Geneza – cap. 6:1-8

1. 1. Corupţia rasei (6:1-8)

Detaliile acestei secţiuni au fost subiectul dezbaterilor fără sfârşit, deseori lăsând ceea ce este evident neatins. Trebuie reamintit că acesta este parte din tôl^edôt care începe în 5:1. Indiferent ce părere adoptă cineva cu privire la detalii, este clar că aceste versete arată starea rea în care a ajuns rasa umană şi moartea era pedeapsa ei continuă.

6:1-4 – Mulţi au sugerat că „fiii lui Dumnezeu” erau linia neprihănită a lui Set şi „fetele oamenilor„ erau Cainiţii. Dar aceasta nu face dreptate terminologiei sau contextului. Alţii au văzut „fiii lui Dumnezeu” ca îngerii (ca în Iov 1:6) care au coabitat cu femei de pe pământ. Oricum aceasta intră în conflict cu Matei 22:30.

Incidentul este unul de încredere în sine, cel mândru depăşeşte limitele. Aici aceasta se aplică la „fiii lui Dumnezeu”, o mulţime puternică, plină de plăceri care urmăreşte faimă şi fertilitate. Probabil ei erau conducători puternici care erau controlaţi (locuiţi) de îngeri căzuţi. Se poate întâmpla că îngerii căzuţi şi-a părăsit locurile de locuit şi au locuit în trupurile despoţilor şi războinicilor umani, cei puternici ai pământului.

Se ştie din Ezechiel 28:11-19 şi Daniel 10:13 că marii împăraţi ai pământului aveau „căpetenii” care domneau în spatele lor – puterea lor este demonică. Nu este nici o surpriză în faptul că în literatura Ugarită (ca şi în literatura altor naţiuni), regii sunt descrişi ca divini, sem-divini sau sem-zei. Păgânii se închinau acestor lideri mari. Multe tradiţii mitologice îi descriu ca fiind urmaşii dumnezeilor înşişi. De fapt bnۥlm („fiii lui Dumnezeu”) în Ugarită este folosit atât pentru membri panteonului cât şi pentru marii împăraţi ai pământului. În legenda Ugarită a Răsăritului, dumnezeul principal al panteonului, El, a sedus femei umane. Această unire a lui dumnezeu cu femeile umane a produs Šḥr („Răsărit”) şi Šlm („Amurg”) care se pare că au ajuns să fie zeiţele care îl reprezentau pe Venus. Deci pentru păgâni, dumnezeii îşi aveau originea lor în copulaţia dintre dumnezei şi oameni. Orice individ supra-uman dintr-un mit sau din vreo mitologie sau vreun gigant ar sugera păgânilor că au origine divină.

Deci, Geneza 6:1-4 descrie cât de coruptă a ajuns lumea atunci când violenţa a fost dominantă. El este de asemenea o polemică împotriva credinţei păgâne că uriaşii („Nefilim„ („copiii lui Anac” în TRC), vezi Numeri 13:32-33) şi „oameni cu nume” (Geneza 6:4) erau de origine divină şi că nemurirea era atinsă prin imoralitate. Cultul Canaanit (şi mare parte din culturile Orientului Apropiat antic) includ ritualuri ale fertilităţii care implică magie rezonantă, bazată pe presupunerea că oamenii sunt afectaţi în mod supranatural printr-un obiect care îi reprezintă pe ei. Israel a fost avertizat să se opună acestuia pentru că acesta era complet corupt şi eronat.

Deci, pasajul respinge credinţele păgâne declarând adevărul. „Fiii lui Dumnezeu” nu erau divini; ei erau controlaţi de demoni. Căsătoria lor cu atâtea femei cu câte au vrut (probabil aici este originea haremurilor) se făcea pentru a-şi satisface instinctele de bază. Ei erau dor un alt ordin inferior al creaţiei, cu toate că erau tari şi influenţaţi de demoni. „Copii” din aceste căsătorii, în ciuda ideilor păgâne, nu erau regi-zei. Cu toate că erau „vitejii care au fost în vechime” şi „oameni cu nume”, ei erau carne şi ei mureau, la vremea potrivită, ca oricare din membri rasei umane. Când Dumnezeu a judecat lumea – cum era pe punctul să o facă – nici un uriaş, nici o divinitate, nici o fiinţă umană nu a avut nici o putere împotriva Lui. Dumnezeu pur şi simplu numără zilele cuiva şi îi aduce sfârşitul.

6:5-8 – Cuvântul Domnului în legătură cu rasa umană este plin de patos. „răutatea omului era mare” şi „toate întocmirile gândurilor din inima lui (mai bine „plan”, yēṣer) erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău” în mod continuu (vezi 8:21, „întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui”). Dumnezeu l-a făcut pe om după un plan (yāsar, „a forma după un plan”; 2:7), dar omul a luat aceea capacitate dată lui şi a produs altul, singur. Există o afirmaţie tare şi stranie cu privire la păcatul umanităţii. Acest pasaj ne oferă o pătrundere în explicaţia lui Isus că „în zilele dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau” (Matei 24:38) – aparent o afirmaţie inofensivă până când îi este studiat contextul. Mai mult omul a fost „stricat” şi „au umplut pământul de silnicie” (Geneza 6:11, 13).

Jocurile de cuvinte din v. 5-8 sunt izbitoare. Dumnezeu „s-a pocăit„ (KJV) („I-a părut rău” TRC) că a făcut omul, pentru păcatul rasei „S-a mâhnit în inima Lui”. Cuvintele „s-a pocăit” „mâhnit” şi „a făcut” duc înapoi la capitolul 3 şi 5. Lameh tânjea după mângâiere (nāḥam), din osteneala dureroasă de sub blestem (5:29). Acum lui Dumnezeu „i-a părut rău” (nāḥam, „s-a mâhnit”, NIV) „că a făcut pe om” pentru că păcatul omului l-a mâhnit (6:6). Acesta este motivul pentru care durerea a fost adusă în lume – Dumnezeu a fost mâhnit de păcat. Dar acum Dumnezeu, în loc să mângâie omul, „i-a părut rău” că l-a făcut. Aceasta dă un gust de ironie cuvintelor lui Lameh. Dumnezeu a hotărât să-i distrugă pe toţi. („I-a părut rău” nu sugerează că Dumnezeu şi-a schimbat gândirea, pentru că El este neschimbător [Maleahi 3:6]. În schimb, aceasta înseamnă că Dumnezeu era mâhnit).

Chiar dacă judecata rapidă a lui Dumnezeu va veni pentru că Duhul lui Dumnezeu nu va ascunde (dûn, „ascunde” este mai bine decât „a se lupta cu” din NIV, Geneza 6:3), pururi umanitatea, judecata va fi amânată cu 120 de ani (v. 3). În această vreme Noe a fost un „propovăduitor al neprihănirii” (2 Petru 2:5).

Noe a fost un destinatar al harului lui Dumnezeu şi prin urmare a fost cruţat de judecată (în contrast cu aceia care aspirau la nemurire). În vremea lui Moise, Israel va cunoaşte că ei au fost aleşi de Dumnezeu şi vor umbla în neprihănire. Ei, ca poporul lui Dumnezeu, vor întâlni pe Nefilimi, Anachimii (Numeri 13:33, „copiii lui Anac”) şi Refaiemiţii (Deuteronom 2:11; 3:13; Iosua 12:4), atunci când au intrat în ţară. Dar Israel nu ar trebui să se teamă de ei ca semi-zei. Dumnezeu va judeca lumea stricată pentru idolatrie şi curvie. Şi în zilele de la urmă cel rău va fi măturat în mod instantaneu atunci când Dumnezeu îşi va stabili împărăţia Sa teocratică a binecuvântării (Matei 24:36-39).

Geneza cap. 42:1 – cap. 47:27

1. 1. Mutarea în Egipt (42:1 47:27)

Următoarea narațiune arată că Dumnezeu a folosit foametea pentru a aduce pe Israel în Egipt sub domnia lui Iosif. Națiunea va rămâne acolo aproape 400 de ani, așa cum Dumnezeu a profețit lui Avraam (15:13). Israel se putea mângâia cu gândul că în ciuda robiei lui, Dumnezeu îl va împuternici într-o zi să triumfe asupra Egiptului.

1. Prima vizită a fraților în Egipt (cap. 42)

42:1-5 – Foametea era larg răspândită; ea era și în „Canan”. Deci, „Iacov” și-a trimis „fii” să coboare în „Egipt” „să cumpere” mâncare – toți fii săi cu excepția lui „Beniamin”, pentru că el nu a vrut ca și celălat fiu al Rahelei să se piardă. Refuzul său de a-l trimite pe băiatul acesta descoperă ceea ce gândea Iacov. Soarta lui Iosif nu a ieșit la lumină, dar trăsăturile fraților erau cunoscute bătrânului. Poate ei îi vor face vreun rău și lui Beniamin.

42:6-17 – Recunoscându-și frații, „Iosif” îi pune la încercare acuzându-i de patru ori că ar fi „iscoade” (v. 9, 12, 14, 16). El s-a purtat cu ei cu asprime (v. 7, 30), dar în dosul severității lui era afecțiune, așa cum reuniunea de mai târziu o face clar. În mod ironic, „frații” vorbeau cu o persoană care credeua ei că este moartă („unul nu mai este în viaţă”, v. 13).

Prezența lor în Egipt confirma adevărul visurilor lui, dar nu împlinirea lor. Iosif știa că toată familia trebuia să vină în Egipt sub domnia sa. El a cerut ca „unul” din ei să-l aducă pe „fratele” lor mai mic ca o dovadă că ei nu erau „iscoade”. Reținerea lor în închisoare era o întorsătură interesantă a evenimentelor, pentru că, mai înainte, frații l-au pus pe Iosif într-o „groapă-pușcărie”.

42:18-24 – După ținerea în custodie timp de trei „zile” a fraților, „Iosif” și-a schimbat planul și a sugerat ținerea numai a „unul… închis în temniţa” în timp ce ceilalți nouă s-au întors. El l-a reținut pe „Simeon” (v. 24) în timp ce ceilalți s-au întors acasă în Canaan cu „grâu”. Dacă ei nu se vor întoarce cu „fratele… cel tânăr”, Simeon va fi omorât. Un gust al retribuției a început să trezească sentimentele din frați, sentimente pe care strigătul după îndurare a lui Iosif (v. 21) și lacrimile lui Iacov (37:34-35) nu au reușit să le trezească. Ei au simțit că a-l aduce pe Beniamin înapoi în Egipt împotriva voinței tatălui lor ar fi pedeapsa pentru faptul că ei l-au vândut pe Iosif. Pentru că Iacov era tot cu „teamă”, acum ei erau în necaz. În timp ce ei vorbeau, ei nu știau că „Iosif” îi înțelegea pentru că el folosea „un tălmaci”. Faptul că a văzut sentimentul lor de părere de rău l-a mișcat pe Iosif și el „a plecat la o parte de la ei ca să plângă” (vezi 43:30; 45:2, 14; 50:1, 17).

42:25-28 – Ca un al mijloc de a aprinde frica de Dumezeu (vezi v. 18, 28, 35) în frații săi, „Iosif” le-a pus înapoi „argintul” lor (cel cu care ei au cumpărat „grâu”) în sacii lor. Indiferent că a intenționat ca banii să fie descoperiți pe drum spre casă sau acasă, șocul initial al acestuia a fost efficient. Sentimentul de vină care deja izvorâse a făcut grupul să vadă mâna lui Dumenzeu în acțiunea guvernatorului. Deci întrebare, „Ce ne-a făcut Dumnezeu?” a fost, atât cât a mers ea, o reacție la necaz plină de roade. Se pare că ei au simțit că Iosif o să-i acuze de furt, ceea ce va susține acuzația sa că ei erau spioni.

42:29-38 – Când s-au „întors la tatăl lor” în „Canaan”, cei nouă frați i-au spus lui „Iacov” „tot ce li se întâmplase”. Iacov s-a supărat pentru că el a crezut că un alt fiu era mort („Simeon nu mai este”), a refuzat să-l lase pe „Beniamin” să se întoarcă. „Ruben”, cel mai în vârstă, a căutat să asigure pe „tatăl său” că el îl va aduce pe Beniamin înapoi. Lucrul acesta este ironic, pentru că Ruben nu a reușit să prevină pierderea lui „Iosif” (37:21-22). „Dar Iacov” a refuzat să-l lase pe Beniamin să plece. El a spus că dacă i se întâmplă ceva acestui tânăr, el va suferi tot restul zilelor sale, exact așa cum a făcut-o atunci când a auzit de „moartea” lui Iosif (37:35).

Testele lui Iosif au fost importante în planul lui Dumenzeu de a binecuvânta sămânța lui Avraam. Dumenzeu a plănuit să aducă familia în Egipt pentru ca ea să crească acolo într-o mare națiune. Dar era necesar ca oamenii care au intrat în Egipt să fie credincioși Domnului. Era necesar ca frații să fie testați înainte de a putea participa la binecuvântarea lui Dumnezeu. Îndemnul lui Iosif a trebuit să fie subtil; frații trebuiau să simtă mâna lui Dumenzeu care lucra împotriva lor așa ca ei să poată șă-și recunoască crima împotriva lui Iosif și necredința lor dinainte în visurile lui. Dar un test nu era destul; trebuiau să existe două.

1. A doua vizită a fraților în Egipt (cap. 43)

43:1-7 – „Foametea” a continuat și familia lui Iacov a avut nevoie de mai mult „grâu”. Oricum, de această dată, Beniamin trebuia să meargă cu ei în „Egipt”.„Iuda” i-a reamintit „tatălui” său că, fără Beniamin, lunga lor călătorie în Egipt va fi în zadar. Desigur, Iacov a fost șovăitor; mustrarea sa („Pentru ce mi-aţi făcut un astfel de rău şi aţi spus omului aceluia că mai aveţi un frate?”) a fost un efort de a scăpa de decizia pe care ura să o ia. Totuși el a trebuit să îl lase pe Beniamin pentru ca ei să se poată întoarce în Egipt. Altfel, ei toți vor muri de foame.

43:8-14 – „Iuda” a scos lucrurile din impas cu o inițiativă personală afectuoasă, oferindu-se să accepte să fie „vinovat” dacă Beniamin nu se va întoarce. Iuda (al patrulea fiu al lui Iacov; 29:31-35) a avut success acolo unde Iuda a falimentat (42:37) și Beniamin a coborât în Egipt împreună cu frații săi. Este interesant că Iuda a fost cel care a venit cu planul de a-l vinde pe Iosif în Egipt (37:26-27). Acum el a trebuit să negocieze cu tatăl său pentru a-l duce pe Beniamin să-l vadă pe Iosif.

Iacov a sugerat ca ei să ia ceva „din cele mai bune roade ale ţării” ca să ducă „un dar omului aceluia”, inclusiv „puţin leac alinător şi puţină miere, mirodenii, smirnă, fistic şi migdale”. Se pare că aceste delicatese nu erau disponibile în Egipt (vezi 37:25). Ei de asemenea au luat „argint îndoit”, returnând ceea ce au găsit în pungile lor cu bani înainte. Iacov s-a resemnat față de marele risc implicat de posibila pierdere a celui de al treilea fiu – mai întâi Iosif; apoi Simeon și acum probabil și „Beniamin”.

43:15-30 – „Frații” s-au grăbit spre „Egipt”. Când au sosit, au fost duși în „casa” lui Iosif. Ei „s-au temut”, crezând că vor fi capturați. Când ei au informat pe „economul casei lui Iosif” despre „argintul” pe care ei l-au găsit în „sacii” lor atunci când s-au întors din prima lor căsătorie, administratorul le-a spus „Nu vă temeţi de nimic” pentru că „Dumnezeul vostru, Dumnezeul tatălui vostru, v-a pus pe ascuns o comoară în saci”. Probabil Iosif a vorbit cu „economul” despre adevăratul Dumnezeu.

”Simeon” a fost adus la ei (v. 23) și o masă de „amiază” s-a pregătit pentru cei 11 musafiri ai lui Iacov. Atunci când „i-au dat darul” lui „Iosif”, ei „s-au plecat şi s-au aruncat cu faţa la pământ” ca împlinire a avisului lui Iosif (37:7). Iosif, văzându-l pe fratele său „Beniamin”, nu și-a putut stăpâni lacrimile de bucurie. Desigur, Beniamin a fost fratele său dulce, ceilați erau doar pe jumătate frați. Ca și înainte când a vorbit cu cei 10 (42:24) el „a intrat degrabă într-o odaie şi a plâns acolo”

43:31-34 – La masă, Iosif a făcut ceva prevestitor pentru ei. Misterioasa așezare a scaunelor („de la întâiul născut, după dreptul lui de întâi născut, şi până la cel mai tânăr, aşezaţi după vârstă”) va crește sentimentul lor de neliniște față de expunerea la intervenția divină.

Totuși, în toate evenimentele acestei vizite, frații erau confruntați cu o lucrare plină de har din partea lui Dumenzeu prin acest „Egiptean” (v. 16, 27, 29, 34). Capitolul este o anticipare a lucrurilor viitoare pentru că, așa cum a spus Iosif mai târziu (45:5), Dumenzeu l-a trimis înianitea lor pentru a le purta de grijă în mijlocul foametei.

1. Testul lui Iosif (cap. 44)

44:1-13 – Iosif, deja având un succes strălucitor în creerea de tensiuni în timpul celor două vizite ale lor, acum a dat lovitura de maestru. El a testat preocuparea lor pentru Beniamin pentru a-i face să-și recunoască răul. Dacă ar fi căzut la acest test, dacă ei nu ar fi avut compasiune pentru acest al doilea fiu al Rahelei, atunci ei nu ar fi avut nici o parte la împlinirea promisiunii. Dumnezeu ar fi putut să înceapă din nou și să facă din Iosif o mare națiune dacă alții s-ar fi dovedit nevrednici (vezi Exodul 32:10).

Testul implica „argintul” oamenilor în „sacii” lor (așa cum el a făcut la întoarcerea din prima călătorie) și să pună „paharul de argint” în „sacul” lui Beniamin. Când „economul i-a ajuns” și i-a acuzat de furt, el în mod deliberat a creat tensiune între ei prin deschiderea sacului „începând cu cel mai în vârstă şi sfârşind cu cel mai tânăr”. Desigur, el știa că „paharul” de argint era „în sacul lui Beniamin”. Amenințarea instantanee la adresa lui Beniamin a fost ca o lovitură de sabie în inimile lor (vezi planul lui Solomon, 1 Împărați 3:16-28). Erau prezente toate condițiile pntru o altă trădare atunci când Beniamin a fost acuzat. Totuși, de această dată, răspunsul lor arată modul în care disciplinarea și-a făcut lucrarea. „Ei şi-au rupt hainele” de durere (vezi Iov 1:20), un răspuns pe care ei l-a provocat tatălui lor, mai devreme, pentru pierderea lui Iosif (Geneza 37:34).

44:14-17 – „Frații” s-au întors și s-au plecat înaintea lui Iosif (v. 14; vezi 37:7; 43:26, 28). „Iosif” probabil nu a încercat cu adevărat „să ghicească” pentru descoperirea trădării lor (44:5, 15). El probabil, pur și simplu, a făcut referire la ea pentru a spori respectul fraților lui față de el. „Iuda”, din nou purtător de cuvânt, mărturisește că „Dumnezeu” le-a descoperit nelegiuirea și a declarant că ei erau toți „robi” ai lui Iosif. „Dar Iosif” a anunțat că așa cum a spus economul (v. 10), numai „omul la care s-a găsit paharul” va fi „robul” său. Ceilalți se pot întoarce acasă.

44:18-34 – „Iuda” a mijlocit pentru „băiatul”; lunga sa pledoarie de a fi întemnițat în locul lui Beniamin este printre cererile cele mai frumoase și mai mișcătoare. Aceasta demonstra preocuparea sa pentru „tatăl” său care cu siguranță va „muri” dacă Beniamin nu se va întoarce cu ei (v. 31, 34; vezi 42;38).

Deci frații au demonstrat că s-au pocăit de păcatul lor împotriva fratelui lor, Iosif, („Dumnezeu a dat pe faţă nelegiuirea robilor tăi.”, 44:16). De asemenea, ei au arătat preocupare față de „tatăl” lor și față de „fratele mai tânăr”, Beniamin. Deci, după aceea (45:1-15) Iosif s-a făcut de cunoscut lor și i-a adus pe ei și familiile lor în Egipt, unde era mâncare (45:16 – 47:12).

1. Împăcarea fraților cu Iosif (45:1-15)

45:1-8 – Cu o explozie de emoție, „Iosif” s-a descoiperit pe sine „fraților săi”. Aceasta era a treia oară din cinci ori când „el a plâns” pentru frații săi (42:24; 43:30; 45:14; 50:17; vezi 50:1). Ei au fost înmărmuriți de veste, nu erau în stare să vorbească de frică că Iosif s-ar putea să îi ucidă. În acest pasaj sentimente tari și judecata și argumentul spiritual sănătos au întregit lucrarea de reconciliere care până acum a cerut o testare severă. Aceasta era sarcina unui om înțelept și pentru o perioadă de timp destul de mare Iosif și-a îndeplinit datoria în mod minunat.

Iosif a explicat că „Dumnezeu”, în mod suveran l-a adus în „Egipt” pentru a pregăti scăparea lor de „foamete”. Cuvintele sale formează o afirmație clasică cu privire la controlul providențial. „…m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră” (45:5). „Aşa că nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu” (v. 8; vezi v. 9). Siguranța că voia Domnului, nu a omului, este realitatea care controlează orice eveniment, a strălucit prin aceasta ca bază pentru reconciliere. Fără îndoială că Iosif s-a consolat de multe ori cu principiul credinței. Cel care este spiritual poate percepe mâna lui Dumnezeu în fiecare eveniment și prin urmare este în stare să ierte pe aceea care i-au greșit.

45:9-13 – Apoi, „Iosif” și-a instruit frații, „Grăbiţi-vă de vă suiţi” și „nu zăbovi” (vezi „ cât mai curând” în v. 13 și vezi 43:15), să meargă la Iacov și să-l informeze despre puterea lui Iosif (ca „cârmuitorul întregii ţări a Egiptului”, 45:8 și „domn peste tot Egiptul”, v. 9) și „toată slava” pe care o are „în Egipt” (v. 9, 13). Întreaga familie trebuie să se mute în Egipt și vor „locui în ţinutul Gosen”, o zonă fertilă în Delta Nilului[1] pentru a locui sub domnia lui Iosif, pentru că Dumenzeu a pregătit drumul prin toate situațiile.

45:14-15 – În final „frații” au fost reuniți, mai întâi Iosif și „Beniamin”, și apoi „toți”. Acelea au fost momente pline de emoții, pline de „plâns” (vezi 42:24; 43:30; 45:2) și apoi conversație. Ura și gelozia lor dinainte față de Iosif (37:4, 8, 11) acum a dispărut.

1. Mutarea familiei (45:16 – 47:12)

45:16-24 – Fraților li se dă instrucțiuni să aducă întreaga familie a lui Iacov în „Egipt”. „Faraon” însuși i-a instruit să se întoarcă, oferindu-le „ce este mai bun în ţara Egiptului”, asigurând „care” pentru transportarea membrilor familiei înapoi (vezi 46:5) și promițându-le „tot ce este mai bun în ţara Egiptului”. Atunci când ei au plecat, Iosif a zis „fraților săi”, „Să nu vă certaţi pe drum”. Aceasta nu era o vreme de învinuire și incriminare. Era o vreme de reunire plină de bucurie. Totuși, el știa că ei s-ar putea să înceapă să se certe pe drumul spre casă.

45:25-28 – La început „inima lui Iacov a rămas rece” în necredință la vestea fiilor săi că „Iosif tot mai trăieşte”. Dar apoi, auzind povestea lor și văzând „carele pe care le trimisese Iosif”, „Iacov… s-a înviorat” și imediat a decis să se mute și să-și vadă „fiul”.

Invitația regală pentru Iacov, bătrânul patriarch apropae de sfârșitul nădejdii și cei 10 frați împovărați de vinovăție, a fost un punct de cotitură în viețile lor și în împlinirea prezicerilor lui Dumenzeu (15:13-16) că ei vor merge în izolare într-o țară străină și se vor înmulți fără a-și pierde identitatea.

46:1-7 – Cu ani de zile în urmă, Avraam a mers în Egipt în timpul unei foamete din Canaan (12:10). Acum, nepotul lui Avraam, Iacov și cei 11 strănepoți ai lui (fără a-l număra pe Iosif care era deja acolo) se mutau acolo. „Dumnezeu” l-a mângâiat pe „Iacov” prin mutarea sa „în Egipt”. Părăsind Hebronul (vezi 37:14), prima sa oprire a fost la „Beer-Şeba”, unde „a adus jertfe Dumnezeului tatălui său, Isaac”. Beer-Şeba a fost locul unde a trăit Isaac și de unde a plecat Iacov pentru a scăpa de mânia lui Esau (28:10).

Apoi Iacov a primit o „vedenie” de la Domnul, „noaptea”. Domnul a reiterat promisiunea că „acolo”, în Egipt, El îl va face să ajungă „un neam mare” și El de asemenea a afirmat că El va „scoate iarăşi de acolo” aceea națiune. Dumnezeu îi spunsese lui Isaac să nu meargă în Egipt (26:2), dar acum, El îi spune lui Iacov să se ducă. Această viziune, care l-a mângâiat pe patriarch, de asemenea va încuraja națiunea lui Israel atrunci când Moise îi va sfătui să părăsească țara Egiptului și să se întoarcă în Canaan pentru a primi primisiunile lui Dumnezeu.

46:8-27 – Inclusă în relatarae despre mutarea „în Egipt” este o listă a „fiilor” lui Iacov. În versetul 26 se spune că numărul descendenților ar fi „şaizeci şi şase”, în timp ce numărul din v. 27 este „şaptezeci”. Primul număr reprezintă pe cei care au călătorit cu Iacov în Egipt și al doilea număr au inclus copii și nepoții care erau deja în Egipt. Următorul table arată cum sunt satbilite aceste numere:

Copii și nepoții Leii	(v. 15)	33
Copii și nepoții Zilpei	(v. 18)	16
Copii și nepoții Rahelei	(v. 22)	14
Copii și nepoții Bilhei	(v. 25)	7
		70
Dina	(v. 15)	+1
		71
Er și Onan (care au murit în Canaan; v. 12); Iosif și cei doi fii ai săi, deja în Egipt.	(v. 20)	-5
Cei care au mers în Egipt cu Iacov	(v. 26)	66
Iosif, Manase, Efraim, Iacov	(v. 27)	+4
Iacov și descendența sa în Egipt	(v. 27)	70

Din acei 70 (care îi includea și pe cei doi fii ai lui Iosif născuți în Egipt, v. 20, 27; vezi 41:50-52) se va dezvolta aceea națiune a lui Israel. (În biserica primară, Ștefan a făcut referire la 75 de membri ai familiei lui Iacov)[2].

46:28-34 – În final, după 22 de ani[3], „Iosif” și „Iacov” au fost reuniți. Răspunsul lor a fost unul de bucurie reciprocă. Încă odată Iosif a plâns (vezi 42:24; 43:30; 45:2, 14-15) și este de înțeles că era așa. Ultima dată când Iosif și-a văzut tatăl a fost atunci când Iosif avea 17 ani (37:2), Iacov era satisfăcut să-și vadă fiul „viu”, pentru că el a fost unul dintre cei desemnați ca moștenitor, unul pe care Dumnezeu l-a ales să domnească peste familie. Deci, aceasta a fost mai mult decât o reunuiune de familie; ea era o confirmare că binecuvântarea promisă a lui Dumnezeu era intactă.

„Iosif” i-a încurajat să accentueze înaintea lui „Faraon” că ei erau crescători de bovine, nu crescători de oi, pentru că „Egiptenii” îi detestau pe cei din urmă. Iosif, ca de obicei, era atent să nu deranjeze obiceiurile și preferințele Egiptene (vezi 41:14; 43:32). Cu toatea cestea, cinci dintre „frați” nu au răspuns cu aceeași diplomație (47:3).

47:1-12 – „Faraon” a dat familiei lui Iacov „cea mai bună parte a ţării”, adică, „Gosenul” (vezi 45:10), chiar punând pe unii din „frații” lui „în fruntea turmelor” proprii (47:6). La Gosen nu se face referire în scrierile Egiptene antice, dar numele pe care el l-a purtat în vremurile de mai târziu era „ţinutul lui Ramses” (v. 11, vezi Exodul 1:11). Aceasta, plus faptul că era fertil și apropea de curtea lui Iosf, sugerează că acesta era aproape de partea de est a Deltei Nilului.

Atunci când „Iacov” a fost „înfăţişat” înaintea „lui Faraon”, patriarhul a recunoscut că viața sa plină de necazuri era de „o sută treizeci de ani”. Pentru el, aceștia au fost „zilele anilor călătoriei”. Atunci când „Iacov” a intrat și a ieșit, el l-a „binecuvântat pe faraon”. Este interesant să ne gândim la Israeliți într-o țară străină, o țară cu o cultură diferită, în care patriarhul dorea binecuvântarea lui Dumnezeu peste „Faraon”.

1. Înțelepciunea domniei lui Iosif (47:13-27)

47:13-27 – „Iosif” s-a dovedit a fi un administrator înțelelpt în țara „Egiptului”, așa că sub autoritatea sa, oamenii au fost scăpați de faomete și „Faraon” a prosperat. Conducătorul de acum era Sesostris III (1878-1843 î.Hr.).

În vinderea hranei către „oameni”, în timpul „foametei” care era severă, Iosif a acceptat „argintul” și „vitele” („cailor… turmelor de oi şi de boi… măgarilor”) ca plată și în final însăși „toate pământurile Egiptului”, excepție făcând „pământurile preoţilor”. Odată ce pământul a aparținut lui „Faraon… Iosif” a instruit oamenii să planteze „sămânță”, pe care el le-a dat-o. Singura sa stipulație era aceea că „Faraon” trebuie să primească „a cincea parte” din toate produsele. Cu alte cuvinte, oamenii au supraviețuit dar ei (cu excepția „preoților”) erau „robi ai lui faraon”.

Cu toatea cestea, în ținutul „Gosen”, „Israel” a prosperat și s-a înmulțit „foarte mult”.

Deci, Dumnezeu și-a binecuvântat poporul său după promisiunile pe care El le-a făcut lui Avraam. Repede ei au ajuns o mare națiune. Mai mult, Dumnezeu l-a binecuvântat pe Faraon pentru că el a binecuvântat sămânța lui Avraam cu ceea ce era mai bun în Egipt. Mai târziu, în vremea lui Moise, când un alt Faraon a asuprit pe Israel, Dumenzeu s-a purtat cu asprime cu Egiptenii.

---

[1] Vezi comentariul pe 47:1-12

 

[2] Vezi comentariile pe Fapte 7:14.

[3] Vezi tabelul cu „Cronologia de la Solomon până la Iosif”, aproape 38:27-32

Geneza – cap. 40, 41

1. Iosif interpretează visuri pentru întemnițați (cap. 40)

Faptul că Iosif nu și-a pierdut credința în promisiunile lui Dumnezeu este dovedit de disponibilitatea sa de a interpreta visuri. El era încă convins că revelația lui Dumnezeu prin cele două visuri anterioare ale sale (37:5-7, 9) se va împlinită.

40:1-8 – În „temniţă” doi slujitori ai lui „Faraon” – „mai marele paharnicilor” şi „mai marele pitarilor” – fiecare „au visat” „câte un vis” tulburător „într-o noapte amândoi”. „Iosif” a observat tristeţea lor şi a fost de acord să să le „tălmăcească” “visul” lor. El a înţeles că “visurile” lor sunt de la “Dumenzeu” şi a realizat că Dumnezeu începe să-şi lucreze voia Sa prin încă două visuri.

40:9-15 – „Iosif” a tălmăcit visurile celor doi slujitori ai lui Faraon. Visul „paharnicului” a avut o interpretare favorabilă. Visul său reflecta profesia sa, dar cu o activitate accelerată. Visul celor „trei mlădiţe” cu “struguri copţi” însemnau că “Faraon” va înălţa capul omului său, adică îl va “pune iarăşi în slujba” sa în „trei zile”. La aceasta „Iosif” a adăugat cerinţa ca omul să-şi aducă „aminte” de el şi să caute eliberarea sa din „puşcărie”.

40:16-19 – „Visul” „pitarului” nu a fost favorabil. Şi visul său reflecta profesia sa, dar în el „păsările mâncau” pâinea care era dusă în ceel “trei coşuri” de pe „capul” său. Spre dezamăgirea pitarului, „Iosif” a spus că „Faraon” va înălţa şi capul său în „trei zile”, dar el va fi executat prin spânzurare după care „carnea” i-o „vor mânca păsările”.

40:20-23 – Tălmăcirile s-au dovedit a fi adevărate, pentru că în trei zile, Faraon, de „ziua naşterii” lui, pe “mai marele paharnicilor l-a pus iarăşi în slujba lui de paharnic”, dar a executat pe “pitar”. Oricum, “Iosif” a fost uitat.

Totuşi, faptul semnificativ pentru Iosif, a fost faptul că el a interpretat în mod corect visurile. El nu a înţeles greşi revelaţia lui Dumenzeu faţă de el prin visuri. Se putea ca el să nu-şi fi înţeles întemniţarea, dar el a fost încurajat în credinţa sa. „Mai marele paharnicilor nu s-a mai gândit însă la Iosif”, dar Dumnezeu nu l-a uitat. În această nădejde, Iosif a avut o credinţă insistentă. Credinţa sa nu a fost distrusă de situaţii.

1. Interpretarea visului lui Faraon de către Iosif (41:1-40)

Apoi Dumnezeu a folosit două visuri pentru a-l înălţa pe Iosif din mizeria închisorii la splendoarea curţii. Iosif s-a dovedit credincios faţă de Dumenzeu şi deci potrivit pentru slujire.

41:1-8 – Cele două visuri ale lui Faraon l-au făcut să fie foarte neliniştit, în special pentru că nici unul dintre „magii Egiptului… înţelepţii lui” nu au putut să le explice (v. 8). Dumnezeu a folosit un sclav Israelit pentru a arunca în confuzie înțelepciunea Egiptului. Mai târziu, în zilele lui Moise un alt Faraon va fi la mila puterii lui Dumnezeu.

Culoarea Egipteană este evidentă în aceste visuri. „Vaci” care le plac să stea pe jumătate adâncite în Nil „prin mlaştini” refugiindu-se de căldură și de țânțari. Ele apoi au „ieșit” din apă pentru a paște. Partea tulburătoare a primului vis, aceea că șapte „vaci, urâte la vedere şi slabe la trup” au venit și au devorat „pe cele şapte vaci frumoase la vedere şi grase la trup”.

„Al doilea vis” purta un mesaj similar: „șapte” spice de „grâu… pe acelaşi pai” au fost înghițite de șapte „spice slabe şi arse de vântul de răsărit” care au „au răsărit” după ele.

„Magii” aparțineau unei bresle de experți în mânuirea cărților de ritualuri magice și intrigi clericale. Cu toatea cestea, ei nu au putut să „tălmăcească” visurile lui Faraon. O altă breaslă de oameni înțelepți din Babilon nu vor fi în stare să tălmăcească visul regelui și Dumenzeu va folosi un alt sclav Evreu, Daniel, pentru a arăta că nu contează cât de puternică ar fi o națiune, ea nu este dincolo de controlul suveran al lui Dumenzeu (Daniel 2).

41:9-27 – „Iosif” a fost adus din pușcărie atunci când „mai-marele paharnic” și-a dus aminte că „Iosif” avea darul tălmăcirii „visurilor”. Totuși, atunci când Iosif a stat înaintea lui Faraon („tuns”, așa cum era obiceiul Egiptean și i-au „primenit hainele”), el a declarat că tălmăcirea era numai a lui Dumnezeu (vezi 40:8). După ce „Faraon” a relatat ambele visuri (41:17-24; vezi v. 1-8), Iosif și-a reiterat convingerea conform căreia el explica că „Dumnezeu a arătat mai dinainte lui faraon ce are să facă” (v. 25-27).

41:28-32 – Ambele visuri preziceau că „șapte ani” de belșug vor fi urmați de „șapte ani” de „foamete”. Mai mult, Iosif a explicat că deoarece „visul” a fost visat „de două ori”, aceasta însemna că el era de la „Dumnezeu” și că „se va grăbi să-l aducă la îndeplinire”. În timpul lucrărilor cu el, câteva lucruri trebuie să fi fost în mintea lui Iosif: propriile lui două visuri (37:5-7, 9), propria lui întemnițare (37:36; 39:20), cele două visuri din temniță (40:5-23) și cele două visuri a lui Faraon de acum.

41:33-36 – Revelația lui Dumnezeu a cerut un răspusn. Deci, Iosif l-a sfătuuit pe „Faraon” să aleagă „un om” care să supravegheze depozitarea a 20% „din roadele” din timpul fiecăruia din „anii” de belșug pentru „ani de foamete care vor veni”. Literatura de înțelepciune învață că planificarea înțeleaptă dinainte este un principiu de bază al trăirii practice.

41:37-40 – „Un om” pe care „Faraon” l-a recunoscut ca fiind capabil de o asemenea însărcinare era „Iosif” în care era „Duhul lui Dumnezeu”. Secole mai târziu, Daniel a fost ales pentru a fi al treilea înalt domnitor în Babilon din același motiv (Daniel 5:7, 16).

Iosif a fost credincios în toate aceste lucruri mărunte pe care Dumnezeu le-a trimis la el; acum el va deveni domnitorul peste toată țara Egiptului, sub „Faraon”.

1. Înălțarea (41:41-57)

41:41-46 – „Inelul din deget” a lui Faraon, dat lu Iosif, era un sigiliu folosit pentru semnarea documentelor. Atunci când sigiliul era imprimat pe documentul din lut moale, care apoi se întărea, el lăsa o urmă a sigiliului domnitorului care nu se mai putea șterge și deci purta autoritatea sa. Faraon de asemenea „l-a îmbrăcat” pe Iosif în „haine de in subţire” și i-a pus „un lanţ de aur la gât”, și l-a pus al doilea după Faraon și a fost „purtat în a doua trăsură a” lui, așa încât toți aomeni să poată să-i aducă oamgiu. Ca un semn al noului statut a lui Iosif, „Faraon” i-a dat o soție, „Asnat”, din familia preoțească a „lui On” (un oraș care era centrul închinării la soare, la 7 mile (11,2 km) nord de Cairo, cunoscut și ca Heliopolis). El de asemenea i-a dat lui Iosif un nume Egiptean, „Ţafnat-Paeneah” (a cărui înțeles este necunoscut). „Iosif era în vârstă de treizeci de ani” în vremea înălțării lui, la 13 ani după ce el a fost vândut de frații lui (vezi 37:2). Poziția lui Iosif i-a dat oportunitatea de a călători peste tot în „Egipt”. (Psalmul 105:16-22 vorbește despre întemnițarea, eliberarea și înălțarea lui Iosif).

41:47-52 – Visurile lui Faraon s-au împlinit, apoi. „Pământul a dat bucate din belşug”, chiar recolte care nu puteau fi măsurate timp de „șapte ani” și „Iosif” le-a adunat în magazii „în cetăţi” ale Egiptului, exercitând autoritate absolută în toată țara.

În ciuda succesului său, el nu a abandonat moștenirea sa Israelită. El a dat celor doi fii ai săi nume characteristic Evreiești. „Manase” („Uitare”) însemnând că „Dumnezeu” l-a făcut să uite „toate necazurile” separării de „casa tatălui” său. „Efraim” („roditor”) însemnând că „Dumnezeu” l-a făcut ”roditor în ţara” Egiptului.

41:53-57 – Înțelepciunea lui Iosif a adus roade, pentru că „cei şapte ani de belşug” au fost cu adevărat urmați de „cei şapte ani de foamete” și „Egiptenii” și oamenii din „toate ţările” au mers „să cumpere grâu” din magaziile din tot Egiptul.

În final „Iosif” a ajuns la putere în „Egipt”. Revelația lui Dumenzeu față de el prin visuri s-a împlinit.

Geneza – cap. 39

1. 1. Accesiunea la putere a lui Iosif în Egipt (cap. 39-41)
   1. Ispitirea lui Iosif de soția lui Potifar (cap. 39)

39:1-6/a – După digresiunea importantă în istoria familiei lui Iuda (cap. 38) narațiunea se întoarce la „Iosif” căruia lucrurile „îi mergeau bine” sub mâna lui Dumnezeu și „locuia în casa stăpânului său” sau era administrator „peste casa lui” lui Potifar. „Potifar” era „dregătorul lui faraon”. Acest Faraon a fost probabil Sesostris II (1897-1879 î.Hr.)[1]. Prezența lui Iosif a fost de asemenea mijlocul prin care Dumnezeu „binecuvântat” casa lui Potifar.

39:6/b-10 – Totuși Dumnezeu l-a încercat pe Iosif prin „nevasta” lui Potifar să vadă dacă el era ascultător. Când ea l-a ispitit pe Iosif cel „frumos la statură şi plăcut la chip”, el a refuzat să se „culce” cu ea pentru că simțea că „păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu” și a „stăpânului” său. Apoi, în mod deliberat și cu înțelepciune a căutat evite avansurile ei zilnice, chiar refuzând să fie în preajma ei. Refuzul său a fost întărit pentru că el era convins că Dumnezeu l-a chemat la o sarcină specială – el a văzut dovada acestui lucru în ridicarea lui din sclavie. Dacă cineva vrea să împlinească planul lui Dumnezeu, el nu poate păcătui împotriva lui Dumnezeu care îl va duce la îndeplinire.

39:11-20/a – „Nevasta” lui Potifar, umilită de refuzul față dea ea venit din partea lui Iosif, a fabricat o minciună pentru a-l acuza pe Iosif că a încercat să o violeze. „Ea” le-a arătat „oamenilor din casă” și apoi lui Potifar haina pe care Iosif a lăsat-o atunci când a fugit de avansurile ei insistente. Era a doua oară când haina lui Iosif a fost folosită pentru a aduce informații false cu privire la el (vezi 37:31-33). În ambele cazuri el slujise cu credincioșie. Dar în ambele cazuri Iosif a sfârșit în robie.

39:20/b-23 – „Iosif” în „temniţă” a prosperat datorită favorii lui Dumnezeu. Ca urmare, temnicerul „a luat pe Iosif şi l-a aruncat în temniţă”. Iosif a prosperat sub mâna lui Dumnezeu și în casa lui Potifar și fost pus în poziție de autoritate, și aici, din nou, el a prosperat sub mâna lui Dumnezeu și a fost pus în autoritate. De patru ori, acest capitol afirmă, „Domnul a fost cu Iosif” (v. 2-3; 21, 23).

Acest capitol arată că Iosif a fost un slujitor credincios al lui Dumnezeu. Cu visurile prosperității în mintea sa (37:6-7, 9) el a rămas loial lui Dumnezeu în loc să cedeze ispitei la prima licărire de ridicare într-o poziție de putere. Conducătorii înțelepți recunosc că loialitatea față de Dumnezeu este prima cerință a unui rege ideal. Și Israel va învăța că el trebuie să rămână credincios Domnului în ciuda consecințelor care includ și suferința celor neprihăniți.

Această poveste este asemănătoare cu sfatul care în mod frecvent este dat în Proverbe de către regele Solomon. Este o nebunie să cedezi în fața ispitelor unei femei sau unui bărbat lingușitor și să ruinezi toate perspectivele unei vieți de slujire lui Dumnezeu. Calea înțelepciunii este aceea de a lua în considerare prețul păcatului. Iosif nu a cedat în fața ispitei pentru că el a fost convins că Dumnezeu are pentru el ceva mai minunat de făcut. Iosif nu a pus de o parte binecuvântările lui Dumnezeu pentru plăcerile păcatului. Nici nu a fost el necăjit de faptul că a suferit pentru credincioșia sa. În final Dumnezeu îl va onora, așa cum El a promis.

 

---

[1] Vezi tabelul „Cronologia de la Solomon înapoi până la Iosif”.

Geneza – cap. 5

C. Succesiunea după Adam (5:1 – 6:8)

Un nou tôledôt începe aici, cu scopul dublu de a face legătura dintre istoria primilor oameni cu povestea lui Noe şi pentru a arăta rezultatul păcatului. De fapt aceasta răspunde la o problemă ridicată în secţiunea precedentă. Dacă în ciuda păcatului există un progres, civilizaţie şi prosperitate, cum este cu blestemul? Răspunsul este că în ciuda aspiraţiilor oamenilor, ei mor. 1. Genealogia de la Adam la Noe (cap. 5) Genealogia din acest capitol este o listă „verticală”, arătând descendenţa de la Adam prin set la Noe. Genealogia Cainiţilor din cap. 4 are 7 generaţii (de la Cain la Tubal-Cain); această genealogie are 10 (de la Adam la Noe): Ambele liste se încheie cu 3 fii care sunt numele finale ale listei (Iabal, Iubal, Tubal-Cain [4:20-22]; Sem, Ham Iafet [5:32]. În fiecare listă numai un om a vorbit – Lameh în lista Cainiţilor (4:23-24) şi un alt Lameh în lista Setiţilor (5:29). Lamehul Cainit a batjocorit blestemînd (4:24), în timp ce Lamehul Setit gemea sub blestem, căutând mângâiere din partea fiului său Noe (5:29). Atât relatările Biblice cât şi Lista Regelui Sumerian din Mesopotamia atestă longevitatea oamenilor antici. Se pare că mediul dinainte de Potop i-a ajutat pe oameni să trăiască mai mult. Cu certitudine aceasta ar fi putut fi parte a planului lui Dumnezeu pentru a umple pământul (vezi 1:28). 5:1-2 – Acest capitol începe cu reiterare a creaţiei omului „după (sau „ca”) asemănarea („asemănare” un sinonim al „chipului”; vezi 1:26-27) lui Dumnezeu”. Cititorul nu poate pierde accentul pe binecuvântarea chipului („i-a binecuvântat”) la Creaţie. Dar cu acest lucru în minte, apoi, capitolul trasează rezultatul păcatului, moartea. 5:3-32 – „Asemănarea” lui Dumnezeu în „Adam” s-a reprodus în „Set”, fiul lui Adam, Capacităţile şi calitatea unui părinte sunt date mai departe copiilor săi prin reproducere naturală. Dincolo de asigurarea legăturii dintre Adam şi vremurile sale şi Noe şi vremile lui, acest capitol are un motiv care nu poate fi pierdut – „apoi a murit” (v. 5, 8, 11, 14, 17, 20, 27, 31). Dacă cineva a fost în îndoială dacă plata păcatului este moartea (Romani 6:23), el trebuie doar să se uite la istoria umană. În cazul lui Enoh, afirmaţia nu a fost repetată – aşa cum a fost cu ceilalţi bărbaţi din această genealogie – că el a trăit atâţia ani şi apoi a murit. În schimb, el „a umblat cu Dumnezeu” (Geneza 5:22, 24). ”Umblat” este expresia Biblică pentru părtăşie şi ascultare care are ca rezultat favoarea divină. Umblarea lui Enoh a ţinut „trei sute de ani”. Nu există nici o îndoială că umblarea sa ar fi continuat , dar „l-a luat Dumnezeu” (v. 24) – el nu a murit. O asemenea umblare i-a fost poruncită lui Israel (Levitic 26:3, 12) şi bisericii. Geneza 5 include etimologia numelui lui „Noe” (v. 29), a cărui viaţă va fi forţa dominantă în secţiunea care urmează. „Lameh” i-a pus numele „Noe”, nădejduind că el îi „va mângâia” din blestem (v. 29, vezi „multă trudă” şi blestemul asupra pământului în 3:17). „Mângâiere” nu este înţelesul cuvântului „Noe”, dar cuvântul sună la fel. Lameh nu a avut nici o idee cu privire la modul în care Dumnezeu va întoarce aceste cuvinte şi va împlini dorinţa în felul Său propriu, dar el şi-a pus mare nădejde în fiul său. Deci o a doua rază de speranţă apare în acest capitol. Enoh a scăpat de blestemul morţii şi Noe va aduce mângâiere celor de sub blestem.

Geneza – cap. 4

1. 1. Progresul păcatului prin omorârea de către Cain a lui Abel (4:1-16)

Subiectul capitolului 4 este răspândirea răutăţii în societate. Aici este omul în răzvrătire împotriva lui Dumnezeu – omul care nu a ascultat şi a distrus evlavia şi şi-a negat responsabilitatea şi vinovăţia pentru aceasta. Cei răi sunt, aici, zugrăviţi ca trăind în lume (cu un semn protector al harului; vezi comentariul pe v. 15) fără a fi mântuiţi. Sentimentul lor de vinovăţie a fost slăbit de dezvoltarea lor culturală şi de expansiunea lor geografică.

Sub conducerea lui Moise, Israel se va mişca într-o lume a culturilor. Civilizaţiile cu muzica, arta, industria şi spiritul întreprinzător vor fi peste tot. Acestea vor fi antagoniste pentru Israel şi vor contribui la a face pe poporul lui Dumnezeu să respingă jertfele şi să trăiască ca un popor blestemat. Israel trebuia să fie avertizat împotriva unei asemenea opoziţii arogante.

În povestea lui Cain şi Abel, sămânţa femeii a întâlnit sămânţa şarpelui (3:15). Cain a căzut pradă răului ghemuit şi în final a ieşit pentru a forma o societate rea, respingând calea lui Dumnezeu. Deci, „Calea lui Cain” (Iuda 11) este o lipsă de credinţă care se manifestă în invidie faţă de lucrarea lui Dumnezeu cu cei neprihăniţi, acţiuni criminale, negarea responsabilităţii şi în refuzul de a accepta pedeapsa lui Dumnezeu.

4:1-5 – „Cain” şi „Abel” concurau unul cu celălalt, inversând subiectele propoziţie după propoziţie. De fapt, întregul capitol îi pune în contrast: Cain este menţionat de 13 ori în v. 1-16: De şapte ori este menţionat Abel şi de alte două ori „fratele” îi ia locul. Apostolul Ioan este corect atunci când vede crima ca un păcat împotriva propriului frate (1 Ioan 3:12, 15).

Natura omului răzvrătit se desfăşoară în persoana lui Cain care a avut un început sub auspicii bune ca copilul nădejdii. Dar naraţiunea îl pune în rând cu blestemul; el „era plugar” (lit. lucra pământul, ۥādāmâh, Geneza 4:2; vezi 3:17). Cu toate acestea, „Abel” pare să fie pus în rând cu scopul original al omului, să aibă stăpânire peste viaţă (vezi 1:28); el „era cioban”. Descrierile întâmplătoare sunt întărite de acţiunile lor în închinare. „Abel” a căutat ca în calea lui să-i placă lui Dumnezeu (ceea ce înseamnă că el a avut credinţă în Dumnezeu, 11:6), în timp ce „Cain” pur şi simplu se scăpa de o datorie. Acţiunile lui Abel erau neprihănite, în timp ce ale lui Cain erau rele (1 Ioan 3:12). Aceste două tipuri de persoane sunt încă prezente.

Lipsa de credinţă a lui Cain se manifestă în răspunsul său la respingerea de către Dumnezeu a darului lui din primele roade (Geneza 4:5). Mai degrabă decât să fie preocupat cu privire la remedierea situaţie şi să-i placă lui Dumnezeu, el „s-a mâniat foarte tare”.

4:6-7 – „Cain” a fost atât de „mâniat” încât nu ar fi discutat despre păcatul lui – nici chiar cu Dumnezeu. Oricum, Eva a trebuit să fie convinsă pentru păcatul ei de către Satan; dar Cain „era de la cel rău” (1 Ioan 3:12). Este ca şi cum el nu ar fi putut evita să-şi distrugă fratele – o soluţie a omului natural la propriul lui faliment.

Sfatul lui Dumnezeu a fost că dacă Cain i-ar fi făcut pe plac lui Dumnezeu prin a face „binele”, totul ar fi fost bine. „Dar dacă” nu, „păcatul pândeşte (rōbēş este folosit aici în sensul unui animal care se ghemuieşte) la uşă” gata să-l biruiască. Păcatul, „dorinţa lui” este de a-l avea pe Cain (aceste cuvinte arată interpretarea lui Dumnezeu a „dorinţei”, acelaşi cuvânt Ebraic ca şi în Geneza 3:16), dar Cain ar fi putut să aibă stăpânire peste el. Aceasta este lupta perpetuă între bine şi rău. Oricine este plin de invidie şi rivalitate este prada celui rău.

4:8-16 – După ce şi-a ucis „fratele său” (v. 8), „Cain” a respins responsabilitatea pentru aceasta (v. 9) şi a pretins că pedeapsa lui Dumnezeu (pământ fără rod şi rătăcire, v. 10-12) era prea severă (v. 13). Dumnezeu într-un mod plin de har l-a protejat printr-un „semn” sau indiciu care va fi o piedică pentru o răzbunare (v. 15 – nicăieri nu este clarificată natura cestui „semn”), dar Dumnezeu l-a condamnat la o viaţă de rătăcire neîncetată (v. 12). Acesta a fost blestemul său, să fie alungat de la „faţa” lui Dumnezeu (v. 14). Dar „Cain” a sfidat acel blestem trăind într-o cetate „în ţara Nod” (lit. „rătăcind”) „la răsărit de Eden” (v. 16).

Aici au fost fondate câteva motive mozaice:

1)    Jertfele trebuiau aduse lui Dumnezeu dintr-o inimă cu credinţă şi ar trebui să fie ceea ce ai mai bun în turmă, primul născut (v. 4).

2)    Israeliţii aveau responsabilităţi faţă de fraţii lor – ei erau păzitori unii asupra altora şi nu trebuiau să se ucidă unii pe alţii.

3)    Sângele omuciderii poluează ţara, purtând cu el răzbunare – sângele vărsat îşi ridică glasul de acuzare (v. 10)

4)    Răzbunarea sângelui a fost oprită de Dumnezeu prin grijă protectoare, exact aşa cum mai târziu, mutarea într-o cetate de scăpare oprea o răzbunare.

5)    Pedeapsa pentru vină era la baza teocraţiei lui Israel.

6)    Viaţa fără Dumnezeu este o viaţă periculoasă, fără protecţie.

7)    Uneori cel mai în vârstă era refuzat în favoarea celui mai tânăr răsturnând obiceiurile culturale ale societăţii.

1. 2. Răspândirea civilizaţiei ne-evlavioasă (4:17-26)

Acum naraţiunea trasează linia genealogică a lui Cain până la dezvoltarea ei complectă. Ce ajunge o societate care se răzvrăteşte împotriva lui Dumnezeu şi părăseşte ţara binecuvântării într-o mânie sfidătoare la adresa legilor Lui şi a jertfelor Lui? În acest caz aceasta prosperă. Dar cel neprihănit nu trebuie nici să invidieze pe cel rău nici să-i urmeze modul lui de viaţă (Psalmul 49, 73). Dumnezeu îngăduie ca ei să prospere în calea lor legată de pământ. Ei produc muzica, armele, uneltele agricole şi cetăţile – cultura. Acesta este singurul lor refugiu într-o lume amară, blestemată.

Nu aşa sunt cei neprihăniţi. Cei care îşi trasează linia genealogică din Set, înlocuitorul lui Abel, au început să proclame numele Domnului. Aceştia – şi Noe şi Avram, printre alţii – au propovăduit adevărul pentru generaţiile lor. Unii oameni – deşi numai o rămăşiţă – nu dau peste margini în trăirea unei „vieţi bune” abundentă, dar sunt preocupaţi cu lucruri spirituale. Israel ar trebui să-şi traseze strămoşii până la Enos (Geneza 4:26) în duh şi în fapt.

4:17-18 – Familia lui Cain a început în Nod (v. 16). Numele „Nod” (nôd) este legat cu cuvintele pentru „rătăcitor fără odihnă” (nāٔ wānād, v. 14). Aceasta era ţara fugarilor de Dumnezeu. Aici Cain a fost tatăl unui copil, „Enoh” şi „a pus acestei cetăţi numele” după fiul său. (Fără îndoială „nevasta” lui Cain a fost o fiică a lui Adam; vezi 5:4).

4:19-24 – Al şaptelea de la Adam la Cain a fost „Lameh” (probabil un contemporan al neprihănitului Enoh, de asemenea al şaptelea de la Adam, 5:3-21). Lameh a alterat planul lui Dumnezeu şi „şi-a luat două neveste”. Familia sa a produs instrumente muzicale („lăuta şi… cavalul”) şi implementează („uneltelor de aramă şi de fier”) pentru a face viaţa mai plăcută.

Dar în ciuda acestei vieţi bune prospere, răul avansa ameninţător. „Lameh” a ucis un războinic tânăr care l-a rănit şi a cerut o îngăduinţă mai mare, decât ceea care i-a permis-o lui „Cain” (4:24), în legătură cu vreo răzbunare care ar putea veni în calea sa. „Lameh” s-a mândrit cu privire la omorâre (cuvântul „omorât” din v. 23 este hārag, „a ucide, a masacra”, acelaşi cuvânt folosit cu privire la omorârea lui Abel de către Cain, v. 8, 25). Deci, aici este o imagine a unei societăţi bogată care îl sfidează pe Dumnezeu şi legile Sale, căutând plăcerea şi satisfacerea de sine. În această lume, Israel (şi mai târziu biserica) vor veni ca o împărăţie de preoţi pentru a proclama neprihănirea lui Dumnezeu.

4:25-26 – Într-un puternic contrast cu această societate fără Dumnezeu, erau cei neprihăniţi. În linia genealogică de la „Set” exista credinţă. „Set” însuşi era o provizie din partea lui Dumnezeu, conform afirmaţiei lui Eva prin credinţă. În zilele lui „Enos”, fiul lui Set, „au început oamenii să cheme (mai bine „să proclame”) Numele Domnului (Yahweh)”.

Geneza cap. 3 – Ispitire si cadere

1. 1. Ispitirea şi căderea (cap. 3)

3:1-7 – Aceste versete asigură atât înregistrarea căderii istorice a omului cât şi ispitirea, exemplul perfect. Acest pasaj este un studiu de caz perfect despre ispitire, pentru că păcatul nu poate fi scuzat cu mediul sau ereditatea.

Geneza 1-2 înregistrează ceea ce Dumnezeu a spus; acum „şarpele” (Diavolul; Apocalipsa 20:2) a vorbit. Cuvântul Domnului a adus viaţă şi ordine; cuvântul şarpelui a adus haos şi moarte. Adevărul este mai vechii decât falsul; Cuvântul lui Dumnezeu a fost înaintea minciunilor lui Satan.

Geneza 3:1 este legat de 2:25 printr-un joc de cuvinte în Ebraică: Adam şi Eva erau „goi” (ۥărûmmîm) şi şarpele era „mai şiret” (ۥărûm, „ager”) decât toţi. Goliciunea lor a reprezentat faptul că ei erau orbi la rău, nu ştiau unde sunt cursele, în timp ce Satan ştia şi îşi va folosi şiretenia pentru a profita de integritatea lor. Aceea calitate de a fi ager sau subtil nu este rea în ea însăşi (într-adevăr, unul din scopurile Bibliei este să-l facă pe credincios aşa, conform textului din Proverbe 1:4, unde ۥărmâh, agerime, este tradus cu „prudenţă”). Dar, aici, acesta a fost folosit pentru un scop rău.

Ispititorul a fost un şarpe (Satan în forma unui şarpe), sugerând în felul acesta că ispitirea vine deghizată, destul de neaşteptat şi că ea deseori vine din partea unui subordonat (cineva peste care ei ar fi trebuit să exercite dominare; vezi Geneza 1:28). De asemenea, aici, ar putea bine exista un element polemic pentru că şarpele era obiect de închinare pentru păgâni. Simbolul lor pentru viaţă era de fapt cauza morţii. Divinitatea nu se atinge (promisiunea de aici a lui Satan; 3:5) prin urmarea credinţelor păgâne şi simboluri. Aceea este calea morţii, nu a vieţii.

Eva fie că nu a cunoscut porunca lui Dumnezeu foarte bine, fie nu a vrut să-şi aducă aminte de ea. Prin contrast, Hristos a câştigat biruinţa asupra lui Satan prin precisa Sa cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu (Matei 4:4, 7, 10). Eva a subapreciat privilegiile, a adăugat la interdicţie şi a diminuat pedeapsa – toate se pot vedea atunci când compari cuvintele ei (Geneza 3:3) cu porunca originală a lui Dumnezeu (2:16-17). După ce Satan a auzit aceasta, el în mod ostentativ a negat pedeapsa cu moartea pe care Dumnezeu a dat-o (3:4). Satan este un mincinos de la început (Ioan 8:44) şi aceasta este minciuna: cineva poate păcătui şi totuşi să scape uşor. Dar moartea este pedeapsa pentru păcat (Geneza 2:17).

Ispititorul de asemenea a aruncat îndoială asupra caracterului lui Dumnezeu, sugerând că „Dumnezeu” era gelos, împiedicându-i să-şi realizeze destinul (3:5). Ei ar fi devenit „ca Dumnezeu” atunci când ar fi mâncat – şi Dumnezeu ştia asta, conform lui Satan. Deci Satan le-a făcut promisiunea divinităţii – „cunoscând binele şi răul”.

Cu aceasta lucrarea lui Satan s-a încheiat. Apoi femeia a fost lăsată pradă dorinţelor ei naturale şi a apetitului fizic. Cuvântul pentru „de dorit” (neḥmād, v. 6) este legat de cuvântul care apare mai târziu în poruncă „Să nu pofteşti” (taḥmōd, Exodul 20:17). Utilitatea fizică („bun de mâncat), frumos estetic („plăcut de privit”) şi potenţial „ca să deschidă cuiva mintea” – a fi „în cunoaştere” – aceste lucruri atrag o persoană dincolo de limită imediat ce bariera pedepsei se presupune că a fost înlăturată.

Desigur, rezultatele au fost împotriva ambientului. Promisiunea iluminării divine nu s-a împlinit. Ei amândoi au mâncat şi au văzut, dar au fost distruşi de ceea ce au făcut. Ei s-au simţit stingheriţi unul de celălalt (neîncredere şi alienare) şi ei s-au simţit stingeri şi faţă de Dumnezeu (plini de frică şi s-au ascuns de El). Promisiunile lui Satan nici odată nu s-au împlinit. Înţelepciunea nici odată nu se obţine prin neascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. În schimb frica de Domnul este începutul înţelepciunii (Proverbe 1:7).

3:8-13 – Partea care mai rămâne din capitol se împarte în 3 secţiuni:

a)    Confruntarea cu „Domnul” în care cei doi păcătoşi, auzindu-L, s-au temut şi „s-au ascuns… printre pomii din grădină” (v. 8-13).

b)    Profeţiile Domnului în care noi măsuri erau luate împotriva şarpelui, femei şi a bărbatului (v. 14-19); şi

c)    Îmbrăcarea de către Domnul ca o provizie pentru noua ordine (20-24).

Efectele păcatului sunt pedeapsa şi provizia. Pe cât „bărbatul” şi femeia au avut viaţă. Acum ei au moarte; pe cât au avut plăcere, acum au durere; pe cât au avut abundenţă, acum o existenţă sărăcăcioasă prin trudă; pe cât au avut părtăşie perfectă, acum au alienare şi conflict.

Motivele din cap. 3 – moarte, trudă, sudoare, spini, pomi, luptă şi sămânţa – toate au fost mai târziu atribuite lui Hristos. El este un alt Adam, care a devenit blestem, care a transpirat picuri mari de sânge într-o agonie amară, care a purtat o coroană de spini, care a fost atârnat pe lemn până când El a murit şi care a fost pus în ţărâna pământului.

3:14-19 – „Dumnezeu” a vorbit „şarpelui” (v. 14-15), lui Eva (v. 16) şi lui Adam (v. 17-19). Cuvintele lui Dumnezeu faţă de şarpe au inclus:

1. Anunţul că şarpele se va târî şi va mânca „ţărână”, urma să fie o perpetuă aducere aminte pentru umanitate despre ispitire şi cădere, şi
2. O prorocie despre puterea din dosul şarpelui. Dumnezeu a spus că va fi o luptă perpetuă între forţele satanice şi umanitate.

Aceasta va fi „între” Satan şi „femeie” şi respectiv între „sămânţa” lor sau „urmaşi”. „Sămânţa” femei a fost Cain, apoi umanitatea în totalitatea ei şi apoi Hristos şi cei care în mod colectiv sunt în El. ”Sămânţa” şarpelui include demonii şi oricine slujeşte în împărăţia lui a întunericului, cei a căror „tată” este Diavolul (Ioan 8:44). Satan va face omenirea oloagă („îi vei zdrobi călcâiul”), dar Sămânţa, Hristos, îi va da lovitura fatală („îţi va zdrobi capul”).

Apoi Dumnezeu i-a spus „femeii” că ea va avea „durere” când va naşte „copii” şi că ea va fi stăpânită de „bărbatul” ei pe care şi-l doreşte. Pentru că „dorinţele” Evei probabil se referă, în acest context, la faptul că ea l-a îndemnat pe Adam să păcătuiască, este mai bine să se traducă versetul „Dorinţa ta a fost pentru soţul tău”. Pentru că în ea a trecut peste soţul ei, ea va fi acum stăpânită de el.

Apoi Dumnezeu i-a spus lui Adam că el va avea parte de durere mare în a obţine un mijloc de trai (3:17-19). („multă trudă” Traduce acelaşi cuvânt care este folosit în v. 6 pentru durerea femeii. Acest cuvânt apare numai de 3 ori în Vechiul Testament, v. 16-17 şi 5:29). Moartea va fi sfârşitul său – el se va „întoarce în pământ” (ۥădāmâh; o provizie plină de har având în vedere suferinţa) şi el se va „întoarce” în „ţărână” şi va deveni din nou prada şarpelui (3:14). Atât de mult pentru ambiţia după divinitate! Omul ar putea încerca să fie ca Dumnezeu, dar el este ţărână.

Aceste pedepse reprezintă justiţia punitivă. Adam şi Eva au păcătuit prin faptul că au mâncat; ei vor suferi pentru a mânca. Ea şi-a manipulat soţul; ea va fi stăpânită de soţul ei. Şarpele a distrus rasa umană, el va fi distrus.

Dumnezeu de asemenea a făcut provizii pline de har. Umanitatea va muri şi nu va trăi veşnic în starea de haos şi se vor naşte copiii (v. 16) aşa încât rasa umană va rezista şi va continua. Victoria finală va veni prin Hristos, Sămânţa (Galateni 3:16) femeii (Galateni 4:4, „născut din femeie”).

Indiferent cât de mult luptă oamenii pentru a încerca să înlăture dominarea bărbatului, a trudei agonizatoare, a naşterii cu durere şi a morţii, aceste rele vor continua pentru că păcatul este prezent. Ele sunt roadele păcatului.

3:20-24 – În aceste versete sunt notate credinţa lui Adam şi provizia lui Dumnezeu. Dumnezeu îi va salva şi îi va asigura că nu vor trăi veşnic în această stare. Credinţa lui Adam este văzută în faptul că „a pus nevestei sale numele Eva” (lit. „viu”). Deci Adam se uita la viitor şi nu în primul rând la moarte. Credinţa Evei este văzută mai târziu (4:1) când ea a dat nume primului ei născut Cain, pentru că el era de la Domnul.

Toate lucrările lui Dumnezeu cu oamenii ca păcătoşi pot fi identificate cu acest act de neascultare a lui Adam şi Eva. Oricum „Dumnezeu” este un Dumnezeu mântuitor şi faptul că El l-a „îmbrăcat„ pe Adam şi Eva mărturiseşte aceasta. A fost sacrificat un animal pentru a asigura „haine de piele” şi mai târziu toate jertfele animale ale lui Israel vor fi parte din provizia lui Dumnezeu pentru a aduce un remediu la blestem – o viaţă pentru o viaţă. Păcătosul va muri! (Ezechiel 18:20; Romani 6:23). Totuşi el va trăi dacă îşi va pune încrederea în „Domnul”, care a asigurat un Substitut. Pielea cu care Dumnezeu l-a îmbrăcat pe Adam şi Eva în mod continuu le aducea aminte de provizia lui Dumnezeu. În mod similar, la împlinirea vremilor, Dumnezeu a acceptat jertfa lui Hristos şi pe baza acelei ispăşiri El îmbracă credincioşii în neprihănire (Romani 3:21-26).

Geneza – cap. 2

B. Succesiunea după creaţia cerurilor şi a pământului (2:4 – 4:26)

1. Creaţia bărbatului şi a femeii (2:4-25) 2:4/a – Această secţiune (v, 4-25), aşa cum este indicat în v. 4/a, trasează „istoria (ce au ajuns) cerurilor şi a pământului, când (beyôm, lit. „în ziua”, un idiom pentru „când”) au fost făcute”. Ceea ce a devenit Creaţia a fost că păcatul a intrat şi a devastat-o. 2:4/b-7 – În creaţia lui Adam contrastul este izbitor: pe fundalul unui timp în care nu a existat nici o viaţă, nici o creştere, nici ploaie, nimeni să sape pământul, Dumnezeu a purtat mare grijă în formarea omului. Aranjamentul din aceste versete include un titlu (v. 4), trei propoziţii circumstanţiale care încep în Ebraică cu „când” („când” „nu era încă pe pământ nici un copăcel de câmp şi nici o iarbă de pe câmp nu încolţea încă”, „când” „un abur se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului”), şi verbul începe naraţiunea („şi” [El] „a făcut”). Acesta este în oglindă cu capitolul 1 (titlu, 1:1; propoziţii circumstanţiale, 1:2; şi în naraţiune verbele primele, 1:3). Accentul repetat pe „Domnul Dumnezeu” este semnificativ (2:4-5, 7-9, 15-16, 18-19, 21-22). Creatorul suveran („Dumnezeu”) din capitolul 1 este de asemenea Yahweh („Domnul”) care face legământul. Deci, Israel va şti că „Domnul” lui a creat totul, şi că El a format umanitatea printr-un plan special. Lucrarea Domnului în crearea vieţii umane a implicat atât formarea „din ţărâna pământului” cît şi insuflarea. Cuvântul „a făcut” (de la yāşar, 2:7) descrie lucrarea unui artist. Ca un olar care formează un vas de pământ din lut, la fel „Dumnezeu” a format pe om din lut. Omul a fost făcut printr-un plan divin; de asemenea, el a fost făcut din pământ. El este „pământesc” în ciuda tuturor visurilor ulterioare de a fi ca Dumnezeu (3:5). Ebraicul pentru „om” (ādām, de unde şi ”Adam”, 2:20) este legat de cuvântul „pământ” (ۥădāmâh; vezi 3:17). Insuflarea de către Dumnezeu de „suflare de viaţă„ a transformat forma sa într-un „suflet viu” (lit. „un suflet viu”). Aceasta a făcut din om a fiinţă spirituală, cu capacitatea de a sluji şi a avea părtăşie cu Dumnezeu. Cu această creaţie specială în minte, cititorul poate vedea semnificaţia Căderii. De la cădere, regenerarea prin „insuflarea” Duhului Sfânt este esenţială pentru oameni pentru a se bucura de părtăşia cu Dumnezeu. 2:8-10 – Umanitatea a fost plasată într-un mediu perfect. „Grădina” asigura arena pentru testarea omului în privinţa ascultării. Descrierea generoasei grădini (v. şi „pomi” (v. 9) şi „râu” în ea (v. 10) duce înspre o poruncă: omul se putea bucura de toate, dar el nu trebuia să mănânce din singurul pom interzis (v. 17). În timp ce probabil Dumnezeu a creat pomii cu o aparenţă de vârstă (1:12), pomii din grădină erau alţii decât cei care au crescut mai târziu (2:9). Printre acei pomi din grădină era unul care producea „viaţă” („pomul vieţii”) şi altul care producea cunoaştere („pomul cunoştinţei binelui şi răului”), sau cel puţin mâncarea din el făcea aceasta. Această „cunoaştere” era experimentală. „Binelui şi răului”, un merism pentru lucrurile care protejează viaţa şi care aduc distrugerea vieţii, care ar fi experimentată dacă s-ar mânca din pomul interzis (v. 17). Potenţialul pentru catastrofă era mare dacă mândria încrederii în sine (orgoliul) trece dincolo de limitele lor şi încearcă să manipuleze viaţa. Pomul vieţii, pe de altă parte, era, se pare, un mijloc de păstrare şi promovare a vieţii pentru Adam şi Eva în starea lor fericită. Aceşti pomi erau „în mijlocul grădinii”, se pare aproape unul de celălalt; ei asigurau bazele testării lor care urma. Pomii (v. 9), râul (v. 10) şi preţiosul aur şi pietre preţioase (v. 11-12) din grădină vor fi şi în noul pământ în starea sa eternă. Noua Creaţie va fi împodobită cu toate aceste elemente (Apocalipsa 21:10-11, 21; 22:1-2), în felul acesta indicându-se că paradisul va fi restaurat pe noul pământ. 2:11-14 – Aceste versete, o lungă paranteză, descriu bogăţia lumii cunoscute de atunci. Grădina probabil a fost în zona Golfului Persic, judecând după numele locurilor din aceste versete. Dacă geografia zonei a fost aceeaşi după Potop ca şi înainte de el, atunci „Tigru” (lit. Hidechel) şi „Eufrat”, „al treilea” şi „al patrulea” rîu, pot fi identificate. Primul dintre cele patru râuri, „Pison” era în „Havila”, în Arabia central-nordică, la est de Palestina. Al doilea rău, „Ghihon”, era în „Cuş”, probabil nu Etiopia, dar posibil pământul Casiţilor (kaššu în Akadiană) în munţii de la est de Mesopotamia. 2:15-17 – Scopul omului este acela de a asigura slujirea spirituală, aşa cum cuvintele atent selectate o indică: el a fost plasat (nûah, „pus la odihnă”) „în grădina… ca s-o lucreze (ۥābad, „a sluji”) şi s-o păzească”. Indiferent ce fel de lucrare a făcut el, ea a fost, aşadar, descrisă ca slujire lui „Dumnezeu”. Versetul 16 include prima folosire în Vechiul Testament a lui şāwâh, verbul principal pentru „poruncă”. Prima poruncă a lui Dumnezeu pentru om avea de a face cu viaţa şi moartea, bine şi rău. Ca şi cu toate poruncile lui Dumnezeu care au urmat, au existat binecuvântări pozitive şi prohibiţii negative. Toate bunurile şi plăcerile pământeşti erau la dispoziţia omului, cu excepţia unui singur „pom” care era interzis. Aşezarea cuvintelor în Ebraică în v. 16-17 afirmă porunca în termeni tari: „omul” putea „mânca” liber din toate celelalte fructe, dar dacă el mânca din „pomul” interzis, el va „muri negreşit”. Încă odată, prima lecţie este legată de poporul lui Dumnezeu sub Moise. Dumnezeu a pregătit umanitatea cu un scop specific şi le-a dat capacitatea pentru responsabilitate morală. El i-a aşezat „în Grădină” pentru a fi slujitori ascultători, avertizându-i că înaintea lor era viaţa şi moartea, depinzând de faptul că ei ascultă sau nu de poruncă. Deuteronom 30:11-20 pune înaintea lui Israel toate instrucţiunile paralele cu motivele din Geneza 2:8-17; ascultarea de poruncile lui Dumnezeu are ca rezultat viaţa şi binecuvântarea. 2:18-25 – Această secţiune relatează crearea primei femei şi a instituţie căsătoriei; deci ea ne spune multe despre sprijinul temeinic al societăţii lui Israel. Dumnezeu a intenţionat ca bărbatul şi femeia să fie o unitate funcţională spiritual, umblând în integritate, slujindu-l pe „Dumnezeu” şi ascultând de poruncile Sale împreună. Când această armonie este operativă, societatea prospera sub mâna lui Dumnezeu. Adam era „singur” şi lucrul cesta nu era „bine”; toate celelalte lucruri în Creaţie erau bune (vezi 1:4, 10, 12, 18, 21, 25). Atunci când omul a început să funcţioneze ca reprezentantul lui Dumnezeu (dând nume animalelor [2:19-20] şi-a exercitat dominaţia peste ele; vezi 1:28), el a devenit conştient de singurătatea sa (2:20). Prin urmare, „Dumnezeu” „a trimis un somn adânc peste om” (v. 21) şi a creat-o pe Eva din „carnea” şi „oasele” lui (v. 21-23). Dumnezeu a decis să-i „fac un ajutor potrivit (lit. „un ajutor care să îi corespundă” sau „un ajutor corespunzător”) pentru el” (v. 18). „Ajutor” nu este un termen înjositor; el este deseori folosit în Scriptură pentru a-l descrie pe Dumnezeul Atotputernic (adică Psalmul 33:20; 70:5; 115:9, unde este tradus „ajutor” în NIV). Descrierea ei ca „potrivit” înseamnă de fapt că ceea s-a spus despre el în Geneza 2:7 era de asemenea adevărat şi pentru ea. Ei amândoi aveau aceeaşi natură. Dar ceea ce îi lipsea omului (singurătatea lui nu era bună) ea asigura şi ceea ce ea ducea lipsă, el asigura. Punctul culminat era „un trup” (v. 24) – unitatea complectă a bărbatului şi a femeii în căsătorie. Pentru că Adam şi Eva erau o unitate spirituală, trăind în integritate fără păcat, nu era nevoie de instruire aici despre calitatea de cap. Mai târziu Pavel discută aceasta în legătură cu ordinea Creaţiei (1 Corinteni 11:3; 1 Timotei 2:13). Cuvintele ۥal-kēn („de aceea”, Geneza 2:24) sunt folosite în mod frecvent în Geneza. Dacă cuvintele din v. 24 au fost spuse în mod direct de Dumnezeu lui Adam, verbul „a lăsa” trebuie să fie tradus ca viitor „va lăsa” (ca în NIV). Dar dacă Dumnezeu a spus aceste cuvinte prin Moise, ele ar trebui să fie traduse la timpul prezent: „acesta este motivul pentru care un om lasă…”. Implicaţia este că căsătoria implică un bărbat şi o femeie care devin „un singur trup”. Goliciunea lor (v. 25) sugerează că ei erau în largul lor unul cu celălalt, fără nici o frică de exploatare sau de vreun potenţial pentru rău. O asemenea părtăşie a fost mai târziu frântă la Cădere şi este păstrată numai o porţie în căsătorie atunci când un cuplu începe să se simtă în largul lor unul cu celălalt. Aici goliciunea, deşi literară, sugerează şi lipsa păcatului.

Geneza – Creatia

I.   Evenimentele primare (1 – 11:26)

A.   Creaţia (1:1 – 2:3)

Relatarea Creaţie este punctul logic de început pentru Geneza, pentru că ea explică începutul universului. Aceste versete au primit multă atenţie din partea ştiinţei; lucrul acesta era de aşteptat. Dar pasajul este în aceeaşi măsură şi un tratat teologic, pentru că acesta pune bazele pentru restul Pentateuhului.

În scrierea acestei lucrări pentru Israel Moise a dorit să-L zugrăvească pe Dumnezeu ca Fondatorul şi Creatorul întregii vieţi. Relatarea arată că Dumnezeul care a creat pe Israel este Dumnezeul care a creat lumea şi tot ceea ce este în ea. Deci Teocraţia este fundamentată pe Dumnezeul suveran al Creaţiei. Că naţiunea, Legea lui şi obiceiurile lui şi toate credinţele sunt legate de ceea ce este Dumnezeu. Israel va învăţa aici ce fel de Dumnezeu i-a format ca naţiune.

Implicaţiile acestui fapt sunt mari. Mai întâi, aceasta înseamnă că tot ceea ce există trebuie să fie sub controlul lui Dumnezeu. Creaţia trebuie să fie în supunere faţă de Creator. Forţele naturii, duşmanii, creaturile şi obiectele care au devenit divinităţi păgâne – nici una dintre ele nu vor poza ca o ameninţare la adresa slujitorilor Dumnezeului celui viu.

În al doilea rând, relatarea de asemenea revelează bazele Legii. Dacă într-adevăr Dumnezeu a fost înaintea tuturor lucrurilor şi a făcut toate lucrurile, ce nebunie ar fi să ai orice alţi dumnezei în afară de El! Nu a existat nici unul. Dacă într-adevăr Dumnezeu a făcut omul după chipul Său pentru a-l reprezenta pe El, ce nebunie ar fi să faci un chip a lui Dumnezeu! Dacă într-adevăr Dumnezeu a pus de o parte o zi pentru a se odihni de lucrarea Sa, nu ar trebui omul care umblă cu Dumnezeu să-L urmeze pe El? Poruncile îşi găsesc raţiunea aici.

În al treilea rând, relatarea revelează că Dumnezeu este un Dumnezeu răscumpărător. Ea înregistrează modul în care El a adus cosmosul din haos, a transformat întunericul în lumină, a aşezat diviziuni între ele, a transformat blestemul în binecuvântare şi s-a mişcat de la ceea ce era rău şi întuneric înspre ce era sfânt. Aceasta este o paralelă cu lucrarea lui Dumnezeu din Exodul, care înregistrează modul în care El l-a răscumpărat pe Israel distrugând forţele Egiptene ale haosului. Profeţii şi apostolii au văzut aici o paradigmă a activităţilor răscumpărătoare ale lui Dumnezeu. În final, El va face ca lumina Sa să strălucească în inimile credincioşilor (2 Corinteni 4:6) aşa încât ei să devină creaţii noi (2 Corinteni 5:17).

1:1-2 – Aceste versete, în mod tradiţional, au fost înţelese ca referindu-se la începutul real al materiei, o Creaţie din nimic şi deci parte din prima zi. Dar vocabularul şi gramatica acestei secţiuni cere o privire mai îndeaproape. Motivele şi structura relatării Creaţiei sunt introduse în primele două versete. Adevărul că universul este lucrarea creatoare a lui Dumnezeu este în mod perfect exprimat prin afirmaţia „Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”. Cuvântul bārāۥ („a făcut”) ar putea exprima o creaţie din nimic, dar cu certitudine el nu poate fi limitat al aceasta (vezi 2:7). Mai degrabă, acesta accentuează faptul că ceea ce a fost format a fost nou şi perfect. Cuvântul este folosit în toată Biblia numai cu Dumnezeu ca subiect.

Dar 1:2 descrie un haos: era pustiu şi gol, şi „peste faţa adâncului de ape era întuneric”. Propoziţii din v.2 sunt aparent circumstanţiale la versetul 3, spunând despre condiţia lumii atunci când Dumnezeu a început să o renoveze. Era un haos al pustiiri, goliciune şi întuneric. Asemenea condiţii nu vor fi rezultat din lucrarea creatoare a lui Dumnezeu (bārāۥ), mai degrabă, în Biblie, ele sunt simptomatice pentru păcat şi sunt coordonate cu judecata. Mai mult, Creaţia lui Dumnezeu prin decret începe în v. 3 şi elementele care se găsesc în v. 2 sunt corectate prin Creaţie, începând cu lumina care să înlocuiască întunericul. Expresia „pustiu şi gol” (tōhû wābōhû) pare de asemenea să asigure o schiţarea pentru capitolul 1, care îl descrie pe Dumnezeu dând formă şi apoi umplând pământul fără formă şi gol.

Unii au văzut aici un stadiu intermediar al Creaţiei, adică, o lucrare neterminată a Creaţiei (v. 2) care mai târziu a fost dezvoltată (v. 3-25) în forma prezentă. Dar lucrul cesta nu poate fi susţinut de sintaxă sau vocabular.

Alţii au văzut un „gol” între primele două versete, permiţând căderea lui Satan şi intrarea păcatului în lume care a cauzat haos. Este mult mai probabil că v. 1 se referă la un început relativ mai degrabă decât la începutul absolut[1].Capitolul ar putea fi socotit ca Creaţia universului aşa cum omul o ştie, nu începutul tuturor lucrurilor şi versetele 1-2 ar asigura introducerea la acesta. Căderea lui Satan şi intrarea păcatului în Creaţia originală a lui Dumnezeu ar fi precedat aceasta.

Prin Duhul, a fost modul în care Domnul în mod suveran a creat totul ce există (v. 2/b). În întunericul haosului „Duhul lui Dumnezeu” s-a mişcat pentru a pregăti pentru lucrarea creatoare efectivă a lui Dumnezeu.

1:3-5 – Tiparul fiecărei zile al Creaţiei este stabilit aici. El este:

a)    Cuvântul creator

b)    Raportul despre efectul lui

c)    Evaluarea acestuia de către Dumnezeu ca „bun”.

d)    Uneori numirea suverană, şi

e)    Numerotarea fiecărei zile.

În legătură cu cuvântul „zi” (yôm) au fost sugerate câteva interpretări.

1)    Zilele Creaţiei se referă la erele geologice mari dinainte de prezenţa omului pe pământ.

2)    Zilele sunt perioade de 24 de ore în care Dumnezeu şi-a revelat acţiunile Sale Creatoare.

3)    Ele sunt zile de 24 de ore literare ale activităţii divine.

În favoarea celei de a treia păreri este faptul că termenul yôm cu un numeral ordinar (prima, a doua, etc.) înseamnă zi de 24 de ore oriunde această construcţie apare în Vechiul Testament. De asemenea, înţelesul normal a celei de a patra porunci (Exodul 20:11) ar sugera această interpretare.

Primul cuvânt creator al lui Dumnezeu a produs „lumină”. Eleganţa şi măreţia Creaţiei prin decret este un contrast înviorător cu poveştile bizare despre creaţie a păgânilor. Aici este demonstrată puterea Cuvântului lui Dumnezeu. Acesta a fost cuvântul care l-a motivat pe Israel să se încreadă şi să asculte de El.

Lumina a fost lumină naturală, fizică. Creaţia ei a fost o victorie imediată pentru că ea a înlocuit „întunericul”. „Lumina” şi „întunericul”, în Biblie sunt de asemenea simboluri ale binelui şi a răului. Aici începe lucrarea lui Dumnezeu care va culmina în veacul care va veni când nu va exista întuneric (Apocalipsa 22:5). Israel va şti că Dumnezeu este Lumina – şi că Adevărul şi Calea sunt cu El. În întunericul Egiptului (Exodul 10:21-24) ei au avut lumină şi în eliberare ei au urmat lumina Sa (Exodul 13:21).

1:6-8 – În „ziua a doua”, Dumnezeu a separat „apele” atmosferice de apele terestre printr-o „întindere” boltită, „cerul”. Aceasta sugerează că mai întâi a existat o umezeală densă care înfăşura pământul. Lucrarea lui Dumnezeu a implicat creerea de diviziuni şi distincţii.

1:9-13 – „Uscatul” cu „verdeaţă” a fost format în „ziua a treia”. „Verdeaţa” este parte din universul ordonat al adevăratului „Dumnezeu”. Nu există nici un mit ciclic sau sezonier pentru a explica aceasta. „Dumnezeu” a început-o, odată pentru totdeauna. Mai mult, în timp ce păgânii credeau în divinităţi ale adâncului ca forţe care trebuie luate în considerare, această relatare arată că „Dumnezeu” controlează graniţele „mării” (vezi Iov 38:8-11).

1:14-19 – Ziua a patra include soarele pentru a domni („stăpânească”, v. 16) „ziua” şi luna şi „stelele” pentru a domni „noaptea”. Fiecare dintre acestea a fost creat cu o anumită vârstă aparentă, sau ele au fost dinainte create şi atunci au fost făcute vizibile pe pământ în prima zi şi a doua când Dumnezeu a separat lumina de întuneric şi apele de sus de apele de jos.

Aceste corpuri cereşti trebuiau să „fie nişte semne care să arate vremurile, zilele şi anii” (v. 14). Aceşti termeni, ca şi ”ziua” şi „noaptea” în v. 5 sunt fără înţeles fără existenţa soarelui şi rotaţia planetelor.

În astrologie, necredincioşii folosesc stelele şi planetele pentru călăuzire, dar Biblia spune că ele doar arată lucrarea lui „Dumnezeu” (Psalmul 19:1). Ce nebunie este să te iei după o hartă astrologică a Babilonienilor sau să te închini la dumnezeul soare în Egipt; mai degrabă, cineva ar trebui să se încreadă în Cel care a făcut aceste obiecte în ceruri. Cu toate acestea, multe fiinţe umane resping în mod repetat pe Creator pentru a se închina Creaţiei (Romani 1:25).

1:20-23 – „Peştii cei mari şi toate vieţuitoarele care se mişcă şi de care mişună apele” şi aerul au fost „făcute” în „ziua a cincea”. În această secţiune (v. 21) este a doua folosire a lui bārāۥ („a făcut” (vezi v. 1). Marile creaturi ale adâncului, cărora li se aducea închinare ca dragonii şi monştrii în lumea antică, nu erau altceva decât creaturi ale Dumnezeului cel Atotputernic. Mai mult, fertilitatea vieţii vine din binecuvântarea lui Dumnezeului adevărat (v. 22).

1:24-31 – Ziua a şasea a fost punctul culminant al Creaţiei pentru că ea a inclus omenirea. Cu toate că „omul” a fost ultima creatură menţionată în relatare, el nu a evoluat, el a fost „făcut”.

Viaţa umană a fost creată „după (lit. „ca” însemnând ”în esenţă ca”) chipul lui Dumnezeu” (v. 27). Acest „chip” a fost împărtăşit numai fiinţelor umane (2:7). ”Chipul” (şelem) este folosit în mod figurativ aici, pentru că „Dumnezeu” nu are o formă umană. A fi după chipul lui Dumnezeu înseamnă că fiinţele umane împărtăşesc, cu toate că în mod imperfect şi finit, din natura lui Dumnezeu, adică, din atributele Sale comunicabile (viaţă, personalitate, adevăr, înţelepciune, dragoste, sfinţenie, justiţie) şi deci noi avem capacitatea pentru o părtăşie specială cu El.

Scopul lui Dumnezeu în crearea vieţii umane după chipul Său a fost unul funcţional: omul trebuie să „stăpânească” sau să aibă dominare (1:26, 28). Dominaţia lui Dumnezeu a fost prezentată printr-un „reprezentant”. (Mai târziu, regii Egipteni, în idolatrie, au făcut lucruri similare: ei şi-au reprezentat domnia sau dominaţia realizând statui reprezentative a lor înşişi). Cu toate acestea, datorită păcatului, nu toate lucrurile sunt sub dominaţia omului (Evrei 2:8). Dar Isus Hristos va restabili dominaţia asupra întregului pământ (Evrei 2:5-8) la a doua Sa venire.

Dumnezeu şi-a pronunţat binecuvântarea peste „parte bărbătească şi parte femeiască”; ei urmau să „creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul”. În Geneza, a fi binecuvântat însemna a fi îmbogăţit şi fertil. Un asemenea decret minunat a lui „Dumnezeu” ar fi fost semnificativ pentru Israel, care era reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. El urma să intre în ţara Promisă şi să aştepte binecuvântarea continuă a lui Dumnezeu.

2:1-3 – „Ziua a şaptea” a fost ziua de odihnă, Sabatul. Structura versetelor 2 şi 3 în Ebraică este bine ordonată în propoziţiile ei cu accente de paralelism pe numeralul „a şaptea”. Numărul „şapte” deseori reprezintă legământul (verbul „a jura” este legat etimologic); deci nu este o surpriză faptul că Sabatul a devenit semnul legământului lui Dumnezeu la Sinai (Exodul 31:13, 17).

„Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o” pentru că ea comemora terminarea sau încetarea „lucrării” creatoare. Odihna de Sabatul a lui Dumnezeu a devenit motivul predominant al Scripturii. Aici, înainte de cădere, el reprezenta Creaţia perfectă, sfinţită şi în odihnă. După Cădere, această odihnă a devenit un scop care trebuia urmărit. Instituirea odihnei teocratice în ţară, fie de Moise, fie de Iosua la Cucerire, cerea credinţă şi ascultare. Astăzi, credincioşii intră în odihna Sabatului în mod spiritual (Evrei 4:8-10) şi cu certitudine vor fi părtaşi la o restaurare deplină a ei.

Relatarea Creaţiei, văzută prin ochii noii naţiuni a lui Israel în zilele lui Moise, a avut o mare semnificaţie teologică. Din haosul şi întunericul lumii păgâne, Dumnezeu a adus poporul Său, învăţându-i adevărul, garantându-le victoria asupra tuturor puterilor din cer şi de pe pământ, trimiţându-i să fie reprezentanţii Lui şi promiţându-le odihna teocratică. În acelaşi fel vor fi încurajaţi credincioşii din toate veacurile.

---

[1] Merrill F. Unger, Unger’s Commentary on the Old Testament. 2 volume. Chicago< Moddy Press, 1981, 1:5.

 

Geneza 38

1. 1. Corupţia familiei lui Iuda şi confirmarea alegerii lui Dumnezeu (cap. 38)

La prima vedere, un eveniment bizar pare să introducă povestea lui Iosif. Cu toate acestea el slujește ca un scop important în Geneza. Acesta a confirmat planul lui Dumnezeu de a alege pe cel mai tânăr în defavoarea celui mai în vârstă, în ciuda tuturor mijloacelor prin care alții au încercat să împiedice aceasta.

38:1-5 – „Iuda”, cel care a sugerat fraților să-l vândă pe Iosif la Ismaeliți (37:26-27), „a părăsit” pe frații lui și a stat la ”Adulam” (aproximativ 15 mile [24 km] nord de Hebron și „a luat de nevastă” o femeie „Cananită”. Ei au avut 3 fii, „Er…Onan… Șela”. Această căsătorie cu o Cananită aproape că ruinat familia lui Iuda. Căsătoria cu Canaaniții a fost evitată mai înainte (cap. 34), dar nu aici. Această relatare despre amestecarea cu oamenii țării ne ajută să înțelegem de ce Dumnezeu și-a așezat tânăra Sa națiune în siguranța Egiptului pentru creșterea ei.

38:6-11 – Primul fiu al lui „Iuda”, „Er” a murit pentru că „era rău înaintea Domnului”. În virtutea obiceiului legii leviratului lor (de la latinescul levir, „fratele soțului”) în căsătorie, al doilea fiu, „Oanan”, trebuia să se căsătorească cu „Tamar”, văduva „fratelui” său și să ridice „sămânţă fratelui” său. Cu toate acestea, Onan în mod repetat a folosit această lege pentru satisfacere sexuală. El a profitat de situație, dar a refuzat responsabilitatea care venea împreună cu ea. Deci Dumnezeu i-a luat și lui viața.

Având în vedere situația, „Iuda” a refuzat să-și dea pe cel de al treilea fiu „Șela” lui ”Tamar”, văduva lui Er. Șela nu era încă destul de mare (și chiar și mai târziu când el a fost mare, Iuda totuși a refuzat; v. 14).

38:12-23 – Deci viitorul familiei a fost pus în pericol. „Tamar” a simțit că ea va trebui să ia problema în propriile mâini dacă vrea să i se acorde drepturile ce decurgeau din obiceiul leviratului. Acest sistem a fost mai târziu codificat de Moise de dragul păstrării numelui celui decedat (Deuteronom 25:5-10).

Când timpul a părut potrivit, Tamar, prin înșelare, și-a ademenit „socrul”, Iuda, într-o unire imorală cu „curva” de la templu, sau așa a crezut el (Geneza 38:15, 21). Ca un „zălog” că îi va „trimite un ied” ca plată, el și-a lăsat „inelul” (care atârna suspendat de „lanţul” din jurul gâtului) și „toiagul”. Atunci când el a încercat să le recupereze „prin prietenul său adulamitul”, „Hira” (vezi v. 1), fata nu a mai fost de găsit nicăieri. Din nou familia lui Iacov a avut parte de înșelare – de data aceasta prin „nora sa” Canaanită.

38:24-26 – „Iuda” nu avea integritate (v. 16) și acum el era văzut ca fiind ipocrit. Atunci când „Tamar” a fost descoperită, „după trei luni” ca fiind „însărcinată”, el a condamnat-o „să fie arsă” ca o prostituată. Apoi, ea a dovedit prin „inelul… lanţurile… şi toiagul” că el era partenerul vinovat. Tamar își câștigase dreptul de a fi mama copiilor lui Iuda, într-un mod înșelător. Acțiunea ei a fost disperată și riscantă.

38:27-30 – Această parte finală a povești asigură semnificația întregii relatări. Dumnezeu i-a dat lui Tamar gemeni și linia lui Iuda a continuat datorită ei. Dar în timpul nașterii băieților, a apărut o situație neobișnuită, paralelă cu ceea a nașterii lui Iacov și Esau. După ce a ieșit „mâna” unuia dintre gemeni, celălalt a făcut o spărtură și s-a născut „cel dintâi”, și prin urmare, în mod corect, el a fost numit „Perez” („Spărtură”). Apoi al doilea geamăn a fost numit „Zerah” („roșu”) datorită faptului că „avea firul roşu” pus de „moaşa… la mână”. Este ca și cum prorocia cu privire la domnia lui Iacov peste fratele său mai mare (27:29) era scoasă în evidență în linia lui Iuda. Ceea ce era atât de semnificativ era legătura cu modul în care Iuda l-a tratat pe Iosif (37:26-28). El și frații lui l-au vândut pe fratele mai tânăr în Egipt, crezând că pot schimba decizia lui Dumnezeu că cel mai în vârstă va sluji tânărului Iosif. Totuși, în propria familie a lui Iuda, în ciuda încercării lui de a împiedica căsătoria lui Tamar, voia lui Dumnezeu s-a realizat printr-o amară confirmare a principiului că cel mai în vârstă va sluji celui mai tânăr. Linia promisiunii se va duce mai departe prin Perez (vezi Matei 1:3) pentru că programul lui Dumnezeu nu poate atât fi de ușor pus de o parte.

 

CRONOLOGIA DE LA SOLOMON ÎNAPOI PÂNĂ LA IOSIF
Anii (î.Hr.)	Evenimentele
971 -4	Începutul domniei lui Solomon
967	Al patrulea an al domniei lui Solomon
-1	Anul de ajustare pentru faptul că al patrulea an al domniei lui Solomon a fost de fapt al patrulea an plin al domniei (dar în al cincilea an calendaristic al domniei).
966	Anul în care începe construcția Templului
+480	Anii de la ieșire la începutul construcției de către Solomon a templului (1 Împărați 6:1).
1446	Anul ieșirii din Robia Egiptului.
+430	Anii pe care Israeliții i-au petrecut în Egipt (Exodul 12:40).
1876	Anul în care Iacov și Familia sa s-a mutat în Egipt (după 2 ani de foamete; Geneza 45:6).
+2	Partea din cei 7 ani de foamete înaintea de mutarea lui Iacov în Egipt (Geneza 45:6)
1878	Anul în care au început cei 7 ani de foamete.
+7	Anii de abundență (Geneza 41:47).
1885	Anul în care Iosif a fost scos din temniță și pus în poziția a doua (la vârsta de 30 de ani; Geneza 41:46)
+13	Anii în care Iosif a fost în casa lui Potifar și în pușcărie.
1898	Anul în care Iacov a fost vândut în Egipt (la vârsta de 17 ani; Geneza 37:2, 28).