adam a păcat la scurtă vreme după Creaţie. Atunci când Adam a păcătuit, noi toţi am păcătuit, pentru că Dumnezeu ne-a creat ca o rasă în Adam care este capul. Noi nu eram încă vii atunci când Adam a păcătuit, dar acţiunea sa a separat întreaga rasă umană de Creator. Noi am fost născuţi cu viaţă fizică, dar morţi din punct de vedere spiritual.

Unitatea noastră în Adam a fost potenţială şi reprezentativă, nu concretă. Atunci când Adam a păcătuit, imediat el a fost separat de favoarea lui Dumnezeu prin acţiunea sa, adică, el a fost mort în păcat. Păcatul său a implicat atât păcatul imputat cât şi cel împărţit. În ochii lui Dumnezeu (judecat Sa), Adam a fost mort în păcat. În calitate de agent liber păcătos, Adam a fost imediat lipsit de puterea de a birui separarea reală de Dumnezeu, adică, acum el a avut şi o natură depravată, pe lângă faptul că era un păcătos condamnat. Natura as căzută era atât condamnată cât şi în control. Astăzi noi ne năştem atât condamnaţi pentru păcat, cât şi contaminaţi de păcat.

Schimbarea din Adam, atunci când el a păcătuit, nu a fost ceva vizibil sau măsurabil. Nici schimbarea în noi atunci când suntem mântuiţi nu este vizibilă sau măsurabilă. Cu toate acestea, schimbarea din noi a fost ceea mai radicală dintre câte pot fi imaginate. Dumnezeu ne-a declarat morţi faţă de păcat, prin aceea că noi am fost afundaţi în moartea şi învierea lui Isus (Romani 6:2-11). Din punct de vedere poziţional, nu avem nici o problemă în a înţelege sau accepta aceasta. Din punct de vedere juridic, noi am fost declaraţi ca fiind uniţi cu Fiul cel veşnic, că plata Sa pentru păcat a fost imputată în tribunalul cerului, aşa încât noi suntem total justificaţi.

Din punct de vedere practic, avem probleme. Dacă eu sunt un adevărat credincios, ar mai trebui să existe vreun păcat în mine? Dovada existenţei păcatului indică că lucrare lui Dumnezeu a fost incompletă? Este Dumnezeu responsabil de faptul că a lăsat în mine o „natură” păcătoasă, pe care s-ar putea să nu fiu în stare să o controlez? Ce mă „determină” să păcătuiesc atunci când nu vreau s-o fac? Este Satan responsabil pentru fiecare înclinaţie păcătoasă din mine? Cât de curând voi fi eu în stare să trăiesc fără păcat în viaţa mea? Cum să-mi controlez pasiunile şi tendinţele? Răspunsurile nu sunt toate evidente.

Cu toate că Dumnezeu spune că omul cel vechi (anthropos) a murit, este aceasta numai poziţional, sau şi practic? Dacă potenţialul meu de păcătui ar fi fost inexistent, atunci nu ar fi nici o problemă. Cu toate acestea, păcatul este încă în mădularele mele (Romani 7:15-25). Ca o persoană nouă în Hristos, eu nu sunt diferit fizic sau mintal, numai viu din punct de vedere spiritual. Totuşi, deşi sunt viu în Hristos, eu nu sunt perfect fără păcat (exceptând în Hristos în ochii lui Dumnezeu). Se întâmplă o schimbare semnificativă atunci când suntem mântuiţi, de la a fi mort în păcat la a fi mort faţă de păcat (Romani 6:2, 11), explicată ca fiind uniţi în Hristos (Romani 6:3-4), o plasare judiciară. Noi suntem eliberaţi de păcat (Romani 6:7, 18, 22), nu mai suntem slujitori ai păcatului (Romani 6:20). Prin urmare, nu ar mai trebui să slujim păcatul (Romani 6:6), ci noi ar trebui să ne considerăm pe noi înşine ca fiind morţi (insensibili, Romani 6:8-10) faţă de păcat, să nu mai lăsăm păcatul să mai aibă stăpânire asupra noastră (Romani 6:14).

Un credincios fiind, găsesc că păcatul locuieşte în mine (Romani 7:20), răul este prezent cu mine (Romani 7:21). El este încă o putere care mă duce în robie „legii păcatului, care este în mădularele mele” (Romani 7:23). Cu toate că eu sunt mort faţă de păcat, eu nu pot considera păcatul ca non-existent în mine. Trupul este mort datorită păcatului (Romani 8:10); totuşi un credincios poate trăi după carne (Romani 8:12), dar trebuie să dea morţii faptele trupului (Romani 8:13). A declara carnea ca ceva lipsit de putere înseamnă a ne înşela pe noi înşine; a ceda în faţa Duhului, mai degrabă decât în faţa cărnii este necesar pentru a avea succes în cucerire în arena Creştină. Oricare din aceste tendinţe păcătoase sunt prezente în viţa fiecărui creştin, şi noi trebuie să învăţăm cum vrea dumnezeu ca noi să rezolvăm cu ele, sau, dacă noi considerăm că ele nu sunt acolo, îl numim pe Dumnezeu un mincinos şi ne opunem experienţei.

Nici nu-l putem acuza pentru tot pe Satan. Satan este încă duşmanul nostru; el este încă tare (2 Timotei 2:26; Ioan 8:34; Efeseni 2:1-3; Coloseni 1:13; 1 Ioan 3:8; 5:19). Faptul că credincioşii sunt încă ispitiţi (prinşi în cursă) de el, pare să fie indicat în 2 Corinteni 2:11; Efeseni 6:13; 1 Tesaloniceni 2:18; 3:5; 1 Timotei 3:7, Iacov 4:7; şi 1 Petru 5:8. Deci noi nu putem considera că suntem morţi faţă de el în sensul că nu mai avem contact, ci în ceea ce priveşte răspunsul. Noi nu ar trebui nici odată să fim prinşi de el, pentru că Cel ce este în noi este mai mare decât cel ce este în lume (1 Ioan 4:4).

„Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.“ (Coloseni 3:3). Din nou, exact aşa cum am fost morţi în păcat, acum suntem morţi faţă de păcat. Din punct de vedere juridic, noi am fost uniţi în moartea şi învierea lui Isus. Condamnarea păcatelor lui Adam s-a dus. Noi suntem judecaţi una în Hristos cel înviat (Coloseni 3.1). Din punct de vedere fizic, noi suntem exact la fel de fii după convertire precum a fost înainte de a fi mântuiţi, dar din punct de vedere spiritual noi nu mai suntem morţi (insensibili) ci suntem total în stare să avem părtăşie cu Dumnezeu. Isus a murit din punct de vedere fizic într-o separare de Dumnezeu datorată judecăţii. Când suntem făcuţi una în El, „omul cel vechi” a murit în sensul că relaţia noastră condamnată „în Adam” este ştearsă din evidenţă. În ochii lui Dumnezeu, noi suntem în Hristos.

Noi trebuie să învăţăm să trăim viaţa noastră nouă în Domnul nostru. Responsabilitatea este a noastră, ca noi să căutăm lucrurile care sunt de sus (Coloseni 3:1-2) şi să dăm morţii (să socotim ca moarte, să dăm la moarte) lucrurile care sunt păcătoase (Coloseni 3:5). Noi trebuie să socotim că suntem morţi faţă de păcat. Noi trebuie să fin insensibili la căile omului vechi şi să ne supunem în totalitate căilor vieţii noastre noi. Fiecare alegere este alegerea mea, fără nici o presiune, nici o forţă. În toate privinţele, alegerea este cui sau la ce voi răspunde: lui Dumnezeu, în care acum eu sunt viu ca o nouă creaţie, sau forţelor şi influenţelor păcatului, faţă de care ar trebui acum să fiu insensibil, socotindu-mă ca fiind mort faţă de ele. Dumnezeu stimulează victoria şi împuterniceşte victoria, dar nu garantează victoria.

Dumnezeu îşi schimbă limbajul cu privire la aceste alegeri. Noi trebuie să socotim omul cel vechi ca mort, ca un cadavru. Orice păcat care mai este în cel credincios este ca o haină indezirabilă uşor de înlăturat, nu ca o natură care roade. Dezbracă-te de lucrurile cărnii şi îmbracă-te cu caracteristicile Duhului – nu o luptă, ci o problemă de a te îmbrăca într-un mod potrivit. Umblarea credinţei este mai mult o chestiune de a face numeroase alegeri corecte în fiecare moment, decât este o chestiune de a lupta cu o fiară într-o arenă.

O NATURĂ SAU DOUĂ NATURI?

de la George Conn

O poziţie pe termen lung a multora este că după regenerare, noi avem două naturi. O nouă natură a fost adăugată celei vechi, şi lupta noastră pentru sfinţenie şi sfinţire implică o luptă între aceste două naturi. Cu toate că Duhul locuieşte în fiecare credincios, noi încă avem vechea natură care duce la păcat. Prin urmare, în timp ce noi suntem liberi de păcat (Romani 6:7), există un aspect al vechii naturi care este legat de păcat (Romani 7:14). Întrebarea este, pusă simplu: Este aceasta o înţelegere Biblică a naturii credinciosului? Pe scurt, este această poziţie fidelă unei citiri cu atenţie a textului?

Privind mai îndeaproape la contrastul Paulin între vechi şi nou, în mod special în Romani 6-8, Galateni 5-6, Efeseni 2-4 şi Coloseni 3, descoperim că Pavel face un contrast între Omul vechi şi Omul nou (anthropos [ανθροπος]) – nu Natura veche cu Natura nouă (fusei [φυσει]), Destul de clar, Pavel învaţă că omul nostru cel vechi este crucificat împreună cu Hristos (Romani 6:6); şi, prin venirea la Hristos, noi ne-am dezbrăcat de omul vechi (Efeseni 4:22; Coloseni 3:9) şi ne-am îmbrăcat cu omul nou (Coloseni 3:10). Nicăieri Pavel nu discută nici odată despre natura veche şi natura nouă. Prin urmare, noi suntem totdeauna numai o singură persoană. Fie că suntem omul vechi sau omul nou – „Natura” nu este parte din argument. Chiar dacă substituim „natură” cu „om”, noi tot vom trage concluzia că cel vechi s-a dus, este răstignit, este dezbrăcat şi cel nou este acum în locul lui.

Deci, de unde au extras unii idea că noi avem două naturi care se luptă una cu alta? Răspunsul trebuie găsit într-o examinare atentă a luptei cărnii[1] împotriva Duhului, în Romani 6-8 şi Galateni 5-6, în mod special. Aici, Pavel discută despre lupta noastră cu „carnea”. Cu toate acestea, unii traducători moderni ai Bibliei au inventat o grosolană înlocuire a „carne” cu „natură” în jargonul nostru teologic. Cuvântul Grec sarx [σαρχ], care în mod clar ar trebui tradus „carne”. În toate pasajele unde Pavel descrie lupta creştinului împotriva păcatului, el foloseşte „carne” – nici odată „natură veche” sau nici chiar „natura păcătoasă”. Deci, dintr-un punct de vedere Biblic, lupta cu care noi ne confruntăm nu este între două naturi. Mai degrabă, ea este o luptă între „carne” şi un „duh” regenerat.

Totuşi, întrebarea rămâne? De ce unii traducători traduc sarx [σαρχ] ca „natura păcătoasă”? Luând în considerare istoria teologică din spatele acestei dezbateri, putem găsi o bună motivaţie pentru această traducere. Unii, văzând un contrast clar între „carne” şi „duh” acceptă un fel de Gnosticism sau Platonism filozofic. În Romani 7:25, Pavel a scris: „cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea pământească, slujesc legii păcatului”. Privită superficial, aceasta pare să aibă un iz de Platonism, care învaţă că mintea sau duhul este bun şi carnea sau trupul este rău. Cu toate acestea, există multe situaţii în Scriptură unde „carne” este folosit ca un termen pozitiv referindu-se la caracterul întreg al creaţiei umanităţii de către Dumnezeu. În timp ce unii creştini cred că acest mod Platonic de gândire este Biblic, este clar că nu este aşa.

Deci, ce a înţeles Pavel atunci când a folosit „carne”, dacă el nu face referire la fiinţa noastră biologică? Răspunsul este că Pavel foloseşte „carne” (sarx [σαρχ]) în multe cazuri ca un termen metaforic pentru influenţele care au rămas din omul vechi. Deci, cineva poate cu uşurătate interpreta sarx [σαρχ] ca “natura păcătoasă” sau “natura veche” cu scopul de a evita idea greşită că Pavel a fost un fel de Creştin Platonist sau Gnostic. Cu toate acestea, atunci când se face lucrul acesta, chiar şi cu bună intenţii, apare o altă eroare cu privire la o înţelegere corectă a cine suntem noi în calitate de credincioşi. „Natură” este un termen ontologic care are de-a face cu preocuparea legată de cine suntem noi. Cu toate acestea, Pavel foloseşte „carne” sarx [σαρχ] ca un termen etic, care are de-a face cu preocuparea legată de ce facem noi. Deci, atunci când luăm o decizie pentru a înţelege „carne” ca un termen pentru „natură” confundăm categoriile (ontologic şi etic) şi îi facem pe oameni să creadă în mod eronat că ei schizofrenici din punct de vedere spiritual, dacă vrei, mereu mişcându-se înainte şi înapoi între două naturi sau stări ale fiinţei.

Ceea ce noi ar trebui să facem este să păstrăm cea mai acurată înţelegere Biblică şi să spunem că natura noastră este totdeauna una – fie veche, fie nouă. Atunci, când ajungem la descrierea luptei pe care cel credincios o are cu păcatul, noi ar trebui s-o descriem în termenii „carnea” şi „duhul” – înţelegând că „carne” nu implică în nici un fel o învăţătură Platonică că trupul este rău; mai degrabă, acesta este un termen etic referindu-se la influenţa de durată a unui mod vechi de viaţă. Deci, când punem întrebarea, De ce se luptă creştinul cu păcatul? Noi ar trebui să răspundem după cum urmează: Noi ne luptăm cu păcatul, nu pentru că noi avem în noi o „natură veche” sau „natura păcătoasă”. Mai degrabă, ne luptăm cu păcatul pentru că alegem să trăim în domeniul etic al „cărnii”; adică, alegem să trăim în acord cu ceea ce suntem.

Deci, lupta noastră cu păcatul nu este pentru că alegem să trăim în acord cu ceea ce noi în particular suntem. Cu alte cuvinte, păcatul în viaţa credinciosului este totdeauna o alegere contrară noi noastre naturi; el nu este nici odată o acţiune care corespunde cu natura din interiorul nostru. Păcatul în viaţa credinciosului este cu adevărat absurd pentru că este ceva contrar naturii noastre. Datorită acestei absurdităţi, adevăraţii credincioşi mereu se vor simţi (sau ar trebui mereu) cel mai incomozi/nenaturali atunci când ei păcătuiesc – nu aşa este atunci când fac ceea ce este bine. Este trist, noi deseori ne simţim mult prea confortabili atunci când păcătuim… lucru care ar trebui să ne facă să luăm o pauză pentru a gândi care este condiţia adevăratei noastre naturi.

DUPĂ ROADE SE CUNOSC

Isus a spus: „Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte.“ (Matei 7:20). Omenii nemântuiţi pot aduce doar roade rele. Credincioşii născuţi din nou sunt capabili să producă roade bune. Acela ar trebui să fie singurul fel de roade pe care un creştin îl aduce, dar realitatea este că un credincios este încă capabil să manifeste caracteristicile celor pierduţi. Explicaţiile care s-au dat cu privire la această inconsistenţă sunt:

1) Că persoana nu este cu adevărat mântuită şi trebuie să-l accepte pe Isus încă odată;

2) Că noua natură spirituală a fost injectată alături de vechea natră carnală şi s-ar putea să devină sau nu proeminentă; şi

3) Un credincios trebuie să se socotească mort şi să se dezbrace de toate obiceiurile şi tendinţele care încă au rămas.

Pasajele care ne învaţă că la convertire omul vechi al unui credincios moare 8Roamni 6:6-7; Efeseni 4:22-24; Coloseni 3:9-10) ne asigură că omul-Adam din noi (anthropos [[ανθροπος]) a murit atunci când noi am fost uniţi în moartea lui Hristos. Dumnezeu ne vede în Fiul Său. Poziţia noastră în Hristos este sigură pentru viaţă şi eternitate. Cu toate că noi suntem capabili să facem fapte bune, nu tot ceea ce facem este acceptabil. Noi avem un nou Stăpân şi deci noi vrem să-i plăcem Lui în atitudinile şi acţiunile noastre. Acum că suntem în Isus (faptic), ni se porunceşte (imperativ) să aruncăm obiceiurile şi caracteristicile vieţii lumeşti din trecut şi să arătăm harurile Domnului nostru Isus Hristos. Figura folosită este dezbrăcarea de hainele răului şi îmbrăcarea noilor haine (Efeseni 4:17 – 6:9; Coloseni 2:20 – 4:6). Cuvintele folosite în ambele pasaje pentru acest stil de viaţă contrastant sunt „carne” şi „duh”. Cuvântul Grec pentru natură” (phusei [φυσει]) nu apare. Dar ce se înţelege prin aceşti doi termeni? Duhul poate fi uşor aliniat Duhului lui Dumnezeu din noi, împuternicindu-ne să producem roada Duhului. Atunci, trebuie carnea să fie înţeleasă ca trupul fizic? Nu există o nădejde reală a victoriei înainte de moartea fizică? Un răspuns parţial îl avem în Efeseni 6:12, „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui…”. Un răspuns mai bun îl găsim atunci când examinăm caracteristicile expresiilor „carne” din aceste pasaje. Între hainele de care trebuie să ne dezbrăcăm, curvia (5:3) şi beţia (5.18) implică trupul fizic şi probabil şi necurăţia (5:3). Restul caracteristicilor care trebuiesc aruncate sunt imateriale prin natură, implicând mintea, obiceiurile, alegerile, practicile învăţate şi dezvoltate înainte de convertire care nu trebuiesc duse mai departe în noua viaţă în Hristos, ci trebuiesc aruncate ca rămăşiţe fosile.

Credincioşii ar trebui în totalitate să evite minciuna, iuţimea, mânia, furtul, vorbirea rea, răutatea, lăcomia, necurăţia, părtăşia cu răul, orice lucru neînţelept, nu ar trebui să provoace, să nu caute să placă oamenilor şi să nu ameninţe (Efeseni 4.25-6:9; Coloseni 3:3-9, 22), nici să fie supuşi ritualurilor oamenilor (Coloseni 2:20-24). Toate acestea sunt expresia relaţiei credinciosului cu o altă persoană, în mod clar nu trupul împotriva duhului. Acestea sunt tipare ale obiceiurilor, ale alegerilor. Orice fel de asemenea manifestări inter-personale rămase tipice vieţii vechi în Adam trebuiesc înlăturate.

Nici nu sunt acestea manifestări imateriale ale expresie extremelor păcătoase imorale şocante, ca în 1 Corinteni 6:9-1. „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la idoli, nici preacurvarii, nici malahii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii din voi! Dar aţi fost spălaţi, aţi fost sfinţiţi, aţi fost socotiţi neprihăniţi, în Numele Domnului Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru“. Un credincios trebuie să dea la moarte orice renaştere a curviei, necurăţiei, afecţiunilor necontrolate, senzualităţii rea şi lăcomiei (Coloseni 3:5). Este evident că acestea nu au loc nicăieri în viaţa creştinului. Procesul nostru de sfinţire este acela de a arunca articolele care îmbracă cadavrul (Coloseni 3:8-9). Noi nu trebuie să fim împiedicaţi de zdrenţele şi cârpele omului vechi; noi trebuie să îmbrăcăm haina aleasă, splendidă a răscumpărării (Coloseni 3:10-17). Fie ca lumea să nu vadă nimica altceva, şi fie ca tot ceea ce gândim noi şi spunem să fie plăcut în ochii lui Dumnezeu.

PROBLEME ŞI RĂSPUNSURI

Problema #1 – Intensitatea dorinţelor cărnii după convertire

Cea mai dificilă parte a adoptării în totalitate a poziţiei o-natură-nouă este tăria dorinţelor cărnii după regenerare.

Răspuns:

Adevărat, cel puţin în ce mă priveşte. Când prima dată am fost confruntat, am cântărit: Este lucrul acesta adevărat? Ce este implicat în socotirea noastră ca fiind morţi faţă de păcat (Romani 6:11)? Trebuie să socotim noi ceva împotriva realităţii? Chiar, ce este aceea care este atât de tare? De ce ne-a lăsat Dumnezeu cu o asemenea fisură?

Prima parte a răspunsului a fost că moartea noastră în Adam şi unirea noastră cu Hristos (Romani 6:4) sunt acţiuni judiciare ale lui Dumnezeu în tribunalul Său divin, nu în structura mea umană. Eu am fost corect judecat de către Dumnezeu ca vinovat şi condamnat pentru natura mea şi acţiunile mele. În Hristos, eu sunt deplin iertat şi stau în neprihănirea lui Isus Hristos, în ochii lui Dumnezeu. Singura schimbare în modul în care sunt eu făcut a fost de la moarte la viaţă (regenerare) – eu am primit o nouă viaţă în Hristos împreună cu noul statut juridic. Cu toate că acum eu aveam o viaţă orientată spre Dumnezeu şi spre alţii şi spre mediu, eu eram încă aceeaşi persoană şi încă aveam aceeaşi carne. Eu am nevoie să învăţ să trăiesc noua mea viaţă, să cresc în har.

Dumnezeu porunceşte că anumite păcate trebuiesc date morţii, omorâte, total eliminate (1 Corinteni 6:9-11; Efeseni 5:5-4; Coloseni 3:5-7). Unele din aceste tendinţe s-ar putea să fi fost mai tari decât altele în trecutul meu. De exemplu, înainte de convertire, eu nu am introdus tutun sau alcool în trupul meu. Eu nu am avut necazuri cu nici una dintre ele de când am fost salvat. Foarte devreme (în timpul marii crize economice) am fost mustrat pentru furt. Aceea parte a trecutului meu avea tendinţa mult mai uşor să recidiveze. Totdeauna când o casieră îmi dă prea mult rest de la plata unor cumpărături, în interior sistemul meu favorizează, „Ia-i şi du-te!”. Eu trebuie să mă forţez pentru a-i cere să numere încă odată.

Diferite ispite şi tendinţe ale cărnii trebuiesc „dezbrăcate” (Efeseni 4:22-31; Coloseni 3:8-9). Chiar şi un copil care este născut la patru sau cinci ani, va avea asemenea tendinţe. Noi vom fi necăjiţi de aceste lucruri până când vom primii noile noastre trupuri şi vom fi eliberaţi atât de prezenţa păcatului, cât şi de puterea păcatului. Cu toate acestea, pentru că noi cedăm în faţa unora dintre ele, ele devin probleme mult mai persistente pentru noi. Alegerile corecte trebuiesc în mod constant impuse.

Creşterea în har după ce am fost convertiţi implică îmbrăcarea (Efeseni 4:31-32; Coloseni 3:12-17) cu diferitele caracteristici ale noi vieţi. Din nou, alegerile corecte duc la obiceiuri şi clădesc caractere. Poate aici este aspectul unde cei mai mulţi creştini rămân imaturi. Ei îşi curăţă imaginea publică, dar falimentează în a-şi zidi omul din interior. Tindem să fim mult mai interesaţi de ceea ce alţii gândesc despre noi, decât cum Dumnezeu ne vede.

Puterea noi vieţi din interior este repetiţia, din prima printr-o alegere deliberată şi apoi în mod gradat mai mult din obicei. Pentru unele lucruri, respingerea repetată a ispitelor şi tendinţelor zideşte încredere şi caracter. Cu toate acestea, nici odată nu ar trebui să devenim mulţumiţi, nici să presupunem că noi nu putem cădea. Dacă o facem, aceasta nici odată nu se întâmplă pentru că Dumnezeu ne-a lăsat cu o natură pe care nu o putem stăpâni, nici fără puterea adecvată pentru a-l sluji pe El; lucrul acesta se întâmplă prin propria noastră alegere/alegeri.

Problema # 2 – Ce a murit?

Eu ştiu că pentru ca eu să fiu mântuit Isus m-a luat cu Sine la cruce şi eu am fost crucificat împreună cu El (Galateni 2:20). Aceea crucificare a devenit eficientă în mine atunci când eu m-am încrezut în El pentru mântuire şi m-am pocăit de păcatele mele. Sclavia faţă de Satan a încetat (Romani cap. 6) şi eu trebuie să socotesc că sunt mort faţă de păcat. Coloseni 3:3, spune „Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”. Eu nu ştiu ce vei face cu aceste versete dacă nimic nu a murit. Eu sunt recunoscător că eu nu mai sunt sclavul lui Satan şi că am o nouă viaţă în Hristos, că eu am murit în Adam şi am fost născut din nou în Isus (1 Corinteni 15:22).

Evaluarea proprie:

Mare parte din ceea ce tu spui este adevărat, dacă este înţeles corect. În timp ce mă gândeam cum să răspund la aceasta, am primit următorul mesaj: „Un tată era pe plajă cu copii săi, când fiul său de patru ani a fugit la el, i-a apucat mâna şi l-a dus la mal, unde pescăruş zăcea mort în nisip. „Tati, ce s-a întâmplat cu el?” a întrebat fiul. „El a murit şi a mers în cer”, a răspuns Tatăl. Băiatul s-a gândit un moment şi apoi a spus, „L-a aruncat Dumnezeu înapoi jos?”” Răspunsul tatălui a fost corect, dar răspunsul fiului a arătat că el a înţeles diferit.

A învăţa un copil că toţi oameni sunt morţi în păcat este la fel de greu pentru ei să înţeleagă. Oamenii sunt vii din punct de vedere fizic şi mintal. Cum pot fi ei vii şi morţi? Deci noi încercăm să explicăm că toţi sunt morţi din punct de vedere spiritual de la căderea lui Adam, că toţi nu sunt în stare să răspundă într-un mod acceptabil lui Dumnezeu sau să facă ceva ce l-ar satisface pe El. Noi suntem, ca oameni, morţi faţă de lucrurile spirituale şi Dumnezeu recunoaşte că noi suntem separaţi din punct de vedere spiritual de El. Moartea ţine de abilitate şi relaţii, nu de simpla existenţă. La moartea fizică, persoana continuă să trăiască, fie cu Dumnezeu, fie separat de El. Nici o fiinţă umană nu va fi un moment în care să nu existe.

Cronologia ar putea fi greşi înţeleasă. Isus a murit singur pe cruce. Noi nu am fost uniţi cu El, la moartea, îngroparea şi învierea Sa până în secolul XX. Tu şi cu mine nu am existat în 30 d.Hr. Noi era morţi din punct de vedre spiritual în păcat atunci când ne-am născut; noi am fost din punct de vedere juridic uniţi cu Isus în eficienţa morţii, îngropării şi învierii Sale atunci când l-am acceptat pe El. Isus a plătit pedeapsa deplină pentru păcat, în mod potenţial pentru întreaga rasă Adamică. Dar în 30 d.Hr. noi nu am fost în El aşa cum am fost în mod reprezentativ în Adam atunci când el a păcătuit. Numai atunci când am devenit una cu El în socoteala juridică a lui Dumnezeu, beneficiul morţii Lui a fost imputat în contul nostru, adică, „Crucificarea a devenit eficientă în mine atunci când eu m-am încrezut în el pentru mântuire şi m-am pocăit de păcatele mele”.

Planurile şi scopurile lui Dumnezeu au fost în mod etern stabilite în mintea Sa; actuala Sa condamnare şi justificare corespunde realităţii istorice. Atât imputarea neprihănirii Sale, cât şi împărţirea neprihănirii Sale a avut loc în mod simultan, adică, noi am fost în mod etern răscumpăraţi şi de asemenea făcuţi vii din punct de vedre spiritual atunci când am fost făcuţi una cu El.

Scriptura învaţă că „omul cel vechi” a murit, dar că omul „în-Adam” nu s-a schimbat sau trupul sau mintea mea. Schimbarea, aşa cum ai arătat tu, nu este în felul în care suntem noi făcuţi ci aparţine de o relaţie, că noi nu mai suntem înrobiţi de Satan sau legaţi de păcat. Acum noi suntem vii faţă de Dumnezeu şi în stare să comunicăm cu El în mod direct şi în mod personal. Viaţa creştină nu este una imposibilă de trăit ca şi cum Dumnezeu ne-ar fi lăsat mai mult decât putem duce, dar la cealaltă extremă (pe care mulţi ar putea-o înţelege din cuvintele tale), noi nu suntem perfecţi fără păcat şi nici nu suntem liberi de păcatele trupului, nici de ispitirile lui Satan.

Un creştin trebuie să înveţe calea credinţei pentru a birui, care include socotirea noastră înşine liberi de puterea obiceiurilor vechi şi a tendinţelor cărnii, pe care încă o avem (Romani 7) şi faţă de ademenirile lui Satan. Unele din alegerile pe care noi le facem au de a face cu atitudinea: noi trebuie să ne considerăm morţi faţă de lucrurile care caracterizează omul vechi. Unele implică opoziţie hotărâtă şi deliberată. Noi trebuie să renunţăm fără odihnă şi imediat la orice rămăşiţă a oricărei caracteristici ale omului vechi. Noi trebuie să fim alerţi la trucurile Diavolului şi să ne opunem lui: 2 Corinteni 2:11; Efeseni 6:13; 1 Tesaloniceni 2:18; 3:5; 1 Timotei 3:7; Iacov 4:7 şi 1 Petru 5:8. Noi nu suntem morţi faţă de le în sensul că nu avem nici un contact, ci în ceea ce priveşte răspunsul. Noi nu trebuie nici odată să fim prinşi de Satan, pentru că mai mare este Cel care este în noi decât cel care este în lume.

---

[1] N. T. – În traducerea Cornilescu este tradus cu „firea pământească”.

DISTINCTIVELE BAPTISTE

1. DISTINCTIVELE BAPTISTE

de dr. Warren Vanhetloo, un predicator-învăţător, acum bunic pensionar care trăieşte în Holland, Michigan

<!–[if supportFields]&gt;&lt;![endif]–>

COMENTARII INTRODUCTIVE

1. Nu există un punct de vedere comun printre cercetători sau printre Baptişti cu privire la un set-listă a Distinctivelor Baptiste sau care convingeri ar trebui să fie incluse într-o asemenea listă.

2. Nu toate doctrinele trecute aici în revistă ca Distinctivele Baptiste sunt adevărate pentru toate Bisericile Baptiste, pentru toţi cei care se numesc Baptişti sau pentru cei care sunt sau au fost numiţi „Ana-baptişti” de alţii.

3. Unele din Distinctivele Baptiste din listă sunt susţinute şi de alte grupuri sau denominaţiuni. Baptiştii tind să le accepte pe toate cele incluse în lista folosită aici. Nu este stabilită o linie separatoare între Baptişti şi Non-Baptişti.

4. Principiile doctrinei şi politicii Baptiste nu au fost pur şi simplu adoptate de la grupurile anterioare, ci sunt acceptate pentru că ele au fost învăţate de Domnul Isus Hristos şi apostolii Săi şi au fost practicate de bisericile primare din timpul secolelor întâi şi doi. Baptiştii sunt un popor care se întorc la Biblie.

5. Nu există distincţii „primare” şi distincţii de rangul ale doilea ale Distinctivelor Baptiste. Toate sunt considerate ca fiind Biblice şi, dacă sunt în acord cu Biblia, sunt de primă importanţă. Ordinea folosită aici ţine numai de aranjamentul meu.

6. Pentru înlesnire, unii au prezentat opt învăţături de bază care au caracterizat grupurile Baptiste de-a lungul istoriei, aranjate într-un mod convenţional într-un acrostih pentru a avea literele de la cuvântul „Baptist” (n.t. în limba Engleză).

i. Biblia ca autoritate (2 Timotei 3:16-17).

ii. Autonomia Bisericii locale (Matei 18:15-17).

iii. Preoţia tuturor credincioşilor (Apocalipsa 1:5-6).

iv. (Two) Două simboluri (Fapte 2:41-42).

v. Individul are libertatea sufletului (1 Ioan 2:27; Romani 14.1 şi urm.).

vi. Salvarea ca condiţie a membralităţii în Biserică (Fapte 2:41-429.

vii. (Two) Două slujbe (Filipeni 1:1), şi

viii. Separarea Bisericii de stat (Matei 22:21).

7. Cei mai mulţi oameni din alte grupuri denominaţionale tind să vadă o altă formă de botez ca singura distincţie între Baptişti şi Creştinii Evanghelici. Caracterul nostru distinct faţă de alţii, în ceea ce priveşte botezul, de fapt, ţine de cele două aspecte, forma şi candidaţii. Convingerile noastre cu privire la ambele acestea sunt bazate pe concepţii diferite cu privire la scopul şi mijlocul botezului, lucru pe care alţii nu-l consideră semnificativ.

PREZNTAREA DISTINTIVELOR BAPTISTE

1. Baptiştii predică şi învaţă botezul credinciosului, că numai aceia care sunt deja credincioşi trebuie să fie botezaţi prin afundare. Numai aceia care deja şi-au pus încrederea, în ce priveşte cerul, numai în sângele lui Isus vărsat pentru păcatele lor şi au oferit dovezi ale noii naturi se califică pentru botez. Ordinea Scripturală este în mod clar că întâi trebuie să crezi şi apoi să fii boteza prin afundare. Baptiştii nu consideră că apa botezului mântuie sau realizează vreun merit în ceea ce priveşte mântuirea. Baptiştii nu botează copii mici „pentru a-i face Creştini”.

Texte: Matei 3:5-8, 15-17; 28:19-20; Marcu 16:15-16; Fapte 2:38, 41-47; 8:12-13, 37-39; 9:17-18; 10:44-48; 16:14-15, 30-34; 19:4-5; Romani 6:3-10; 10:9-10; Coloseni 2:10-14.

2. Baptiştii cred că afundarea este forma corectă a botezului Creştin, aşa cum este el poruncit şi practicat în Noul Testament. Baptiştii înţeleg că afundarea în apă şi scoaterea din apă:

a. Ilustrează moartea, îngroparea şi învierea lui Hristos (30 d.Hr.). Stropirea sau turnarea nu portretizează aceste fapte istorice.

b. Botezul prin afundare este o mărturie publică că convertitul a fost unit în moartea lui Hristos şi a fost înviat din punct de vedere spiritual în Domnul Isus Hristos (recent).

c. Acţiunea afundării este de asemenea profetică, proclamând că trupurile noastre fizice, prin îngropare, într-o zi vor fi înviate în asemănare cu trupul înviat al lui Hristos (cândva în viitor).

Texte: Matei 3:16; Marcu 1:9-11; Ioan 3:23; Fapte 8:36-38; 16:31-34; 22:16; Romani 6:4-5; 1 Corinteni 1:17-18; Coloseni 2:12; 1 Petru 3:21.

3. Baptiştii recunosc Biblia ca singura autoritate divină. Ea singură este cuvântul revelaţiei de la Dumnezeu Creatorul. Ea este singura noastră regulă pentru credinţă şi practică, nu doar o sursă superioară deasupra altora. Nici un grup uman sau ecleziastic nu au autoritate pentru a dicta ceea ce noi ar trebui să credem sau cum ar trebui să acţionăm.

Texte: Psalmul 138:2; Isaia 8:20; Matei 4:4; 23:8; Fapte 17:11; 1 Timotei 2:5; 3:15; 2 Timotei 3:15-17; 2 Petru 1:21; 3:1-2; Apocalipsa 22:18-19.

4. Biblia prezintă numai o singură unitate stabilită, în mod divin, pentru această dispensaţie, o adunare locală de credincioşi numită o biserică. Noi deci, promovăm supremaţia bisericii locale înaintea oricărui alt tip de structură ecleziastică sau agenţie de slujire. Programul lui Dumnezeu pentru această dispensaţie nu a fost îmbunătăţit de organizaţii de lucru structurate de om, separate de modelul stabilit de Dumnezeu în biserica locală. Fiecare credincios trebuie să fie activ în adunarea locală, să se întâlnească regulat pentru părtăşie şi participarea al simboluri. O biserică trebuie să fie, ca un „Trupul lui Hristos” funcţional, unealta lui Dumnezeu pentru zidirea credincioşilor în credinţă şi pentru a atinge pe cei pierduţi.

Texte: Matei 16:18: Fapte 2:41-42, 46.47; 6:5-6; 15:1-32; 20:7; Romani 14:1; 1 Corinteni 5.1-5; 6:1-5; 7:17; 11:23-26; 12:14-27; 14:33-34, 40; 16:1-3; 2 Corinteni 2:6-8; Coloseni 2:5; 1 Timotei 3:15; Evrei 10:24-25; 13:7; 1 Petru 5:2.

5. Baptiştii cred în membralitatea regenerată a bisericii, recunoscând trei calificări pentru membralitatea în biserică: botezul prin afundare, mărturia publică a credinţei şi trăirea în acord cu standardele Biblice. Baptiştii consideră că regenerarea precede membralitatea în biserică şi că împreună cu mărturia publică a botezului prin afundare este o pre-cerinţă pentru membralitatea în biserică aşa încât organizarea unei congregaţii să corespundă cât se poate de mult unui organism spiritual, Trupul lui Hristos. Toţi credincioşii trebuie să fie membri activi ai unei congregaţii locale credincioasă faţă de Scriptură.

Texte: Matei 3:7-8; 22:21; 28:19-20; Marcu 16:16; Ioan 3:3, 5; Fapte 2:41-42, 47; 8:12, 37; 16:31; 18:8; 1 Corinteni 1:2, 17-18; 4:15; 2 Corinteni 6:14-16; 1 Tesaloniceni 1:1-10; 1 Timotei 2:4; Iacov 1:18; 1 Petru 1:23.

6. Baptiştii susţin preoţia eficientă a fiecărui credincios. Nici un alt agent sau acţiune nu poate realiza convertirea. Fiecare trebuie să-şi mărturisească condiţia păcătoasă şi nevoia de iertare. Fiecare credincios poate păstra o legătură constantă, directă prin rugăciune cu Cel Atotputernic. Nu avem nevoie de nimeni care să acţioneze între noi şi Dumnezeu, fie ca noi să-l atingem pe El, fie ca El să ne binecuvânteze pe noi. Fiecare credincios are acces imediat, neîmpiedicat la tronul lui Tronul lui Dumnezeu şi nu are nevoie de oameni sau performanţe mistice pentru a mijloci.

Texte: Matei 6:6; 18:3; Luca 18:1; Ioan 14.26; Fapte 3:19; 7:48; 17:11; 22:16; 1 Corinteni 3:16-17; 2 Corinteni 6:14-18; 1 Timotei 2:1-5, 8; Evrei 4:14-16; 10:19-22; 1 Petru 2:5, 9; 1 Ioan 1:9; Apocalipsa 1:5-6; 5:10.

7. Baptiştii susţin libertatea individuală a sufletului, că fiecărei persoane de oriunde de pe pământ trebuie să i se permită să creadă aşa cum alege ea să creadă sau să nu creadă. El poate fi convins să-şi schimbe credinţa sa, dar nu trebuie obligat să facă aceasta. Fiecare persoană este responsabilă înaintea lui Dumnezeu şi va da socoteală înaintea Lui. Noi nu trebuie să avem părtăşie cu cei care fac răul, dar noi nu trebuie să-i înjurăm, să-i blestemăm sau să îi proscriem; guvernul este agentul lui Dumnezeu pentru păstrarea păcii civile.

Texte: Matei 18:15-17; 23:8-10; Ioan 14:30; Fapte 15:23-28; Romani 14:1-23; Galateni 3:28; 1 Ioan 2:27.

8. Baptiştii recunosc numai două simboluri, botezul prin afundare şi Cina Domnului. Acestea două au fost poruncite de Isus pentru a fi practicate ca o mărturie şi aducere aminte. Ele nu sunt sacramente; ele nu realizează nici o efect magic, Botezul prin afundare este mărturia făcută o singură dată cu privire la convertire; pâinea şi paharul sunt repetate pentru aducere aminte continuă. Ambele sunt acte exterioare fizice destinate să înveţe adevăruri spirituale, realităţi interioare. Botezul prin afundare este îndeplinit de altcineva, ilustrând că unirea noastră în moartea şi învierea lui Isus este realizată, în noi, de Dumnezeu. Părtăşia la elementele Cinei Domnului este un act al participantului individual, recunoscând că fiecare credincios are nevoie se hrănească în mod regulat cu adevărata pâine a vieţii.

Texte: Matei 26:26-30; 28:18-20; Marcu 14:22-26; Luca 22:14-20; Fapte 2:38, 41-42; Romani 6:3-6; 1 Corinteni 11:23-34; 12:13; Coloseni 2:12; 1 Petru 3:21.

9. Biblia vorbeşte despre două slujbe în biserica locală, desemnând munca ambelor ca agenţi pentru slujirea adunării locale: pastori şi diaconi. Pastorii sunt numiţi şi episcopi, presbiteri sau pastori. Aceeaşi 12 apostoli au lăsat mărturia lor pentru beneficiul tuturor bisericilor. Nimeni din afara adunării locale nu are autoritate; ei doar dau sfaturi, şi aici sunt incluşi evanghelişti, misionari, profesori, etc.

Texte: Marcu 10:42-45; Fapte 6.1-7; 11:30; 14:23; 20:17, 28; 1 Corinteni 9:13-14; Efeseni 4:11-12; Filipeni 1:1; 1 Timotei 3:1-7, 8-13; 4:13-16; 5:17, 19; Tit 1:5-9; 3:1; Evrei 13:7, 17; 1 Petru 5.1-4.

10. Baptiştii consideră că fiecare adunare locală este autonomă, există prin sine prin promisiunea legământului şi se auto-guvernează prin consensul majorităţii. Fiecare este deci democratică în politică. Fiecare se auto-guvernează, se auto-susţine şi se auto-propagă. Fiecare membru, inclusiv pastorul, are doar un singur vot când este vorba de luare de decizii în biserică. Autonomia nu permite nici un control sau amestec din afară. Fiecare adunare locală îşi controlează în mod total activităţile interne şi părtăşiile exterioare cu alte biserici sau grupuri. Nici un individ, conferinţă, clasă sau grup reprezentativ nu are nici o autoritatea asupra bisericii locale, dar acestea pot fi respectate de către un trup local pentru sfătuire.

Texte: Matei 18:15-17; Fapte 6.1-7, 13:1-3; 14.26-27; 15:1-33; Romani 14:1; 1 Corinteni 3:11-17; 5:1-13; 6:1-8; 2 Corinteni 2:6-8; Efeseni 2:19-22; Filipeni 4:14-16; 1 Timotei 3:1-15; Apocalipsa 2:1- 3:22.

11. Baptiştii consideră că numai biserica locală are puterea de a-şi disciplina membrii şi fiecare adunare este responsabilă pentru păstrarea unei discipline corecte. Nici un individ din interiorul adunării sau din afara adunării nu are dreptul şi puterea de a disciplina pe membri bisericii. Bisericile trebuie să instruiască şi să încurajeze cu privire la conduita corectă a membrilor, şi să aplice corecţie în caz de încăpăţânare extremă.

Texte: Matei 18:15-20; Fapte 5:9-11; Romani 14:1, 12; 16:17; 1 Corinteni 3:1-9; 5:1-13; 6:1-5; 11:28-31; 2 Corinteni 2:5-11; 1 Timotei 5:19-21; 3 Ioan 9-10.

12. Baptiştii sunt separatişti. Ei consideră că creştinii ar trebui să trăiască separaţi de obiceiurile şi tendinţele păcătoase. Ei susţin că noi trebuie să ne opunem prin vorbire la învăţătorii falşi şi doctrinele înşelătoare. Noi nu trebuie să fim legaţi în nici o legătură cu necredincioşii şi nici să nu participăm în nici un fel la comportamentele rele.

Texte: 2 Împăraţi 18:21; Isaia 5:20; Ioan 2:13-17; Romani 12:1-2; 16:17-18; 1 Corinteni 5:1-13; 6:14-7:1; 10:31; 15:58; 2 Corinteni 6:14-18; Galateni 2:20; 6:14; 1 Timotei 5:19-20; Tit 3:8-11; Evrei 12:1-2; 2 Ioan 9-11; 3 Ioan 11.

13. În istorie, Baptiştii, deseori, au fost singurii care au susţinut separarea bisericii de stat. O biserică trebuie să aibă un control total şi neîmpiedicat asupra propriilor afaceri. Statul nu are nici un drept de a dicta credinţele şi practicile, cu excepţia situaţiilor când acestea sunt păgubitoare pentru prosperitatea statului. Baptiştii au promovat libertatea pentru ei înşişi şi pentru toţi. Fiecare trebuie să fie liber să-şi exprime şi să-şi practice preferinţele religioase. Baptiştii votează ca cetăţeni. Bisericile ar putea să-şi exprime opinii cu privire la problemele morale din societate. Nici o biserică, nici statul nu ar trebui să calce libertatea individuală a sufletului.

Texte: Matei 22:17-21; Ioan 18:36; Fapte 4:19-20; 5:29; 23:1; 24:16; Romani 12:18; Efeseni 1:20-21; 2:10; 4:17-5:18; Filipeni 2:14-16; Coloseni 1:18; Evrei 10:24; 1 Petru 2:11-17.

14. Baptiştii recunosc o înrudire cu fraţii Baptişti şi se bucură de părtăşia mutuală şi trebuie să se susţină în rugăciune. Ei îşi extind ajutorul faţă de alte biserici de aceeaşi credinţă şi rânduială şi ajută pe săraci. Ei se retrag de la a-i susţine pe aceia care promovează erezia şi doctrinele false, altfel ar fi participanţi la faptele lor rele.

Texte: Fapte 2:42; 11:29-30; 15:1-30; 18:27; 1 Corinteni 4:17; 16:1-4, 19; Filipeni 4.14-19; Coloseni 4.16; 3 Ioan 5-8.

15. Baptiştii consideră că bisericile locale au responsabilitatea acţiunilor misionare, a ducerii mai departe a educaţiei şi a ajutorării celor care au nevoi speciale, militând ca şcolile, agenţiile sau programele de ajutorare să fie sub supravegherea bisericilor locale.

Texte: Fapte 13.1-3; 14:26-27; 15:34-40; 2 Corinteni 8:1-24; 11:9; Filipeni 4:14-19; 1 Tesaloniceni 1:8.

COMENTARII FINALE

1. Credinţele Comune credinţei creştine nu sunt considerate distinctive. Baptiştii împreună cu mulţi alţii cred în doctrinele istorice despre Trinitate, Creaţie, cădere, etc. Ei susţin cele cinci fundamente ale credinţei:

1) Naşterea din Fecioară a lui Isus;

2) Ispăşirea substituţională a lui Isus;

3) Divinitatea lui Isus;

4) Învierea trupească a lui Isus şi a Doua Sa Venire;

5) Inspiraţia Scripturii.

2. Baptiştii consideră că Evanghelia este predicată şi învăţată în multe biserici non-baptiste şi că există mulţi oameni mântuiţi cu care Baptiştii ar putea avea părtăşie personală. Cu toate acestea, încercarea de a coopera ecleziastic cu asemenea oameni este tensionată, dacă ei nu susţin distinctivele Baptiste menţionate.

3. Nu toţi Baptiştii cred anumite doctrine. Unii nu acceptă siguranţa veşnică. Unii nu adoptă o poziţie pre-tribulaţionistă, pre-milenistă; Unii nu anticipează o răpire iminentă a credincioşilor; unii susţin o ispăşire limitată. Mărturisirile de credinţă ale părtăşiilor, asociaţiilor, conferinţelor, etc., de obicei afirmă poziţia doctrinară a grupului. Fiecare biserică şi fiecare individ trebuie să-şi judece natura şi lărgimea contactelor cu cei care diferă în credinţă şi practică.

4. Având în vedere faptul că Baptiştii, de-a lungul istoriei, au suferit multă persecuţie de dragul adevărului, „ei nici odată nu au persecutat pe alţii de dragul conştiinţei – nici odată!…. Ei au dat lumii o moştenire inestimabilă… este aceea a totalei libertăţi religioase a credinţei, vorbiri şi închinării şi totala separare a bisericii şi statului” – E. T. Hiscox

5. A cunoaşte şi a crede distinctivele Baptiste nu este suficient. Noi trebuie să le trăim în vieţile noastre ca indivizi şi ca biserici. Generaţiile care vin trebuie să vadă că acestea sunt convingeri, nu oportunităţi.

REVIGURAREA DISTINCTIVELOR BAPTISTE

Nu este corect să vorbim despre dezvoltări ale secolului XVII cu privire la acele convingeri distincte pentru Bisericile Baptiste. Învăţătura şi exemplele din Noul Testament şi dovezile care ne sunt disponibile din primele două secole de Creştinism ne artă suficient că ceea ce sunt numite distinctive Baptiste erau caracteristici ale tiparului bisericii introduse de Domnul Isus Hristos, învăţate de apostoli şi misionarii timpurii şi practicate de bisericile pe care ei le-au fondat. Baptiştii caută în mod deliberat să fie imitatori a ceea ce Domnul a introdus ca mijloacele stabilite de El pentru ducerea lucrării Evangheliei Sale în dispensaţia prezentă. Istoria bisericilor „Baptiste” timpurii este în mare parte istoria redescoperirii şi adoptării modelului Nou Testamental.

Dacă căutăm să atribuim un singur stimul la această urmărire de a reveni la Biblie, recunoaştem repede că evenimentele şi argumentele s-au centrat în jurul respingerii sacramentalismului în opoziţie cu adevărata experienţă personală a regenerării prin simpla credinţă în sângele vărsat al lui Hristos. Caracterul genuin al botezului nu depinde de a fi făcut de un cleric autorizat al Bisericii Angliei sau al Romei, ci numai de faptul că el este un memorial care vine după credinţă, că numai credincioşii ar trebui să fie botezaţi.

În 1606 sau 1607 John Smith s-a botezat pe sine şi pe alţi aproximativ 40 din grupul de separatişti care au părăsit Anglia, fugind la Amsterdam. Acest grup a continuat „prima biserică formată din Englezi care este cunoscută că ar fi susţinut botezul numai al celor credincioşi”, conform istoricului H.C. Vedder.

Atunci când persecuţia în Anglia s-a domolit, într-un fel, unii din exilaţi, conduşi de Thomas Helwys, în 1611 s-au întors în Anglia şi au format „prima biserică Baptistă pe pământ Englez pentru care există dovezi istorice” (R.G. Torbet). Prin 1626 existau deja 5 asemenea biserici, şi prin 1644 erau 47, cunoscute ca biserici ale Baptiştilor Generali, toţi botezând prin stropire.

S-a mai dezvoltat şi un alt grup de biserici ca separatişti de Biserica Angliei, cunoscuţi ca Baptiştii particulari. Ei numărau numai 7 biserici în 1644 atunci când au întocmit o mărturisire de credinţă care afirma că botezul trebuie să fie prin afundare, o formă pe care bisericile Baptiştilor Generali au adoptat-o mai târziu. În toate acestea insistenţa nu a fost pe forma botezului, ci pe botezul care urmează după regenerare, botezul credincioşilor. Baptiştii nu au crezut că cineva ajunge mântuit prin apă; botezul era Scriptural numai dacă acesta urma după convertire.

DISTINCTIVELE BAPTISTE ÎN DENOMINAŢIILE MAJORE

Grupurile Denominaţionale majore resping unele sau toată învăţătura Scripturii cunoscută ca distinctivele Baptiste. Pentru o prezentare comodă şi o delimitare clară, vezi „Baptist Distinctives among other Denominations” de Rev. R. Peterson[1]. El arată că există aproape o lipsă totală de acord în cele şase domenii pe care el le-a trecut în revistă: autoritatea pentru credinţă şi practică, calificarea pentru membralitatea în biserică, calificarea pentru botez, sistemul de guvernare a bisericii, relaţia bisericii cu statul şi poziţia credinciosului.

1) Pe lângă Biblie, şi uneori în contradicţie cu ea, Ortodoxia Estică, Romano Catolicii, Lutheranii, Episcopalienii şi Reformaţii acceptă ca autoritative tradiţiile omeneşti, crezurile şi autorităţile ecleziastice, cum ar fi Papa.

2) Acestea cer, pentru membralitatea în Biserică, un botez în apă, confirmarea, ascultarea de regulile bisericii şi primirea sacramentelor. Reformaţii au un tipar diferit prin faptul că numai părinţii credincioşi pot să-şi boteze copii.

3) Episcopalienii şi Reformaţii practică stropirea copiilor mici şi acceptă şi alte modele. Lutheranii toarnă apă pe capul copilului mic din mâna clericului; ei se opun cu tărie rebotezării ca o respingere a validităţii botezului lor. Romaniştii în mod obişnuit stropesc copilul mic; alte modele ar putea fi acceptate dacă sunt binecuvântate de un preot. Bisericile din Este încă practică afundarea copiilor mici de către un preot ordinat corect.

4) Legat de guvernarea bisericii, Romaniştii au o ierarhie cu Papa ca un cap al întregii lumi şi grade de subordonare, funcţionând ca o autocraţie. Ortodoxia Estică nu are un Papă; ea şi grupurile Episcopale sunt o oligarhie. Grupurile Reformate şi Lutherane folosesc o presbitero-oligarhie cu controlul fiind investit într-un sinod sau alt grup de acest fel în afara şi deasupra congregaţiei locale.

5) Toate cele 5 grupuri sunt în favoarea unei biserici stat în locul separării bisericii de stat. Romaniştii consideră că biserica ar trebui să fie deasupra statului; Ortodoxii, Lutheranii şi Episcopalienii acceptă statul deasupra Bisericii. Reformaţii sunt în favoarea teocraţiei, biserica influenţează şi ghidează statul.

6) Trei din cele cinci grupuri, Ortodoxii, Romaniştii şi Episcopalienii, consideră că credinciosul trebuie să aibă un preot ordinat pentru a acţiona în favoarea sa. Lutheranii şi Reformaţii pretind o preoţii a credincioşilor, dar clericii ordinaţi sunt consideraţi că ar avea puteri sacramentale.

Scorul:

În acord? Ortodoxia estică, Da – 0, Nu – 6

Romano Catolicii, Da – 0, Nu – 6

Lutheranii, Da – 0, Nu – 6

Reformaţii, Da – 0, Nu – 6

Episcopalienii, Da – 0, Nu – 6

Observaţii rezumătoare la încheiere

Grupurile denominaţionale majore resping, neagă sau se opun celor 6 învăţături Biblice trecute în revistă şi în acelaşi fel resping toate cele 15 învăţături considerate ca Distinctive Baptiste, care sunt în mod clar învăţate în Scriptură şi obligatorii pentru credincioşii din acest veac.

DISTINCTIVELE BAPTISTE ÎN ALTE GRUPURI DENOMINAŢIILE

Grupurile Metodiste sunt apropiate de Episcopalieni, acceptând atât crezurile şi mărturisirile de credinţă, cât şi Biblia, cerând botezul, confirmarea şi ascultarea de rânduielile bisericii pentru membralitate, având o ierarhie episcopală cu un transfer special prin lucrători şi episcopi. Cu toate acestea, ei nu au promovat nici odată unirea dintre biserică şi stat.

Grupurile Congregaţioanle corespund în patru din cele cinci învăţături ale denominaţiilor majore: acceptarea tradiţiei alături de Biblie, cerinţa botezului, confirmarea şi ascultarea de biserică pentru membralitate, cerând botezul prin stropire, dorind o biserică stat, o teocraţie şi limitând singura libertate prin faptul că se aşteaptă un botez făcut de cleric. Ei nu au forme democratice de guvernare a bisericii, fiecare corp conducându-se singur.

Grupurile Penticostale sunt de acord cu 2 dintre distinctivele Baptiste , şi urmează grupurile majore în 4 dintre ele. Ei adaugă la autoritatea Bibliei, experienţa personală; ei includ rânduiala bisericii pentru membralitatea în biserică; ei ar putea folosi forme Metodiste şi presbiteriene de guvernare. De obicei ei botează prin afundare, chiar dacă nu toţi, şi ei acceptă separarea bisericii de stat.

Menoniţii, Frăţia Plymouth şi Biserica creştină, fiecare acceptă trei din şase distinctivele Baptiste care au fost trecute în revistă, dar sunt de acord numai cu două; separarea bisericii de stat şi preoţia credincioşilor. Biserica lui Hristos nu are nici un crez despre Hristos; Menoniţii şi Frăţia Plymouth sunt supuşi unei conferinţe. Conceptele şi practicile botezului diferă. Menoniţii cred că botezul ar trebui să urmeze după regenerare, dar folosesc atât turnarea cât şi afundarea. Bisericile Creştine consideră că imersarea este o parte a convertirii, regenerarea baptismală. Frăţia Plymouth consideră că botezul cu „duhul” este important, orice formă de botez cu apă este opţională (unii sunt „baptişti uscaţi”).

Scorul:

În acord? Metodiştii Da – 1, Nu – 5.

Congregaţioniştii Da – 1, Nu – 5.

Penticostalii Da – 2, Nu – 4.

Menoniţii Da – 3, Nu – 3.

Frăţia Plymouth Da – 3, Nu – 3.

Biserica Creştină Da – 4, Nu – 2.

Observaţii rezumătoare la încheiere:

Nici una alt grup denominaţional, altul decât Baptiştii, nu acceptă toate cele 6 învăţături distinctive trecute în revistă mai sus, sau cele 15 mai sus menţionate. Unii s-ar putea să accepte unul sau două, două grupuri acceptă trei, şi un grup patru din şase.

Nu toţi Baptiştii susţin toate 15, dar toate 15 sunt în mod clar prezentate în Cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce a fost important pentru Dumnezeu atunci când şi-a fondat Biserica Sa ar trebui încă să fie la fel de important pentru poporul Său astăzi. Dumnezeu nu a falimentat pentru ca omul să inventeze căi noi de a-i face lucrarea Sa.

---

[1] Rev. R. Peterson „Baptist Distinctives among other Denominations” din Central C.B Quarterly, Vara 1960, pg. 13-20

GENEZA cap. 3 – STUDIUL STRUCTURII

GENEZA cap. 3 – STUDIUL STRUCTURII

Preluat din materialul expozitiv al Dr. McLain pe Geneza 3, profesor la Calvary Baptist Seminary din Lansdale PA, USA.

Folosit cu permisiune.

Traducere: pastor Bondaş Gavril Ioan

Structura literară la Geneza cap. 3.

Orice compoziţie literară are o structură. Practica comunicării structurate, indiferent că este scrisă sau orală, este universală printre fiinţele umane. Toţi autorii sau vorbitorii îşi structurează compoziţiile pentru a atinge un scop, fie că este vorba de a informa, a convinge, a uimi, a provoca, a instrui, etc. Prin urmare, descoperirea structurii unei naraţiuni Scripturale nu numai că ne împiedică să impunem structuri moderne la lumea antică, ci ne ajută şi în a descoperi înţelesul şi mesajul comunicat de autorul antic.

Geneza 3 este compus din două scene care sunt paralele şi echilibrate, aceasta înseamnă, fiecare scenă are componente corespunzătoare în cealaltă. Fiecare scenă este compusă dintr-o serie de 3 iniţiative şi răspunsuri. După aceste trei cicluri sunt prezentate efectele acţiunii precedente şi concluzia. În mod normal construcţiile paralele sunt un semnal intrinsec că este nevoie de comparaţie şi contrast.

De la un capăt la altul, în fiecare din cele două scene, iniţiatorul în este acelaşi. În prima scenă iniţiatorul este Satan în mod indirect prin agenţii săi – şarpele şi femeia. În a doua scenă, iniţiatorul este Dumnezeu Yahweh în mod direct faţă de toţi participanţii – bărbatul, femeia şi Satan / şarpele.

Efectele din prima scenă sunt cele care sunt experimentate imediat în ceea ce priveşte promisiunea lui Satan faţă de femeie – „în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii”. Într-adevăr, „ochii sunt deschişi”; cu toate acestea, cunoaşterea pe care ei au obţinut-o a fost din perspectiva păcătoşeniei şi a vinovăţiei. Prin urmare, eu au încercat să se acopere într-un mod care tratează numai simptoamele (cele externe) păcătoşenie lor (ruşinea lor).

Efectele scenei a doua sunt acelea care sunt experimentate în final în ceea ce priveşte neascultarea lor. Consecinţele alegerilor lor, cel puţin la nivelul de bază, implică blestemul ca răspuns la faptul că ei au abandonat ordinea creaţiei. Prin urmare, Dumnezeu asigură o acoperire care tratează mai mult decât simptoamele (cele interne), pentru că aceasta se focalizează asupra cauzei (păcătoşenia lor).

Concluzia ambelor scene se centrează în jurul Grădinii Eden. În prima scenă, atunci când Dumnezeu se apropie pentru ceea ce aparent trebuia să fie părtăşia de rutină (v. 8/a), bărbatul şi soţia sa se ascund „s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină”. Locul părtăşiei devine locul ascunderii. În a doua scenă, în timp ce Dumnezeu contemplă ceea ce nu era în nici un fel rutină, adică, posibilitatea ca omul să continue să creadă minciuna lui Satan şi în mod fals şi zadarnic să încerce să obţină viaţa veşnică, bărbatul şi nevasta lui sunt alungaţi din grădină. Locul locuirii devine locul alungării.

Ambele scene luate împreună formează o curbă-clopot sau o dezvoltare a unei structuri a intrigii sub formă piramidală care este comună în naraţiunea Biblică. Intriga sub forma cubei-clopot de obicei începe cu o notă despre situaţie (v. 1/a –este introdus şarpele). Apoi, evenimente ocazionale care generează apariţia conflictului (v. 1/b-3), şarpele iniţiază dialogul şi femeia răspunde). Apoi, complicaţii care intensifică apariţia conflictului (v. 4-6/c, şarpele promite femeii şi ea mănâncă din pom). În final, conflictul atinge punctul culminant (v. 6/d-e, femeia dă din fruct bărbatului şi el mănâncă, având ca rezultat faptul că el se ascunde de Dumnezeu, v. 7-8). Aceasta complectează dezvoltarea conflictului intrigii şi în general îl duce pe cititor în punctul central al naraţiunii.

În momentul în care scena 1 se încheie, povestea este jumătate spusă. Panta de coborâre a curbei-clopot începe cu un act care iniţiază rezolvarea conflictului (v. 9, Dumnezeu Yahweh începe să acţioneze). Apoi, conflictul începe să se soluţioneze (v. 9-13, Dumnezeu confruntă pe bărbat şi pe nevasta sa). Apoi, conflictul originar este rezolvat (v. 14-19, 21, Dumnezeu blestemă şi acopere pe participanţi). În final, rezultatul acţiunii este văzut şi intriga se apropie de un sfârşit (v. 22-24, bărbatul şi nevasta lui sunt alungaţi din grădină). În măsura în care scena a doua se apropie de concluzia sa, naraţiunea se apropie de un sfârşit.

Observă excepţia. Aşa cum se poate vedea, indiferent că intriga este văzută ca componente paralele şi echilibrate sau ca o curbă-clopot, versetul 20 nu se potriveşte nici unui tipar al intrigii. În versetul 20, Adam, singura dată în Geneza 3, iniţiază acţiunea – el dă soţiei sale numele Eva, mama celor vii. Acest verset nu se potriveşte tiparului intrigii din cel puţin două motive.

a) Primul, în scena 2, Dumnezeu Yahweh iniţiază toată acţiunea cu excepţia celeia din acest verset.

b) Al doilea, versetul 20 nu au nici o componentă corespondentă în scena 1.

În mod normal în structurile literare, componentele care „ies în afară” datorită unei lipse de componente paralele, slujesc la atragerea intenţionată a atenţiei spre ea însăşi. Falimentul unei componente de a se „potrivi” este un mijloc retoric prin care autorul accentuează sau evidenţiază aceea componentă. Prin înserarea acestui act izolat al iniţiativei lui Adam în acest punct, cititorul este avertizat să se gândească la acţiune.

Scena # 1 – Satan urmăreşte rasa umană – Înrobirea.

Este esenţial de observat că, în prima scenă a acestui capitol, scopul şi ţinta lui Satan este înrobirea rasei umane ca un întreg. Obiectivul final al Satanei nu sunt indivizii umani.

1. Ordinul de atac al lui Satan.

La începutul naraţiunii, Satan făcuse deja din şarpe agentul înşelării sale. Făcând aşa, şarpele slujeşte ca un mijloc spre un scop. Scopul final al lui Satan nu este cucerirea lumii animalelor. Cu toate acestea începe cu recnul animal pentru a atinge o ţintă mai mare. În acest capitol, Satan îşi croieşte drumul în sus, invers şi alături de ordinea prezentată în naraţiunea creaţiei din capitolul 2: Adam, Capul rasei (2:7-8); Eva, ajutorul omului, creat ca egalul şi reflecţia lui (2:20-22) şi recnul animal, distinct şi diferit de umanitate (2:18-21; vezi 1 Timotei 2:13; 1 Corinteni 11:7:12, etc.).

În ciclurile iniţiere-răspuns, Satan continuă să-şi urmărească scopul final. În primele două cicluri Satan foloseşte şarpele pentru a o înşela pe femeie. Cu toate că ea este unul din obiectele scopului său, femeia nu este scopul final. Ea este pur şi simplu un alt mijloc spre scopul final. Lucrul acesta este arătat cel puţin în două feluri.

1) Mai întâi, Satan foloseşte, în discuţia cu femeia, un limbaj inclusivist şi nu individual (vezi secţiunea următoare).

2) În al doilea rând, structura scenei termină ciclul iniţierea-răspuns prin căderea omului.

Satan şi-a croit în mod complect drumul de la partea inferioară a ordinii creaţiei până în vârf, la Adam, capul rasei – scopul final. Şarpele şi femeia au fost numai scopuri intermediare, pentru a-şi asigura rolul lor de agenţi în atingerea nivelului următor în sus în ordinea creaţiei. Cu şarpele şi femeia, Satan a cucerit doar indivizi. Prin cucerirea bărbatului, el a cucerit rasa.

2. Limbajul inclusiv al lui Satan.

Atunci când Satan s-a apropiat de femeie prin instrumentalitatea şarpelui, el foloseşte un limbaj inclusivist. Satan foloseşte persoana a doua plural atunci când face referire la porunca lui Dumnezeu, „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi (plural) din toţi pomii din grădină?””, deci privea dincolo de femeie, ca un individ, pentru a-l cuceri pe Adam. Accentul lui Satan în înşelarea femei nu a fost femeia ca scop final. Scopul imediat era înrobirea femeii, dar în primul rând pentru a-şi asigura o unealtă prin care să atingă bărbatul. Folosind pluralul în adresarea către femeie, Satan, cel puţin în parte, îşi revela scopul final care era dincolo de femeie.

În contrast, Dumnezeu foloseşte persoana a doua singular nu numai în Geneza 2:17, atunci când porunca este la origine dată, ci şi în Geneza 3:11, în timpul interogării omului şi în Geneza 3:17, atunci când pronunţă blestemul peste om.

3. Ritmarea intrigii de către autor.

În structurarea unei naraţiuni, un autor are abilitatea de a regla ritmul intrigii; adică, a o face să se mişte mai repede sau mai încet prin cantitatea de informaţii explicative sau colaterale pe care le foloseşte. Cu cât este mai mare gradul de modificare, explicare sau subordonare, cu atât se mişcă mai încet intriga. Cu cât este mai mic gradul de modificare, explicare sau subordonare, cu atât intriga se mişcă mai repede.

În primul ciclu iniţiere-răspuns (v. 1/b-3), intriga este încetinită de dialog. Acest lucru este în mod special evident din răspunsul femeii în v. 2-3. În al doilea ciclu iniţiere-răspuns (v. 4-6/c), intriga este încetinită în două moduri.

1) Primul, răspunsul şarpelui este extins cu explicaţii („dar Dumnezeu ştie că…”).

2) Al doilea, naraţiunea din v. 6 este extinsă prin întreita descriere a modului în care femeia a perceput pomul („a văzut că pomul era…”).

Cu toate acestea, cel de al treilea ciclu iniţiere-răspuns (v. 6/d-e) este comparativ abrupt. Iniţierea este formată numai din patru cuvinte în textul Ebraic, şi răspunsul este exprimat numai printr-un singur cuvânt. Caracterul abrupt, în mod special al răspunsului, evidenţiază semnificaţia acţiunii. Atunci când bărbatul a mâncat (v. 6/e), Satan şi-a atins scopul final. Rasa umană era acum înrobită. Nu mai era nimic de zis în acest punct. Caracterul abrupt al v. 6/e încheie ciclurile iniţiere-răspuns cu o lovitură.

4. Consecinţele acţiunii omului.

Cu toate că marea parte a materialului din secţiunea de efecte şi concluzie (v. 7-8) pare să transmită o acţiune corporativă, prin intermediul formelor la persoana a treia plural („ei”), natura conducerii bărbatului este evidentă în v. 8/b. Datorită păcatului lor, locul părtăşiei este transformat într-un loc al ascunderii – bărbatul şi nevasta sa încearcă să se ascundă de Dumnezeu. Conducerea omului, în calitate de cap al rasei, este evidenţiată în patru feluri:

1) Primul, prin folosirea formelor verbale la persoana a treia singular. Cu toate că amândoi, atât bărbatul cât şi femeia se ascund în grădină, verbul vede acţiunea ca singulară („s-a ascuns” [n.t. în TRC „s-au ascuns”]).

2) Al doilea, folosirea rădăcinii reflexive a verbului (Hithpal) accentuează singularitatea acţiunii („el s-a ascuns”).

3) Al treilea, prin schimbarea de la referinţa pronominală („ei”) la folosirea substantivelor („omul şi nevasta”). Substantivul poartă o specificacitate mult mai mare decât folosirea pronumelui.

4) Al patrulea, cuplat cu schimbarea de la pronume este apariţia pronumelui împreună cu nevasta – „nevasta lui”. Elementul pronominal slujeşte la subordonarea acţiunii nevestei faţă de soţul ei, reflectând conducerea sa în acţiune. În lumina v.8/b, implicaţia este că acţiunile conţinute în v. 7 şi 8, care ar putea, la prima vedere, părea ca fiind corporative în natură, erau de fapt acţiuni făcute sub conducerea bărbatului.

Rezumat

Scopul lui Satan, în această scenă, nu este individul din umanitate. Prin agenţii individuali, obiectivul final şi scopul lui Satan a fost bărbatul în calitatea sa de cap al rasei. Scopul lui Satan era întreaga rasă. El a căutat să aducă falimentul umanităţii în întregul ei. Probabil că acest scop al cuceririi rasei umane este urmarea logică şi cronologică a mândriei lui Satan de a obţine Dumnezeirea (Isaia 14:13-14). Rasa care a fost creată pentru a-l glorifica şi pentru a avea părtăşie cu Dumnezeu, acum va glorifica şi va avea părtăşie cu Satan.

Scena # 2 – Satan urmăreşte rasa umană – Restaurarea.

Conţinuturile fiecărei scene din Geneza 3, exact ca şi structurile lor, sunt paralele şi echilibrate. Adică, este imposibil de interpretat o scenă fără cealaltă. În mod individual fiecare scenă s-ar putea să spună propria ei poveste, dar fiecare poveste este incompletă fără cealaltă scenă. A interpreta o scenă fără a ţine cont de cealaltă duce la concluzii incorecte. Exact aşa cum scena 1 se focalizează asupra unui eveniment care afectează rasa umană în întregime şi complect, acţiunile din scena 2 afectează şi ele rasa umană în întregime şi complect. Restaurarea rasei umane de către Dumnezeu Yahweh, aşa cum este descrisă în Geneza 3, este pentru întreaga rasă umană; nu pentru vreo porţiune limitată a rasei umane.

1. Ordinea lui Dumnezeu în punerea de întrebări.

Scena 2 începe cu Dumnezeu care îi interoghează pe participanţii la scena 1. Dumnezeu se adresează bărbatului mai întâi. Făcând aşa, Dumnezeu urmează ordinea creaţiei din Geneza 2. I se adresează bărbatului întâi, în calitate de cap al rasei, şi prin urmare centrul responsabilităţii. Interogarea lui Dumnezeu este punctuală, aşa cum este indicat de folosirea elementelor pronominale singulare – „Unde eşti?”, „Cine ţi-a spus că eşti gol?”. După chestionarea bărbatului (v. 9-12), Dumnezeu îşi îndreaptă atenţia spre femeie (v. 13).

Interogarea bărbatului de către Dumnezeu în primele 2 cicluri ale acestei scene (v. 9-12) este comparativ largă. Cu toate acestea, atunci când Dumnezeu chestionează femeia (v. 13/a), El este punctual („Ce ai făcut?”), omiţând întrebările care au urmat la om. Şi răspunsul femei este punctual (v. 13/b, „Şarpele m-a amăgit, şi am mâncat din pom.”). Dumnezeu chiar nici nu se adresează şarpelui atunci când El interoghează pe cei implicaţi.

2. Consecinţele acţiunii omului: blestemul (v. 14-19).

Din punct de vedere lingvistic, aceste versete formează o unitate şi sunt în esenţă văzute ca o acţiune. Acest fapt este greu de recunoscut în traducerile Englezeşti. Cu toate acestea, în textul Ebraic, v. 14 începe cu un o conjuncţie consecutivă waw care indică că acesta este următorul eveniment cronologic în linia naraţiunii. După ciclul iniţiere-răspuns, Dumnezeu se întoarce înspre şarpe şi începe să pronunţe blesteme asupra participanţilor la scena 1.

După adresarea Sa către şarpe, în v. 14-15, Dumnezeu se întoarce către femeie. Cu toate acestea, v. 16 începe cu o conjuncţie simplă waw pe o formă de verb la perfect, care leagă adresarea Sa către femeie cu adresarea Sa anterioară către Satan, ca una separată, dar parte paralelă a unei unităţi mai mare. Această formă de conjuncţie simplă waw pe un verb la formă perfectă introduce şi adresarea către bărbat în v. 17. Secţiunea blestemului din această scenă trebuie să fie văzută ca o unitate compusă din trei părţi paralele, legate.

a. Blestemul asupra şarpelui (v. 14-15)

Parte din ceea ce este implicat în v. 14 este restaurarea ordinii creaţiei. Prin împuternicirea şi controlul lui Satan, şarpele a inversat ordinea creaţiei şi a exercitat o dominaţie asupra umanităţii. Prin blestemarea şarpelui de a se târî pe pântecele sale şi „să mănânci ţărână”, Dumnezeu a asigurat întoarcerea şarpelui la locul supunerii sub umanitate aşa cum era indicat prin faptul că Adam a dat nume animalelor (2:19-20) şi prin formula de binecuvântare a lui Dumnezeu (1:28).

În v. 15 avem trecerea lui Dumnezeu de la şarpe la Satan. Blestemul implică 3 nivele de relaţii.

1) Primul, la un nivel individual.

Dumnezeu decretează că El va pune duşmănie „între tine şi femeie”. Există 2 interpretări tradiţionale cu privire la cine este implicat în acest punct.

a) Prima, concepţia naturalistă, este că aceasta implică şarpele şi femeia în general. Această părere, deşi populară, nu recunoaşte semnificaţia articolului hotărât din context. „Femeia” în context este Eva.

b) A doua, concepţia spirituală, este Dumnezeu, pregătind recuperarea rasei, acţionează pentru a frânge afinitatea care s-a format între Satan şi umanitate. El iniţiază această deziluzie acolo unde ea a început – între Satan şi Eva.

2) Al doilea, la un nivel corporativ.

Dumnezeu decretează că El va pune vrăjmăşie „între sămânţa ta şi sămânţa ei”. Există 2 interpretări tradiţionale cu privire la cine este implicat la acest nivel.

a) Prima, unii înţeleg „sămânţa ta” ca fiind aceea porţiune a rasei umane care a trăit sub domnia şi controlul lui Satan. Aceştia sunt aceia care nici odată nu au experimentat mântuirea şi nu au scăpat de sclavia lui Satan şi nu se bucură de restaurarea lui Dumnezeu.

b) A doua interpretare este că vrăjmăşia există între Satan şi forţele lui şi umanitatea ca o rasă. Adică, „sămânţa ta” se referă la îngerii căzuţi care formează cohortele lui Satan în atacul asupra rasei umane. „Sămânţa ei” se referă la rasa umană care în final îşi găseşte mama în „femeie”.

În lumina contextului, a doua concepţie asigură un suport mai bun. Acest lucru este evident în accentul pe concepţie şi maternitate în blestemul asupra femeii (v. 16) şi explicaţia cu privire la numele Evei – „mama tuturor celor vii”.

3) Al treilea, la un nivel de conducere.

Dumnezeu decretează că „acesta însuşi [n.t. „aceasta” în TRC] îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul”. Aceste expresii sunt în mod emfatic singulare – „acesta însuşi” şi „tu însuţi”. În acest punct, accentul s-a mutat dincolo de indivizii direcţi (şarpele şi Eva) şi dincolo de entităţile corporative (demonii şi umanitatea). Accentul acestui nivel este pe indivizi specifici. Aceste expresii de asemenea definesc „vrăjmăşia” ca un „strivire” reciprocă. Cu toate acestea, locaţia şi deci semnificaţia zdrobirii sunt foarte distincte. O lovitură la „călcâi” este nesemnificativă atunci când o compari cu o lovitură la „cap”. Cu toate că se lansează o luptă în care ambii participanţi îşi dau lovituri, lupta este dureroasă, dar de supravieţuit pentru unul şi critică şi finală pentru celălalt.

Este de asemenea semnificativ faptul că Dumnezeu inversează ordinea participanţilor. În primele 2 nivele, Stan şi agenţii săi sunt menţionaţi mai întâi – „tine şi femeie” şi „sămânţa ta şi sămânţa ei”. Cu toate acestea, la acest nivel, Dumnezeu menţionează mai întâi venirea descendentului femeii – „aceasta… şi tu …”. Această schimbare a ordinii ajută la evidenţierea semnificaţiei a acestui individ care va veni.

b. Blestemul asupra femeii (v. 16).

În parte acest blestem include două accente.

1) Primul, cel al procreeri. Experienţa durerii în naşterea de copii este în mod semnificativ mărită.

2) Al doilea, cel al restaurării ordini creaţiei. Cu toate că amândoi, bărbatul şi nevasta sa, în timpul ispitirii şi căderii, au ieşit din ordinea creaţie lor (v. 17/a), căderea umanităţii nu va avea ca rezultat o schimbare în planul pentru familie a creaţiei lui Dumnezeu. Conducerea masculină va continua – „dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine”.

c. Blestemul asupra bărbatului (v, 18.19).

În parte şi acest blestem conţine o restaurare sau reafirmare a ordinii creaţiei. Bărbatul va trăi şi va asigura cele necesare familiei lui prin munca sa – a lucra pământul. Cu toate acestea, datorită neascultării lui, întreaga sferă a agriculturii şi horticulturii va fi afectată. Sunt afirmate şi efectele avertizate ale neascultării. Neascultarea (2:17, „în ziua în care vei mânca din el”) a adus moartea („vei muri negreşit”). Moartea, în acest context, ar trebui înţeleasă în semnificaţia ei întreită – fizică (v. 19/b, „te vei întoarce în pământ”), spirituală (v. 10, „m-am ascuns”), şi eternă (v. 22-24, excluderea de la pomul vieţii).

3. Declaraţia omului

În v. 20, cititorului i se spune – „Adam a pus nevestei sale numele Eva: căci ea a fost mama tuturor celor vii”. În acest verset bărbatul îşi exprimă credinţa în promisiunea unui răscumpărător care va veni, aşa cum este ea conţinută în blestemul asupra lui Satan în v. 15. El o numeşte pe nevasta sa, Eva („vii”), cu explicaţia că „ea a fost mama tuturor celor vii”. Semnificaţia numelui şi explicaţia însoţitoare este întreită:

1) Prima, el recunoaşte că împlinirea promisiunii din Geneza 3:15 va fi prin Eva, prin intermediul naşterii de copii. Răscumpărătorul care va veni se va naşte în rasa umană.

2) A doua, el recunoaşte că promisiunea din Geneza 3:15 include răscumpărarea totală din moartea care a fost rezultatul păcatului. Semnificaţia lui „vii” trebuie găsită în lumina apariţiei lui imediat după blestemul morţii. Bărbatul, şi prin el rasa, sunt blestemaţi să moară fizic, spiritual şi etern pentru neascultarea lor. Nădejdea bărbatului este răscumpărarea complectă. Adam se uită dincolo de viaţa fizică (adică, creaţia) la viaţa spirituală şi eternă prin provizia lui Dumnezeu.

3) A treia, viaţa asigurată de viitorul răscumpărător prin instrumentalitatea femeii va fi a ”tuturor celor vii”. Provizia lui Dumnezeu pentru restaurare va fi la fel de extensivă ca şi obiectivul lui Satan de a înrobi.

Aşa cum am arătat, versetul 20 nu se potriveşte naturii paralele, echilibrate a intrigii din Geneza 3. Acest verset iese în afara structurii aşa încât lucrul acesta să fie accentuat pentru cititor. Două lucruri ies în evidenţă:

1) Primul, conţinutul acestui verset probabil nu ar trebui să fie considerat ca fiind într-o secvenţă cronologică. Darea de nume este cel mai probabil consecinţa logică a secţiunii blestemului la care omul tocmai a fost martor şi a experimentat-o.

2) Al doilea, versetul evidenţiază credinţa omului în Dumnezeu. El acceptă promisiunea lui Dumnezeu cu privire la unul care „zdrobeşte” ca fiind sigură şi personală. Prin faptul că o numeşte pe Eva, mama tuturor celor vii, Adam îşi exprimă credinţa în Dumnezeu în legătură cu viaţa care va veni prin răscumpărătorul care va veni.

Rezumat

În scena a doua din Geneza 3, preocuparea lui Dumnezeu este în final pentru rasa ca un întreg. În Geneza 3:15, Dumnezeu include protoevanghelia în blestemul asupra lui Satan pentru că planul şi realizarea lui Satan a fost căderea şi înrobirea întregii rase umane. Cu toate că aceea înrobire a fost realizată prin alegeri ale individului, scopul final al lui Satan a fost bărbatul, Adam. Prin căderea lui Adam, capul rasei, Satan a înrobit totalitatea rasei umane.

Răspunsul lui Dumnezeu nu a fost să asigure restaurarea pentru o parte limitată a rasei umane. Planul şi scopul lui Dumnezeu în ceea ce priveşte un viitor răscumpărător a fost de a asigura răscumpărarea complectă a întregii rase umane. Cu toate că acceptarea acelui plan este prin alegere individuală, aşa cum se vede în v. 20, în exprimarea credinţei lui Adam, provizia a fost făcută pentru întreaga rasă umană. Observă că Eva are o exprimare similară a credinţei în promisiunea lui Dumnezeu, din Geneza 3:15, în Geneza 4:1, „Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!”.

Semnificaţia teologică a textului din Geneza 3:15

„Protoevanghelia”

„Protoevangelium” vine de la un termen Grecesc compus format din combinarea lui proto- (prima sau timpuriu) şi evangelium (veste bună sau Evanghelie). Deci protoevangelium este un termen teologic „interpretat de mulţi ca o referinţă la victoria lui Hristos asupra lui Satan, şi prin urmare, ca prima afirmare a evangheliei în Biblie”. În mod tradiţional, protoevangelium a fost identificat ca Geneza 3:15.

Mesajul evangheliei, că Hristos a venit pe pământ ca om pentru a muri şi a înviat pentru răscumpărarea umanităţii, este firul care leagă Scriptura împreună. Aceasta este nădejdea umanităţii. Accentul acestui studiu a fost semnificaţia teologică a textului din Geneza 3:15 în lumina faptului că el a fost dat lui Satan şi nu a fost dat lui Adam şi/sau Eva. De ce ar fi dat Dumnezeu primul mesaj al Evangheliei şi al venirii mântuitorului lui Satan şi nu omului? Ce semnificaţie există în darea mesajului celei mai mari nădejdi a umanităţii celui mai mare duşman al umanităţii? În lumina structurii retorice a acestui capitol în care Geneza 3:15 este localizată şi a expunerii noastre anterioare, se pot discerne câteva principii soteriologice.

1) Primul, răscumpărarea despre care se vorbeşte în acest verset este iniţiată şi asigurată de Dumnezeu Yahweh – „[Eu] voi…”.

După cădere, omul nu a venit la Dumnezeu pentru a-l căuta pentru a fi răscumpărat din starea de cădere. De fapt a apărut exact opusul; umanitatea urmând conducerea lui Adam s-a ascuns de Dumnezeu în grădină. Locul părtăşiei a devenit locul ascunderii. Dar Dumnezeu a pornit în căutarea omului păcătos. Şi El încă o face.

2) Al doilea, răscumpărarea despre care se vorbeşte în acest verset este viitoare faţă de evenimentele din Geneza 3 - „[Eu] voi…”.

Cu toate că era viitor, Dumnezeu nu a pus aceea răscumpărare, în acest punct, într-un cadru de tip. Prin urmare bărbatul şi nevasta sa l-ar fi luat ca fiind iminent. Acest fapt este evidenţiat de numele pe care Adam l-a dat Evei (3:20) şi declaraţia Evei la naşterea primului ei fiu (4:1). Protoevangelium a fost o promisiune pentru şi o provizie a nădejdii pentru rasa umană.

3) Al treilea, răscumpărarea despre care se vorbeşte în acest verset va fi realizată în mod mediatorial – „sămânţa ei… aceasta îţi va…”.

În final Dumnezeu va fi implicat în răscumpărare, dar nu implicat imediat. Dumnezeu a iniţiat-o şi va realiza în final promisiunea răscumpărării. Dar Dumnezeu însuşi nu va fi răscumpărătorul. Aşa cum Satan a folosit femeia pentru a ajunge la Adam şi pentru a aduce căderea rasei umane, Dumnezeu va folosi femeia pentru a produce un răscumpărător pentru răscumpărarea rasei.

4) Al patrulea, răscumpărarea despre care se vorbeşte în acest verset va veni prin rasa umană – „sămânţa ei”.

Răscumpărătorul promis va fi una cu rasa pentru că va fi unul din rasă (Galateni 4:4; Evrei 2.14-16).

5) Al cincilea, răscumpărarea despre care se vorbeşte în acest verset va fi complectă – „îţi va zdrobi capul”.

Lovitura care este descrisă, este o lovitură fatală. Nu există nimic de adăugat la sau de substituit în lucrarea lui Dumnezeu. Răscumpărarea este complectă prim mediatorul lui Dumnezeu, omul nu poate adăuga la ea.

6) Al şaselea, răscumpărarea despre care se vorbeşte în acest verset este universală; adică, ea implică întreaga rasă umană, întreaga umanitate.

Prima promisiune a lui Dumnezeu este făcută lui Satan, înşelătorul rasei umane. Promisiunea lui Dumnezeu pentru răscumpărarea din păcat este dată celui care căuta să înrobească întreaga umanitate prin păcat. Protoevangelium se referă la provizia universală a mântuirii ca răspuns la ţinta universală a lui Satan de a realiza căderea şi înrobirea rasei umane. Planul lui Dumnezeu în Geneza 3:15, pentru răscumpărarea întregii rase nu este limitat în nici un fel la vreo parte a rasei.

Concluzia

De ce ar fi dat Dumnezeu primul mesaj al Evangheliei şi al venirii mântuitorului, lui Satan şi nu omului? Ce semnificaţie există în darea mesajului despre cea mai mare nădejde a umanităţii celui mai mare duşman al umanităţii. Răspunsul la această întrebare este multiplu. Fără îndoială Dumnezeu dă acest mesaj lui Satan ca un protagonist al naraţiunii, antagonistul naraţiunii. Există puţină îndoială asupra faptului că Dumnezeu dă acest mesaj lui Satan în calitate de cauză finală şi iniţiator al căderii şi înrobirii omului.

Cu toate acestea, luând în considerare semnificaţia teologică a faptului că Satan primeşte Protoevangelium, răspunsul este cel puţin dublu:

1) Primul, Dumnezeu a dat Protoevangelium lui Satan pentru a revela lărgimea răscumpărării şi a restaurării pe care El o asigura. Decepţia şi înrobirea lui Adam de către Satan a dus la înrobirea întregii rase umane. Restaurarea lui Dumnezeu prin „sămânţa femei” care va veni va asigura răscumpărarea pentru întreaga rasă umană.

2) Al doilea, Dumnezeu a dar Protoevangelium lui Satan pentru a afirma că ordinea din creaţie va fi restabilită. Umanitatea a fost creată pentru a-l glorifica şi pentru a avea părtăşie cu Dumnezeu. Ambele au fost pretinse de Satan la cădere. Cu toate acestea, Dumnezeu le va restaura ambele pentru Sine prin intermediul răscumpărătorului care va veni.