Descoperit cu numele – EL-SHADAI

10A
EL-SHADDAI
El-Shadai
Geneza 17:1-8
„Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă de ani, Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană.“ (Geneza 17:1)
Acum mergem mai departe pentru a analiza un alt nume al lui Dumnezeu – El-shadai. Acest nume apare pentru prima dată în legătură cu patriarhul Avraam. Ocazia este aceea a confirmării promisiunii făcute mai devreme (Geneza 12:2) cu privire la faptul că va deveni tatăl unei mari naţiuni. Soţia lui Avraam, Sara, era trecută de vârsta naturală a naşterii de copii şi Dumnezeu îi promite un copil cu toate că din punct de vedere uman părea o imposibilitate. Cu toate acestea, Dumnezeu confirmă promisiunea Sa şi îl asigură pe Avraam că ceea ce El a promis, El chiar este în stare să facă.

STUDIU SUPLIMENTAR Geneza 35:9-12; 1 Samuel 1:10-20; Galateni 5:22-23. 1. Care este scopul purtării de grijă a lui Dumnezeu? 2. Ce rol jucăm noi în a deveni roditori?

Promisiunea unui copil, la o asemenea vârstă, trebuie să fi fost aproape incredibilă pentru Avraam şi Sara, dar în urmărirea scopurilor sale, Dumnezeu, în acord cu caracterul Său, se anunţă sub un nou nume. „Eu sunt” spune El, „Dumnezeul Atotputernic” – „El-Shadai”. Sensul cuvântului Ebraic este nesigur, dar titlul pare să însemne, „Dumnezeu Muntele”, comunicând gândul puterii Sale în contrast cu fragilitatea umană.
Noi deja am arătat că deseori în Vechiul Testament, Dumnezeu introduce un stadiu semnificativ de dezvoltare din viaţa poporului Său prin revelarea de Sine sub un nou nume. Şi încă ceva, numele s-a potrivit exact la situaţie. La construirea universului material, Dumnezeu s-a anunţat pe Sine ca Elohim, Cel care posedă toate puterile Divine. Atunci când a suflat din propria viaţă în trupul omului, El se revelează pe Sine ca Dumnezeul personal care este credincios – Iehova Elohim. Acum, când destinul poporului Său, copii lui Israel, este în joc, Dumnezeu intră, atinge sistemul reproductiv al trupului Sarei aşa încât ea este în stare să aibă un copil şi, în acelaşi timp, se anunţă pe sine ca marele El Shaddai – marele fortificator şi alimentator la poporului Său.

O Dumnezeule, cât de asigurator este să realizez că dificultăţile sunt uşa prin care Tu împarţi din propriile Tale surse interioare poporului Tău. Tu asiguri cu o bogăţie atât de nemăsurabilă toate necesităţile umane. Pentru aceasta eu sunt cu adevărat recunoscător. Amin.

11A
„Dumnezeu Deplinul”
Psalmul 145:1-16
„Îţi deschizi mâna şi saturi după dorinţă tot ce are viaţă.“ (Psalmi 145:16)
Acum vedem că dificultăţile şi prolemele, pentru un Dumnezeu care este infinit şi iubitor, slujesc numai pentru a scoate în relief o caracteristică care, mai înainte ascunsă şi necunoscută, Lui îi place să o reveleze. Când a fost confruntat cu neputinţa fizică a Sarei de a avea copii, Dumnezeu intră, poartă de grijă de situaţie, insuflă o nouă vitalitate în întreaga ei fiinţă şi, în acelaşi timp, foloseşte oportunitatea de a se revela pe Sine sub un nou nume – El Shadai (Geneza 17:1).

STUDIU SUPLIMENTAR Psalmul 104:21-28; Psalmul 107:1-9 1. Cum putem noi să fim satisfăcuţi? 2. Există condiţii pentru provizia lui Dumnezeu?

Interpretarea tradiţională a numelui Evreiesc El-Shadai este aceasta; „Dumnezeu care este suficient” sau ”Dumnezeu care este destul”. Ce minunat cuvânt-imagine care prezintă resursele infinite ale unui Dumnezeu Atotputernic. Există multe lucruri în lumea aceasta despre care oameni gândesc că nu le au din destul. Unele naţiuni, de exemplu, pretind că ele nu au destui bani, petrol, resurse minerale şi putere. Şi în general se presupune că numai dacă este posibil să avem suficient dintr-un lucru care îl ducem lipsă, numai atunci satisfacţia va fi rezultatul imediat. Cu toate acestea. aceea presupunere este una falsă. Problema nu este atât de mult că oamenii nu au destul din aceste lucruri, ci mai degrabă că lucrurile însele nu sunt destule. Există un singur mod în care inima umană să aibă destul. Dr. Henry Van Dyke a exprimat adevărul în felul următor: „Nu există absolut nici un lucru fără de care omul să nu se poată descurca – cu excepţia lui Dumnezeu”.
Probabil în acest moment tu eşti prins într-o situaţie care după părerea şi scopul tuturor oamenilor pare fără nădejde. Nu ştii unde să fugi. Cu toate că s-ar putea să nu realizezi aceasta, dificultăţile şi problemele sunt fundalul pe care Dumnezeu pictează, în culori vibrante şi iluminatoare, frumuseţea griji şi dragostei Sale infinite.

O Dumnezeu, Tatăl meu, mă aplec în adorare acum când Tu îmi vorbeşti despre nevoile noastre astăzi. Iartă-mă că nu totdeauna am recunoscut că resursele Tale atât de infinite depăşesc toate cerinţele mele. Amin.

12A
„Cât de mare este Dumnezeul nostru”
Isaia 40:18-31
„Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel Veşnic, Domnul, a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă.“ (Isaia 40:28)
Ieri am spus că traducerea tradiţională a numelui El Shaddai este ”Dumnezeu Deplinul”. Nu este o asigurare pozitivă faptul de a cunoaşte că suficienţa Dumnezeului etern este nemăsurabil superioară oricărei cereri pe care noi i-am puteau face? Într-o eră în care lumea trebuie să ia în considerare posibilitatea terminării multora din resursele sale naturale, noi avem mângâierea de a fi în stare să ne fixăm privirea asupra lui Dumnezeu care a creat şi plănuit universul – Dumnezeul care este Destul.

STUDIU SUPLIMENTAR Psalmul 34:1-7; Psalmul 123:1-4; Daniel 4:28-37 1. În mod mai exact, cum ne uităm al Dumnezeu? 2. Când a fost regele restaurat?

Soluţia lui Isaia pentru deznădejdea şi disperarea lui Israel, în pasajul pe care l-am citit astăzi, a fost să le atragă atenţia la tăria şi puterea Dumnezeului veşnic. El a făcut ceea ce un bun doctor ar face atunci când intră într-un salon unde perdelele sunt trase şi geamurile închise – el trage perdelele, deschide geamurile şi permite ca soarele să pătrundă în interior. Dacă am putea doar învăţa să ne punem toate problemele în faţa nemărginirii şi măreţiei unui Dumnezeu Atotputernic. Ascultă din nou aceste cuvinte pline de mângâiere: „Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel Veşnic, Domnul, a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă.“ (Isaia 40:28).
Dr. Luccock, un scriitor care a fost foarte preocupat de traficul în creştere pe drumuri, a spus odată, „Dacă mor pe stradă, puteţi pune pe piatra mea funerară, „A murit pentru că s-a uitat în direcţia greşită””. Viaţa este nevoită să te lovească dacă te uiţi la pământ în loc să te uiţi la cer. Mulţi dintre noi mor din punct de vedere spiritual pentru că ne uităm în direcţia greşită. Ne uităm la ruinele pământului în loc să ne uităm la resursele cerului. Noi vedem ceaţa în locul gloriei. Privirea noastră trebuie să fie focalizată în mod continu asupra lui Dumnezeu – Dumnezeu, marele El Shaddai, Dumnezeu Deplinul.

O Dumnezeu Tatăl meu, ajută-mă să nu mai depinde de creaturile Tale, ci numai de Tine, Creatorul. Numai Tu singur ai răspunsurile care cu adevărat rezolvă problemele şi nu mă lasă baltă. Şi pentru aceasta sunt adânc recunoscător. Amin.

13A
”El – posibil”
Geneza 17:15-22
„Dumnezeu a zis lui Avraam: „Să nu mai chemi Sarai pe nevasta ta, Sarai; ci numele ei să fie Sara.“ (Geneza 17:15)
Acum şi din nou, într-o lume care se desface din cusături, trebuie să ne oprim din cea ce facem şi să ne uităm la resursele care sunt la dispoziţia noastră. Aceasta este ceea ce am încercat să descoperim în ultimele câteva zile. Ne-am aţintit privire asupra lui El Shaddai – Dumnezeul Deplin – şi am văzut că El este sigura fiinţă din univers care are resursele şi puterea de a ne satisface fiecare nevoie a noastră.

Şi noi trebuie să ne păstrăm privirile aţintite în mod continu fix asupra Lui, pentru că dacă ne aţintim privirile prea mult asupra problemelor devenim obsedaţi de ele; ele ne vor domina şi nu va dura mult până când vom deveni o problemă pentru noi înşine şi pentru alţii. După ce Dumnezeu i-a promis lui Avraam că el va fi „tatăl multor neamuri” (v. 4), Avram şi Sara luând în considerare limitările lor fizice au găsit, ca incredibilă, ideea de a fi tată şi mamă. Dar vârsta lor nu a fost un obstacol pentru Dumnezeu care este Cel care hrăneşte şi împuterniceşte poporul Său şi ceea ce El a promis, El va împlini. Lucrul interesant din povestea lui Avram şi Sara este acela că în acest punct nu numai că Dumnezeu şi-a schimbat numele, ci El a schimbat şi numele lui Avram şi Sara. Numele lui Avram a devenit Avraam şi cel al Sarei a devenit Sarah. Care era de fapt diferenţa? Aceasta: Dumnezeu a pus o inspiraţie în numele lor – sunetul „h”. Cel Atotputernic a insuflat suflarea s-a supranaturală în ei şi pentru a arăta aceasta, El a adăugat o inspiraţie la numele lor. Litera „h” nu poate fi pronunţată fără a folosit respiraţia.. Încearcă şi vei vedea.

STUDIU SUPLIMENTAR Isaia 62:1-4; Fapte 7:59- 8:1; Fapte 11:25-26; Fapte 13:9 1. Care este modul în care un nou nume înseamnă o viaţă nouă? 2. Care este noul nostru nume şi cum inspiră acesta credinţă?

Marele El Shaddai este totdeauna gata să insufle în situaţiile şi circumstanţele în care se cere o minune. Atunci când El face aceasta, atunci cuvântul imposibil devine El-posibil. Ceea ce nu este posibil pentru noi este într-adevăr în mod glorios posibil pentru El.

Dumnezeule plin de har şi Tată ceresc, insuflă astăzi în mine aşa încât în loc să fiu slab, eu să fiu tare; în loc să fiu fără credinţă, să cred, în loc să fiu nesigur, să fiu încrezător; în loc să fiu un slujitor, să fiu un fiu. În numele lui Isus îţi cer. Amin.

Descoperit cu numele – IEHOVA ELOHIM

6A

IEHOVAH ELOHIM

Involuţie – nu evoluţie

Geneza 2:1-7

„Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.“ (Geneza 2:7)

STUDIU SUPLIMENTAR Psalmul 103:8-18; Psalmul 104:10-18. 1. Ce îşi aduce Domnul aminte? 2. Cum se implică Dumnezeu pe Sine în Creaţie?

În măsura în care ne mişcăm de la relatarea creaţiei materiale înregistrată în Geneza 1 înspre povestea mai în detaliu a creaţiei omului din Geneza 2 are loc o dezvoltare interesantă. Găsim, aşa cum am citit în textul de astăzi, că atunci când Creatorul (Elohim) se apleacă să ia praful creaţiei Sale şi să facă din acesta un om viu care respiră, El se prezintă pe Sine cu un nou nume – Domnul Dumnezeu sau Evreiescul, Iehovah Elohim.

În aceste studii vom descoperi că deseori, atunci când Dumnezeu introduce o mare schimbare în istorie sau răspunde unei nevoi a poporului Său, Israeliţii, El se anunţă sub un nou nume. Aici numele său personal este adăugat la numele solemn şi măreţ a lui Elohim, atunci când vrea să nuanţeze titlul său solemn şi să se prezinte nu numai ca un Dumnezeu care poate clădi munţii şi să creeze mările întinse, ci şi Unul care este destul de tandru şi destul de iubitor pentru a intra într-o relaţie personală cu creaţia Sa umană.

În New International Version, cuvântul Ebraic Iehovah (tradus şi ca „Yahweh”) este tradus „DOMNUL” cu prima literă de tipar mare şi celelalte litere de tipar mici pentru a-l distinge de un alt cuvânt Evreiesc, „Adonai”, tradus şi el cu „Domnul”. Numele „Iehova” înseamnă „a fi prezent în mod activ” şi conţine gândul credincioşiei şi neschimbabilităţii. Nu este semnificativ faptul că atunci când pentru prima dată Dumnezeu este văzut în calitatea Sa de Creator al fiinţelor umane, El este văzut ca un Dumnezeu care este credincios şi care îşi ţine promisiunile? Atunci când Dumnezeu se prezintă pe Sine cu numele Său personal, El face mai mult decât să-şi extindă titlurile Sale; El de asemenea a descoperit lumii întregi dorinţa Sa adâncă de a crea fiinţe care pot şi vor răspunde la dragostea Sa. Aceasta nu este evoluţie, ci involuţie – Dumnezeu implicându-se pe Sine în creaţia Sa într-un mod personal distinct.

O Tată, sunt atât de recunoscător pentru această imagine a unui Dumnezeu care se pleacă până în punctul cel mai de jos al creaţiei – ţărâna – pentru ca eu să mă pot ridica până la ceea mai înaltă intenţie din univers şi să am o relaţie cu Divinitatea. Amin.

7A

Mit – sau realitate?

Geneza 2:8-17

„Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise.“ (Geneza 2:8)

Astăzi vom explora o problemă care este controversată şi creează necazuri multor oameni în aceste zile: Este omul produsul unui act distinct al creaţiei divine sau este el rezultatul unui proces evolutiv?

STUDIU SUPLIMENTAR Romani 1:18-32; Evrei 11:1-3 1. Care ar putea fi rezultatul gândirii că Biblia este un mit? 2. Cum sunt legate credinţa şi înţelegerea?

În ceea ce mă priveşte pe mine, eu cred relatarea din Geneza ca fiind adevărată – că omul a fost creat, nu printr-un proces evolutiv, ci printr-un act divin. Deşi, sun conştient că mulţi creştini sugerează că relatarea care o avem în Geneza este îmbrăcată într-un limbaj al mitului. Nu a existat nici un Adam şi Eva literar, spun ei; povestea creaţiei lor este într-un fel ca şi mitul lui Moş Crăciun. Toţi cei maturi ştiu că nu există Moş Crăciun, dar ideile asociate cu el – voioşie, răsplată pentru comportamentul bun şi spiritul de bunătatea universală – sunt valide. Noi trebuie să tratăm capitolele de deschidere din Geneza în acelaşi fel, pretind ei.

Această abordare, după opinia mea, violează integritatea Cărţii Geneza pentru că trebuie să ne punem întrebarea: Unde se termină mitul şi începe istoria? Dacă Adam şi Eva sunt mit atunci, probabil, aşa este şi povestea lui Cain şi Abel. Şi apoi cum este cu Noe şi cu Potopul? Poate şi acela este un mit. Devine imposibil să tragi o linie de demarcaţie între mit şi realitate. Mai mult, întregul proces poate fi dus în Noul Testament. Este naşterea din fecioară un mit? Şi minunile? Şi învierea?

Isus a acceptat realitatea creaţiei lui Adam şi Eva (Matei 19:4) şi la fel fac şi eu. Dacă evoluţia (şi nu o creaţie specifică) asigură o explicaţie pentru originea omului, atunci nu a existat nici o cădere. Şi dacă nu există nici o cădere, nu este nevoie de nici o mântuire sau răscumpărare. Sunt în discuţie aici probleme fundamentale. Hai să punem întregul nostru accent pe Scripturi şi să ne supunem intelectele noastre autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu.

O Dumnezeule, ţine-mă neclintit în tulburările gândirii prezente şi dă-mi certitudinea credinţei care susţine atât inima mea cât şi intelectul meu. În numele lui Isus îţi cer aceasta. Amin.

8A

„Alege viaţa”

Deuteronom 30:15-20

„Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta,“ (Deuteronomul 30:19)

STUDIU SUPLIMENTAR Iosua 24:14-24 Ioan 6:66-69 1. Ce alegere a prezentat Iosua? 2. De ce Petru a votat în felul acela?

Indiferent că suntem sau nu conştienţi, problemele vieţii sunt înaintea noastră. Noi trebuie să votăm pentru sau împotriva unei păreri despre viaţă care are valoare, scop sau ţintă. Dacă votăm că universul nu are nici un sens şi că nu există un scop distinct care să funcţioneze în povestea creaţiei omului, atunci noi votăm că propriile noastre vieţi nu au nici un scop şi nici un sens. Aşa cum am spus ieri, sunt în discuţie, aici, probleme fundamentale. Ni se spune de către psihologi (şi acesta este un adevăr coroborat de întreaga viaţă) că atunci când viaţa nu are un sens şi scop distinct atunci ea se frânge în bucăţi. „Fără un scop puternic care să controleze”, spune un faimos psiholog, „personalitatea se dezintegrează prin propriile ei ciocniri interioare – nu există scop, nu există personalitate”.

Un tânăr student la universitate, într-o biserică pe care am păstorit-o, mi-a vorbit odată, până la ore târzii înspre dimineaţă, despre ceea ce el descria ca „criza credinţei” sale. El mi-a spus că după ce a auzit o prelegere la universitate despre originea vieţii, el nu a mai putu crede într-o interpretare literară a evenimentelor înregistrate în cartea Geneza. Când l-am întrebat cum i-a afectat aceasta părerea sa despre viaţă, el mi-a răspuns, „Bine, trebuie să mărturisesc că lucrurile pe care le-am învăţat aici la biserică nu mai par la fel de importante precum erau”. Doi ani mai târziu, acel student mi-a telefonat la miezul nopţii pentru a-mi spune că el este pe punctul de a se sinucide. Sunt mulţumitor că el s-a abţinut de la a face aceasta şi, mai târziu, a venit pentru a-şi înnoi credinţa sa în Hristos.

Desigur, nu toţi reacţionează într-un fel similar la teoriile şi filozofiile prezentate în locurile lor de educaţie. Unii ascultă, evaluează şi respectă sinceritatea celor care îi învaţă, dar când sunt chemaţi să voteze – ei votează pentru viaţă.

O Dumnezeule, Tatăl meu, votul este pentru viaţă. Eu aleg viaţa cu Tine ca Creator şi Planificator al ei şi Cuvântul Tău, Biblia, ca expunerea sa adevărată. Amin.

9A

De ce am fost eu creat?

Psalmul 8:1-9

„îmi zic: Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?“ (Psalmi 8:4)

Vedem că viaţa funcţionează numai într-un singur fel – în felul lui Dumnezeu. Următoarea afirmaţie făcută cu secole în urmă de Augustin din Hipo este deseori repetată pentru că ea este deseori confirmată: „Tu ne-ai făcut pentru Tine Însuţi, şi inimile noastre nu-şi găsesc liniştea până nu-şi găsesc liniştea în Tine”. Fie ca acest adevăr să fie imprimat în minţile noastre. Fie ca aceasta să ne scape de a ne preocupa de trivialitatea şi înclinaţia de a ocoli problemele şi să ne lege de preocuparea cu a ţine pe Dumnezeu şi Cuvântul Său neclintit în centru inimilor noastre.

STUDIU SUPLIMENTAR 1Corinteni 1:9; Efeseni 5:25-33; Coloseni 1:24-27. 1. Care este chemarea noastră cerească? 2. Ce taină a revelat Pavel în legătură cu creaţia?

Deşi suntem numai de nouă zile în tema noastră, este momentul să ajungem la o concluzie stabilă: scopul final din dosul creaţiei noastre este acela ca noi să putem descoperi şi să trăim în Dumnezeu. Dumnezeu nu este numai Elohim, Creatorul solemn şi măreţ, ci El este Iehova Elohim – Dumnezeul personal care a găsit de cuviinţă să insufle viaţa Sa în umanitate şi şi-a întins braţul pentru a-i oferi o relaţie plină de dragoste.

O întrebare care mi s-a pus deseori, atunci când eram implicat în consiliere, este aceasta: „De ce am fost eu creat?” Aceasta este o întrebare care prinde minţile multor oameni. Răspunsul meu la o asemenea întrebare, de obicei, urmăreşte următoarele gânduri: „De ce un părinte creează copii? Deşi procreerea este rezultatul unui act fizic, în cele mai înalte sfere ale calităţii de părinţi ea este rezultatul unui impuls spre dragoste – impulsul care doreşte un obiect căruia dragostea şi caracterul să-i poată fi date. Este calitatea de părinte diferită de Dumnezeu? Ar fi putut Dumnezeu, dragoste fiind, să fi făcut orice altceva decât să creeze obiecte ale acelei dragoste. Şi, odată ce ne-a creat pe noi, nu se va da El pe El Însuşi nouă? Dacă nu, atunci întregul gând şi scop al creaţiei este minimalizat. Ca Elohim, Dumnezeu este un Creator puternic, dar ca Iehova Elohim, El este şi Domnul tandru şi plin de dragoste.

O Tată, cât este de încântător să ni se aducă aminte de scopul divin din dosul creaţiei. Tu m-ai făcut pentru ca să te cunosc pe Tine şi să trăiesc cu Tine. Eu îţi voi fi recunoscător toată eternitatea.

Descoperit cu numele – ELOHIM

1A

INTRODUCERE

O dorinţă care se adânceşte

Ioan 17:1-10

„Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu.“ (Ioan 17:3)

STUDIU SUPLIMENTAR Deuteronom 4:29; Ioan 14:6-11 1. Ce tip de persoană găseşte Dumnezeu? 2. Cum îl putem noi cunoaşte pe Dumnezeu?

În această vreme, în care suntem înconjuraţi de întuneric spiritual, există totuşi câteva semne încurajatoare. Unul dintre ele este acela că în inimile creştinilor de peste tot există o dorinţă care se adânceşte tot mai mult de a-l cunoaşte mai mult pe Dumnezeu. Un om mi-a scris odată şi mi-a spus, „Ceva în interiorul meu tânjeşte să cunoască mai multe despre Creatorul meu. Poţi să-mi araţi cum poate fi satisfăcută această foame?” Există, cred eu, mulţimi de oameni care împărtăşesc simţământul bărbatului şi acesta este motivul pentru care, cu ajutorul lui Dumnezeu, intenţionez, în următoarele două luni, să provoc gândirea ta la o serie de studii destinate să-ţi crească cunoaşterea de Dumnezeu prin înţelegerea diferitelor Lui nume.

A-l cunoaşte pe Dumnezeu este cel mai mare scop pe care o persoană îl poate avea. Dacă păcatul nu ar fi intrat în lume, atunci bărbaţii şi femeile s-ar fi devotat pe ei înşişi cunoaşterii de Dumnezeu pentru totdeauna. Lipsa de cunoaştere, spune Biblia, este motivul pentru care poporul lui Dumnezeu piere (Osea 4:6). Deci trebuie imediat ridicată întrebarea: Cum am putea noi ajunge să îl cunoaştem pe Dumnezeu mult mai complet? Noi îl putem cunoaşte pe Dumnezeu numai prin mijloacele prin care El alege să se reveleze pe Sine, care sunt: creaţia materială, Scripturile şi prin Fiul Său, Domnul Isus Hristos.

Scopul acestor serii de studii este acel de a-L descoperi pe Dumnezeu mult mai complet prin diferitele nume folosite în Scriptură. Un nume, atunci când este folosit în Biblie, nu este numai o simplă desemnare, el este o definiţie. Numele lui Dumnezeu revelează caracteristicile Sale şi reflectarea asupra lor ar trebui să aibă influenţă asupra propriilor noastre vieţi şi caractere. În timp ce medităm asupra măreţei lui Dumnezeu, a harului Său şi a dragostei Sale, fiecare problemă pe care noi o avem cade la locul potrivit. Din experienţă vă pot spune că problemele majore devin mult mai puţin semnificative atunci când sunt măsurate cu măreţia şi omnipotenţa lui Dumnezeu.

Tată plin de har, deja eu simt că, în următoarele două luni, foamea mea după Tine va fi satisfăcută. Dar nu satisfăcută deplin, pentru că a te cunoaşte pe Tine înseamnă că eu sunt satisfăcut cu o satisfacţie nesatisfăcătoare. Amin.

2A

ELOHIM

Sprijin cosmic

Geneza 1:1-13

„La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.“ (Geneza 1:1)

STUDIU SUPLIMENTAR Geneza 1:26-31; Psalmul 148:1-14. 1. De ce a creat Dumnezeu umanitatea? 2. Cum ar trebui noi să răspundem Creatorului?

Ieri am spus că una dintre cele mai încântătoare descoperiri pe care le putem face în studiul nostru în Biblie este aceea de a vedea modul în care Dumnezeu se revelează pe Sine prin diferitele sale nume. Vechiul Testament, scris în original în Ebraică şi Aramaică – limbile Evreilor – conţine înţelesuri care uneori sunt pierdute prin traducere şi lucrul acesta este adevărat şi în legătură cu diferitele nume ale lui Dumnezeu. Cu toate acestea, atunci când ne uităm la acele nume în detaliu şi le folosim ca lentile pentru a examina natura şi caracterul lui Dumnezeu, putem găsi atâta măreţie şi putere încât a pierde acest exerciţiu ar cu adevărat foarte trist.

Deci, hai, chiar acum, să ne concentrăm gândurile asupra primului nume Evreiesc pentru Dumnezeu, pe care îl găsim în Biblie. El apare în versetul de deschidere a cărţii Geneza: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul”. Numele pentru Dumnezeu, de aici, este „Elohim” şi arată spre Cel care posedă toate puterile divine. Cum ar fi fost dacă Biblia nu ar fi început cu o imagine a unui Creator Atotputernic? Cum ar fi fost dacă, în loc, am citi aşa: „La început cerurile şi pământul au apărut împreună prin propriul lor acord”? Acest gând răcoritor ar fi pus o mână rece peste nădejdile şi încercările noastre şi ne-ar fi dat ceea ce un om vrednic şi serios odată a descris ca „un sentiment de singurătate cosmică”.

Dacă nu există nici un Creator în dosul universului, atunci eu nu pot fi sigur că viaţa mea are vreun sprijin cosmic, eu nu ştiu dacă lucrez cu ceva semnificativ sau pur şi simplu lucrez singur şi fără sens fără ca nimeni să-mi sprijine lucrul meu sau nici cel puţin să nu îi pese. Viaţa nu poate fi cu sens numai dacă are resurse pline de sens. Dacă nu există un Creator, atunci viaţa, într-adevăr, este fără sens. Cu toate acestea, dacă există un Creator, atunci întreaga viaţă se îmbracă într-un sens nou şi minunat.

O Dumnezeule, eu văd că atunci când te pierd pe Tine, atunci totul este pierdut. Nu am nici o bază pentru viaţa mea, nici un sens, nici un scop. Pur şi simplu lumea nu are sens fără Tine. Amin.

3A

„Dumnezeu este în cerul Său…”

Iov 23:1-17

„Oh! Dacă aş şti unde să-L găsesc, dacă aş putea să ajung până la scaunul Lui de domnie,“ (Iov 23:3)

Ieri am făcut comentariul că „viaţa nu poate fi cu sens numai dacă are resurse pline de sens”. Dacă Dumnezeu nu este punctul nostru de pornire, atunci creaţia nu are un cadru de referinţă potrivit; nu avem nici o stea după care să ne cârmuim corabia şi, neavând nici o stea, nu putem ajunge în port. Când Dumnezeu nu este plasat în mod stabil în centrul universului – locul cuvenit Lui – noi pierdem sensul vieţii.

STUDIU SUPLIMENTAR Geneza 28:10-17; Psalmul 146:5-10. 1. Ce a descoperit Iacov? 2. Ce a afirmat Psalmistul?

Dacă nu există nici un Dumnezeu care să dea sens vieţii şi existenţei pământeşti, atunci ajungem la condiţia descrisă de profesor E. Hocking, un filozof de la Harvard, care crede că omul ajunge să fie frustrat, pentru că descoperă că are nevoie să fie complectat de ceva dincolo de el însuşi. Acesta este verdictul său: „Dacă nu există nici un Dumnezeu care să dea valoare şi sens vieţii, atunci fiinţele umane sunt baloane de săpun animate care se ridică pe suprafaţa cosmică, scânteiază în lumina soarelui într-un spaţiu scurt şi apoi explodează, lăsând în urmă, pe suprafaţa lucrurilor, o pată umedă urâtă”. O altă persoană a rezumat subiectul în felul următor: „Dacă nu există Dumnezeu, trecem prin zile împovărătoare care nu au nici un înţeles şi nici un sfârşit”.

Cei care ignoră faptul că universul a început printr-un act creativ a unui Dumnezeu iubitor sunt lăsaţi cu acel „sentiment al singurătăţii cosmice” la care am făcut referire ieri. Şi cei care îl înlătură total pe Dumnezeu sunt într-o situaţie chiar mai rea pentru că ei nu au nici o nădejde de a ajunge vreodată la o înţelegere cu vastul univers. Aşa cum am spus mai înainte, un ateu a fost descris ca „cineva care nu are nici un mijloc invizibil de susţinere”. Numai măsura în care lui Dumnezeu i se acordă locul central în universul Său, poate fi biruit sentimentul de singurătate cosmică pentru că, împrumutând un vers de la poetul Robert Browning, atunci când „Dumnezeu este în cerul Său, atunci totul este în ordine cu lumea.”

O Dumnezeule, văd că atunci când oamenii te pierd pe Tine, atunci viaţa îşi pierde muzica ei. Eu sunt atât de bucuros că deja te cunosc pe Tine şi tânjesc să te cunosc mult mai deplin. Te rog ajută-mă în căutarea mea. De dragul lui Isus. Amin.

4A

„Eu aş vrea ca Dumnezeu să fie înapoi”

Filipeni 3:1-4

„Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui, şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui;“ (Filipeni 3:10)

Astăzi continuăm să medităm asupra gândului că Dumnezeu este pentru prima dată văzut în Scriptură în calitatea Sa de Creator al universului. Faptul că Biblia se deschide în acest fel ne învaţă că fără un Creator universul nu are nici un cadru de referinţă potrivit şi îi lipseşte un înţeles cosmic.

STUDIU SUPLIMENTAR Fapte 17:22-31; Efeseni 1:15-23 1. Cum ne putem noi picta cerul nostru spiritual în mod corect? 2. De ce Pavel s-a rugat pentru Creştini să îl cunoască pe Isus?

Sir Winston Churchil, care a fost şi în cuvinte la fel de priceput ca şi în pana sa de artist, a zis, „Ori de câte ori mă aşez să pictez o scenă din natură, eu mai întâi încerc să aşez în mod corect cerul, pentru că atunci când am aşezat cerul în mod corect atunci eu ştiu că imaginea se va aşeza în mod corect”. Din ceea ce am văzut că s-a spus în ultimele câteva zile, deja noi ar trebui să fim conştienţi că dacă ne pierdem cerul, atunci curând noi ne pierdem şi pământul. Cu toate acestea, odată ce l-am pus pe Dumnezeu acolo unde îi este locul – în centrul cosmosului pe care El l-a creat – atunci „cerul este la loc” şi totul cade la locul lui.

Un lucrător de pe Coasta de vest a Americii, care în mod trist şi-a supus credinţa sa creştină teoriei că „Dumnezeu este mort”, cu câţiva ani în urmă, a spus într-un interviu dat unui reporter de televiziune, „Viaţa este dură şi conţine puţin sens sau înţeles… cerurile sunt ca bronzul… uneori eu aş vrea ca Dumnezeu să fie înapoi”. Acest om înşelat, suferea de ceva care era numit „paralizia analizei” – el încearcă să trăiască pe o negaţie şi lucrul acesta pur şi simplu nu se poate face. Cazul Său poate fi asemănat cu acela unui om care umblă pe o masă în fiecare zi, aruncă o privire spre mâncare şi apoi se întoarce înapoi cu dispreţ. El poate trăi cu această atitudine de dispreţ pentru o vreme – dar numai pentru o vreme. În final loviturile dureroase ale foamei şi slăbiciunea pe care el o simte îi va spune, chiar dacă el va refuza să vorbească, că trupul său a fost făcut pentru mâncare şi că a refuza să accepte acest adevăr are ca rezultat moartea sigură.

Tată Cresc, concluzia este inevitabilă – fără Tine, cerul meu este în mod continu acoperit. Fie ca astăzi norii să fie alungaţi şi eu să pot vedea – să pot vedea cu adevărat. În numele lui Isus. Amin.

5A

„Căutarea după mine”

Iov 22:12-30

„Vină smerirea, tu te vei ruga pentru ridicarea ta: Dumnezeu ajută pe cel cu ochii plecaţi.“ (Iov 22:29)

STUDIU SUPLIMENTAR Luca 11:11-24; Luca 19:1-10 1. Cum îl căutăm noi pe Dumnezeu? 2. Cum ne caută Dumnezeu pe noi?

Până acum ar trebui să fie clar pentru fiecare din noi că motivul pentru care Dumnezeu se revelează pe Sine nouă, în paginile de deschidere a Bibliei, în calitate de Creator al universului este acela că El vrea ca noi să avem un cadru puternic de referinţă în care să ne construim credinţele. Fără cunoaşterea că universul a venit în fiinţă prin mâna Sa, viaţa nu are nici înţeles, nici scop. Dacă Dumnezeu dispare atunci tot ceea ce este de valoare dispare împreună cu El – toate lucrurile sunt lipsite de permanenţă, stabilitate şi realitate.

Cu secole în urmă, profetul Isaia a rezumat întregul subiect în aceste cuvinte: „În ziua aceea, zice Domnul oştirilor, drugul acela împlântat într-un loc tare va fi scos, va fi tăiat, şi va cădea, şi povara care era pe el va fi nimicită, căci Domnul a vorbit.”“ (Isaia 22:25). Atunci când cârligul filozofiei materialiste, în care aproape toate lucrurile sunt agăţate în această generaţie, este smuls de calamitatea economică – o posibilitate care provoacă multă frică acum – atunci nădejdile, planurile şi încrederea noastră dispar împreună cu el. Această generaţie îşi agaţă nădejdile într-un cârlig greşit – materialismul. Acel cârlig ar trebui să fie Dumnezeu, pentru că atunci când El ţine totul, în mijlocul tensiunii lucrurilor, totul se ţine.

Aici, în secolul XXI, suntem în poziţia de a fi ceea ce Sorokin numeşte o „societate a senzaţiei”. Ea este o societate care s-a consumat pe sine cu realităţile vieţii. Era noastră devine una ruinată din punct de vedere moral, spiritual şi financiar. Atunci când decidem să adoptăm un nou centru – Dumnezeu – atunci viaţa pentru noi va avea un înţeles nou şi un scop nou. Unul care a fost cândva agnostic şi care a trecut de la agnosticism la credinţa în Hristos, a spus următoarele: „Am ajuns la concluzia că universul nu avea nici un sens fără Dumnezeu. M-am decis să-L caut pe El şi am descoperit că El mă căuta pe Mine”.

O Dumnezeule, acum eu văd în mod clar cadrul în care eu trebuie să câştig sau să pierd bătălia vieţii. Ajută-mă să-Ţi dau locul corect în centrul universului meu. Apoi – şi numai apoi – viaţa va avea sens. Amin.

Estera 5-7

A. Complotul demascat de Estera (cap. 5-7)

Aceste capitole marchează punctul culminant al cărţii. Aici mesele sunt răsturnate şi răul este biruit de bine. Poporul lui Dumnezeu este păstrat printr-un set neobişnuit de situaţii. Este evident pentru cititorii care se încred în Domnul că El era în mod suveran la lucru, împlinindu-şi scopurile. Cititorilor originali din Palestina post-exilică li se aducea şi lor aminte că Dumnezeu îi va proteja de orice lucru care le-ar putea apărea în cale. Chiar şi uitarea unui regele păgân poate fi folosită de Dumnezeu şi să-şi protejeze poporul Său.

1. Pregătirea banchetului (5:1-4).

5:1-4 – După 3 zile de post, la care „Estera” a participat (vezi 4:16), ea era gata să meargă la „împăratul” cu cererea sa. De fapt ea a mers „a treia zi”, pentru că părţile din zi erau socotite ca o zi întreagă. Chiar dacă ea nu fusese cu regele de peste o lună (Estera 4:11), „ea a căpătat trecere înaintea lui” (cu toate că ei i-a fost teamă) şi „a întins… toiagul împărătesc pe care-l ţinea în mână” înspre ea (vezi 4:11; 8:4). El a simţit că ea a venit să ceară ceva şi deci a întrebat-o care îi este cererea. Şi el chiar s-a oferit să-i dea orice i-ar cere „chiar dacă ai cere jumătate din împărăţie” (vezi 5:6; 7:2; Marcu 6:23). Se pare că acesta era un idiom pentru a exprima gândul că Estera putea cere orice dorea şi dorinţa ei va fi împlinită. Cererea Esterei a fost simplă: ea i-a cerut ca „vină împăratul (Xerxes) astăzi cu Haman la ospăţul pe care i l-am pregătit.”

2. Al doilea banchet pregătit (5:5-8).

5:5-8 – „Ospăţul” a fost pregătit şi lui „Haman” i s-a spus să vină aşa cum „Estera” a cerut. Era o onoare neobişnuită să fii invitat la un banchet cu o regină, pentru că oficialii persani erau grijulii cu soţiile lor. Când „împăratul” a întrebat ce dorea ea şi din nou i-a promis să-i împlinească dorinţa (vezi v. 3; 7:2), „Estera a răspuns” că ea îi va spune în ziua următoare la al doilea „ospăţ”. De ce „Estera” nu a relatat despre complotul lui Haman la primul ospăţ nu se spune. Poate „Esterei” i-a fost frică să-şi spună plângerea faţă de „împăratul”. Poate ea a avut un al doilea gând să nu îi spună de fel. Sau poate ea a simţit că el nu era în forma cea mai bună a minţii pentru ca ea să-i spună în aceea zi. Dintr-un punct de vedere literar, această întârziere ridică nivelul de tensiune în timp ce povestea se mişcă spre un punct culminant. O persoană care citeşte Estera pentru prima dată va fi într-o stare de mare agitaţie în timp ce tensiunea creşte. Răspunsul lui Xerxes la sugestia Esterei nu este dat aici, dar mândria ulterioară a lui Haman (5:12) arată că „împăratul” era într-un evident acord cu ideea.

3. Haman priveşte cu lăcomie şi construieşte spânzurătoare (5:9-14).

5:9-14 – „Haman” a fost euforic („vesel şi cu inima mulţumită”) cu privire la norocul său instantaneu în relaţia cu „împăratul” şi cu regina (v. 12) dar, prin contrast, el era mânia în legătură cu „Mardoheu”, „Evreul”, care tot refuza să se plece înaintea lui (vezi 3:2, 5). Haman a fost atât de muncit cu privire la Mardoheu încât nu se putea bucura de poziţia sa bună. Cu această ocazie, pentru a se linişti pe sine de mânia şi frica sa cu privire la Mardoheu, el şi-a adunat familia şi „prietenii” şi a petrecut timp lăudându-se cu privire la „strălucirea bogăţiilor” pe care el le-a adunat şi familia pe care a ridicat-o (el a avut „zece” fii; 9:7-10, 12). Ca un fanfaron social (vezi 6:6) el de asemenea le-a adus aminte despre promovarea sa în rang în guvernare, înflorind toate acestea prin a le spune că în două zile succesive el urma să fie invitatul de onoare la un „ospăţ” privat la care erau prezenţi numai cu „împăratul” şi „împărăteasa”. Cu toate acestea, el a admis că toţi banii lui şi faima nu l-au satisfăcut datorită lui „Mardoheu”.

„Nevasta sa, Zereş, şi toţi prietenii lui” nu erau mai buni decât era el. Ei i-au sugerat ca Haman să „pregătească o spânzurătoare” care va fi „înaltă de cincizeci de coţi” şi „Mardoheu să fie spânzurat” pe ea înainte de ospăţ aşa încât să nu mai fie nimic acre să-l deranjeze atunci când se duce la sărbătoare. „Spânzurătoarea” probabil era un par înfipt în pământ, o metodă obişnuită de execuţie în lumea antică. Scopul pentru care i s-a sugerat un par atât de înalt era acela ca aceasta să fie o lecţie pentru toţi care îl vedeau. Persoana agăţată pe par ar fi fost vizibilă din toate direcţiile pentru că atârna mai sus decât toţi copacii. Acest spectacol ar fi accentuat în mod solemn că Haman era în control (vezi 3:1) şi că nimeni să nu încerce să-i stea în cale.

„Haman”, fără îndoială a simţit că odată ce Mardoheu ar dispărea nu ar mai exista nici o opoziţie organizată din tabăra Evreilor. El ar fi scăpat de duşmanii lui pentru totdeauna. Aici tensiunea din conflictul dintre Haman şi Mardoheu atinge piscul său cel mai înalt. Din acest punt înainte ea se linişteşte puţin câte puţin prin situaţii care deja au fost puse în mişcare. În măsura în care evenimentele se desfăşoară, cititorului i se aduce aminte de aparent nesemnificativele şi uitatele evenimente pe care priceputul narator le-a menţionat mai înainte, dar nu le-a accentuat. Dumnezeu era la lucru într-un mod suveran, chiar şi în spatele acestui act plin de ură cum este cel al ridicării spânzurătorii (vezi Fapte 2:23; 4:27-28).

4. Mardoheu onorat de Xerxes (cap. 6).

Tensiunea care se construieşte în toată relatarea, acum începe să se disipeze. Adevăruri mai înainte înţelese primesc acum înţelesuri noi. Situaţii aproape incredibile arată spre mâna lui Dumnezeu care călăuzeşte cursul evenimentelor. Întregul curs al istoriei pentru naţiunea Evreiască a fost schimbat pentru că un împărat păgân, la sute de mile de centrul activităţii lui Dumnezeu în Ierusalim, nu putea să doarmă. Poporul Evreu din tot imperiul Persan şi în mod special din Palestina însăşi, nu erau conştienţi de lucrările lui Dumnezeu până la multă vreme după evenimente. Dar citind în lumina legământului lui Dumnezeu cu Avraam, Moise şi David, cititorul putea aprecia corect acţiunea suverană a lui Dumnezeu.

6:1-3 – În noaptea de dinaintea celui de al doilea ospăţ al Esterei, „Ahaşveroş” „n-a putut să doarmă” (vezi Daniel 6:18). Autorul nu a scris de ce Estera a cerut o întârziere în a spune regelui cererea sa (Estera 5:7) dar motivul era acum făcut clar. Dumnezeu urma să-l înalţe pe „Mardoheu”, să-l pregătească pe „împăratul” pentru a reacţiona într-un mod nefavorabil faţă de Haman. Datorită insomniei împăratului, el a cerut „să-i aducă lângă el cartea aducerilor aminte, Cronicile” (analele curţii; vezi 2:23). Uneori, aşa cum ştiu mulţi oameni acre au insomnie, cititul poate ajuta pe o persoană să adoarmă! Prin insomnia lui Xerxes, Dumnezeu l-a făcut să afle despre fapta lui Mardoheu. Din toate textele care puteau fi alese de bibliotecar (din înregistrările celor 12 ani de domnie până în acel moment), a fost citit de „împăratul” cel care conţinea relatarea modului în acre Mardoheu a descoperit complotul pentru asasinare (2:21-23). Surse extra-Biblice confirmă că regii Persani păstrau un sistem destul de amănunţit de înregistrare (vezi Ezra 6:1-2). Herodotus a observat că regele păstra în mod special o înregistrare clară a celor care l-au slujit bine. Încă odată suveranitatea lui Dumnezeu este evidentă. Când Xerxes a întrebat „Ce cinste şi mărire i s-a făcut lui Mardoheu…?” pentru că a salvat viaţa regelui (aproximativ 5 ani înainte; vezi Estera 2:16 cu 3:7), regele a aflat că el nu a fost răsplătit. Fără îndoială a apărut o trecere cu vederea birocratică. Cu toate acestea, dacă Mardoheu ar fi primit imediat răsplata pentru că a salvat pe rege nu ar fi fost nevoie de un plan elaborat care curând va fi dus la îndeplinire de către împărat prin gura lui Haman (6:6-10). Încă odată circumstanţele neobişnuite au lucrat pentru păstrarea poporului lui Dumnezeu.

6:4-6 – Dimineaţa (vezi 5:14), „Haman venise în curtea de afară a casei împăratului să ceară împăratului să spânzure pe Mardoheu”. „Împăratul a zis: „Cine este în curte?”” şi „tocmai s-a întâmplat” ca Haman să fie acolo. Este evident că mesele erau răsturnate. Tot ceea ce a fost destinat pentru rău împotriva Evreilor, acum se întorcea pentru binele lor. Ce mângâiere trebuie să fi fost aceasta pentru cititorii Evrei originali din Palestina post-exilică atunci când ei au văzut poziţia lor sensibile printre naţiuni. Ei e puteau bucura de faptul că Dumnezeu le-a purtat de grijă şi El va continua să îi păstreze aşa cum a făcut-o sub Xerxes.

Atunci când „Haman” a intrat în prezenţa regelui, el trebuie să se fi simţit onorat. Şi când „împăratul i-a zis: „Ce trebuie făcut pentru un om pe care vrea să-l cinstească împăratul?””, egoistul „Haman” s-a umplut pe sine cu bucurie şi entuziasm. El a crezut că „împăratul” vorbea despre el.

6:7-9 – Haman a răspuns „împăratului” menţionând câteva lucruri care ar trebui făcute pentru persoana pe care „vrea împăratul să-l cinstească”:

1) Haman a recomandat că un asemenea om ar trebui să aibă aspect regal, purtând o „haina împărătească” şi să călărească „calul pe care călăreşte împăratul”. Unii au sugerat că Biblia greşeşte atunci când vorbeşte de un cal cu „cununa împărătească pe cap”. Ei cred că omul şi nu calul, ar trebui să poarte coroana. Cu toate acestea, un basorelief de fapt arată un cal cu o coroană pe capul său, însemnând că era un cal regal.

2) Haman a spus că omul onorat ar trebui să fie slujit de una din „căpeteniile de seamă ale împăratului”.

3) Prinţii trebuiau să ia omul să-l „plimbe călare pe cal prin locul deschis al cetăţii” pe cal, deschizându-i drumul înaintea lui şi arătând tuturor care se vor uita că pe acest om „vrea împăratul să-l cinstească” (vezi Geneza 41:42-42).

Haman nu avea nevoie de bani (vezi Estera 3:9). El tânjea după respect din partea celor din jurul său şi din partea maselor largi de oameni (vezi 5:11). Cu toate că era fabulos de bogat şi avea mai multă putere decât oricare din afara familiei regale (3:1), el dorea mai mult respect din partea oamenilor din cetate. Pofta lui Haman după respect (din partea lui Mardoheu) este ceea ce l-a adus la necaz, mai înainte de toate (vezi 3:2, 5; 5:9, 13).

6:10-13 – Ideile lui Haman se pare că au plăcut regelui; el „a zis lui Haman”, să le împlinească „iudeului Mardoheu”. Aceasta este prima din cele 5 ori când Mardoheu este numit „Evreul” (vezi 8:7; 9:29, 31; 10:3), se pare pentru a scoate în evidenţă faptul că unui Evreu, cu toate că se opunea lui „Haman”, i s-a dat o poziţie proeminentă În Susa în Imperiul Persan. Ce întoarcere a evenimentelor; ce ironie pentru Haman! „Mardoheu”, pe care el îl ura, trebuia să fie onorat de „Haman”: El care dorea respect din partea lui Mardoheu trebuia să dea respect lui Mardoheu. Haman a trebuit să împlinească ordinul împăratului cu toate că aceasta la- făcut de ruşine şi l-a mâniat tare. După aceea „s-a dus în grabă acasă, mâhnit şi cu capul acoperit” şi „a istorisit nevestei sale, Zereş, şi tuturor prietenilor săi” cum soarta s-a întors.

Mai devreme, Mardoheu, în mod public, a plâns pentru poporul său (4:1); acum, Haman, în mod privat, plângea pentru propria umilire. Când Haman şi-a lăsat soţia dimineaţa, el era cu moralul ridicat. Acum, a ajuns la fund. Pentru a face lucrurile mai rele, „înţelepţii lui şi nevasta sa”, toţi nu vedeau nimic numai necaz pentru el în viitor. Ei au observat că „dacă Mardoheu… este din neamul iudeilor”, aceasta însemna că Haman era condamnat. Ce au vrut ei să spună, în mod exact, este greu de determinat. Se ştie că în religiile Persane în mare parte erau făcute din prevestiri şi semne. Destin, şansă şi noroc erau considerate importante în viaţa de fiecare zi. Cartea Esterei stă ca o polemică împotriva unor asemenea concepţii fataliste ale lumii. Pentru oamenii care nu sunt din comunitatea legământului, Israel, evenimentele lumii par a fi fataliste şi se întâmplă datorită şansei. Dar cei care sunt poporul legământului cu Dumnezeu ştiu că Dumnezeu domneşte peste destin. El mişcă evenimentele şi circumstanţele după buna Sa plăcere. Sfătuitorii păgâni şi soţia păgână a unui om rău, fără să ştie, au afirmat adevărul central al acestei cărţi: Nici Haman şi nici o altă fiinţă umană nu vor „putea face nimic împotriva” Poporului Ales al lui Dumnezeu, naţiunea Evreiască (dintre care mulţi erau înapoi în Palestina cu un templu reconstruit, aducând jertfe lui Dumnezeu la Ierusalim).

6:14 – Acum, când lumea i se prăbuşeşte în cap, „Haman” era împins din spate să meargă la al doilea „ospăţ” al Esterei, pe care cândva îl dorea, dar acum îi era groază. El s-ar putea să se fi gândit la ceea ce regele îi va spune la banchet.

Haman stă ca un prototip al tuturor activiştilor anti-Dumnezeu care se opun poporului lui Dumnezeu. Ca pe autorii multor poveşti scurte, Dumnezeu a călăuzit autorul Cărţii Estera să-şi transforme figurile istorice în simboluri cu proporţii mult mai mari. În timp ce naţiunea readunată citea această relatare, ei se puteau uita înapoi în istoria lor şi să observe alte ocazii când oamenii au încercat să pună de o parte profeţiile lui Dumnezeu despre naţiunea lor şi au falimentat. Prin urmare, ei putea să se odihnească în siguranţă că în viitor Dumnezeu va face acelaşi lucru. Chiar dacă poporul lui Dumnezeu deseori nu l-au ascultat pe El, chiar dacă deseori ei nu au fost din punct de vedre spiritual şi nici chiar fizic acolo unde Dumnezeu dorea ca ei să fie, eliberare a venit. Aşa va lucra Dumnezeu în istorie încât El să fie răzbunat şi poporul Său să fie eliberat.

5. Lui Xerxes i se spune de complot, Haman este spânzurat (cap. 7).

7:1-4 – Ce ştia „Haman” despre „Estera” nu se spune. Dacă el ştia despre legătura dintre Mardoheu şi Estera, el ar fi putut fi şi mai îngrozit la gândul că va merge la acest al doilea ospăţ oferit de Estera. Acesta este al cincilea banchet menţionat în Cartea Estera: două au fost date de „împăratul” (1:3, 5) unul de împărăteasa Vasti (1:9) şi două de „Împărăteasa Estera” (5:4, 8). În timpul banchetului „împăratul” a întrebat-o din nou pe Estera despre „cererea” ei şi din nou i-a promis că i-o va împlini (vezi 5:3,6). De data aceasta Estera a ajuns chiar la punct şi şi-a prezentat „dorinţa” şi „cererea” de „viaţă” pentru ea şi pentru „poporul” ei. Era clar acum pentru Xerxes care era naţionalitatea ei (vezi 2:10, 20). Ea a explicat că tot „poporul” ei a fost vândut (adică, regelui i-a fost oferită o mită de către Haman; vezi 3:9; 4:7) pentru nimicire (vezi 3:13). Arătându-i poziţia sa subordonată regelui, ea a arătat că dacă ei ar fi fost numai „vânduţi” în sclavie, ea cu siguranţă nu l-ar fi deranjat pe „împăratul”. Afirmaţia Esterei nu numai că rată puterea de necrezut a regelui, dar şi condiţia la care ea a fost redusă. „Estera” s-ar putea să fi fost temătoare, pentru că nu ştia dacă regele îi va onora cererea. Era destul de posibil ca el să fi fost cuprins de furie, aşa cum a făcut cu Vasti (1:12).

7:5-6 – Cu toate acestea, de această dată „împăratul” nu s-a înfuriat. El a cerut mai multe informaţii despre cine făcea „aşa” Esterei şi poporului ei. Fără îndoială o înfăţişare de teroare a apărut pe faţa lui Haman atunci când şi-a dat seama că era pe punctul să fie dat pe faţă în faţa celui mai puternic om de pe faţa pământului. „Haman” trebuia să ştie că execuţia sa era sigură, acum că „soarta” lucra împotriva lui. „Estera” a arătat că „Haman, răul” era „vrăjmaşul” (vezi 3.10; 8:1; 9:10, 24).

7:7-8 – Acum „împăratul” era plin de „mânia” (vezi 1:12 şi mânia lui Haman în două ocazii, 3:5; 5:9). Motivul pentru care regele a părăsit palatul pentru a pleca afară „în grădina casei împărăteşti” nu ne este spus. S-a sugerat că el a plecat afară pentru a-şi stăpâni mânia, dar este puţin probabil în lumina altor comportamente ale lui. Alţii au sugerat că el a gândit un mod de a-l executa pe Haman într-un mod legal, dar acest lucru este puţin probabil pentru că orice cuvânt al împăratului era lege. Alţii au zis că Xerxes a căutat un mijloc de a o cruţa pe Estera şi naţiunea sa. Indiferent acre ar fi motivul, Estera şi „Haman” au fost lăsaţi împreună în sal de ospăţ.

În timp ce o implora pe „Estera” să-i cruţe „viaţa” – cu toate că el a realizat că „pierderea lui era hotărâtă în mintea împăratului” – Haman „se aruncase spre patul” (vezi 1:6) pe care „era Estera”. Persanii (şi mai târziu Grecii, Romanii şi Evreii) stătea întinşi pe un pat când mâncau. Exact în acel moment (o altă aşa numită „întâmplare” în suveranitatea lui Dumnezeu) „împăratul” s-a întors şi l-a acuzat pe „Haman” că atacă pe „împărăteasă”. Cu toate acestea, Haman nu o ataca, ci numai „se aruncase spre patul” ei. Este foarte puţin probabil ca Haman şi Estera să fi fost singuri în aceea sală de ospăţ. Fără îndoială că erau prezenţi şi oamenii care serveau masa şi gărzile. Cuvântul „ei”[1] (7:8) sugerează că erau acolo câţiva oameni. Ce se înţelege prin faptul că ei au „acoperit faţa lui Haman”, nu este sigur. Probabil că ei au făcut aceasta pentru că Haman era acum un om condamnat, condamnat la moarte.

7:9-10 – „Harbona, unul din fameni”, cei 7 ai împăratului (vezi 1:10), i-a spus „împăratului” despre „spânzurătoarea” pe care Haman a construit-o în timpul nopţii anterioare pentru a-l ucide pe „Mardoheu”. (5:14). Probabil Haman era urât de mulţi oameni din oraşul Susa, în special în cercul guvernatorilor. Mulţi ar fi fost bucuroşi să-l vadă pe Haman ucis. Este evident că Harbona ştia de complotul lui Haman de a-l ucide pe Mardoheu. La porunca regelui, „Haman” a fost dus şi „spânzurat… pe spânzurătoarea pe care o pregătise el”[2]. Mesele erau acum răsturnate, dat totuşi Evreii erau încă lăsaţi cu o problemă majoră. Edictul „împăratului” de a-i nimici era încă în funcţie. Printr-un decret Persan încă ar fi existat un mare măcel al multor oameni inocenţi datorită acţiunilor rele a celui care acum era mort.

---

[1] Nota Traducătorului: Acest cuvânt lipseşte în Traducerea Cornilescu, dacă ar exista ar suna cam aşa „[ei] i-au şi acoperit faţa lui Haman” în timp ce în traducerea Cornilescu expresia se referă la cuvintele împăratului, „Cum au ieşit cuvintele acestea din gura împăratului, i-au şi acoperit faţa lui Haman”.

[2] Adică înfiptă; vezi comentariile pe 2:23

Estera 3 & 4

1. Haman promovat (3:1-6).

3:1 – „Haman” a fost promovat de „împăratul Ahaşveroş” în poziţia cea mai înaltă. Acest lucru s-a întâmplat „după aceste lucruri” (adică, după ce Mardoheu a salvat pe rege de asasinat şi cei doi oameni au fost executaţi). Este rezonabil să presupunem că Mardoheu a aşteptat o răsplată pentru munca sa în folosul regelui. Dar nu i s-a dat nici o răsplată, probabil datorită unui lucru birocratic făcut de mântuială. Mai târziu această neglijenţă l-a îngrozit şi surprins pe rege (vezi 6.1-3).

Pentru că Haman a fost „fiul lui Hamedata, agaghitul”, unii au presupus că el a fost descendent din Agag, regele Amaleciţilor (1 Samuel 15:8). Cu toate acestea, pare puţin probabil ca un înalt oficial Persan să fie rudenie cu un Semit din vest care a trăit cu 600 de ani mai devreme. Arheologii au descoperit o inscripţie care indică că Agag a fost şi numele unei provincii din Imperiul Persan. Acest lucru probabil explică de ce Haman era numit Agaghitul.

3:2-4 – Promovarea lui Haman a însemnat că ceilalţi nobili îşi „plecau genunchiul şi se închinau înaintea lui”, ei trebuiau să-i arate un respect special. Acesta nu era un act de închinare, aşa cum a fost cel poruncit celor trei tineri Evrei în Daniel 3:8-15. Pentru că „slujitorii împăratului care stăteau la poarta împăratului plecau genunchiul şi se închinau înaintea lui Haman”, probabil că şi poporul trebuia să se plece înaintea regelui însuşi. „Mardoheu” a spus că el nu se va pleca înaintea lui Haman (vezi Estera 5:9) pentru că el (Mardoheu) „este iudeu”. Probabil acest refuz persistent („în fiecare zi”) probabil a izvorât mai mult din mândrie decât din scrupulozitate religioasă. Timp de câţiva ani, „Mardoheu” nu a lăsat-o pe Estera să spună regelui că ea era o Evreică (2:10,20), dar acum Mardoheu folosea moştenirea lor naţională ca o scuză pentru a nu da onoare unui înalt oficial Persan.

3:5-6 – „Haman… umplut de mânie” de refuzul lui Mardoheu (vezi 5:9), s-a hotărât să caute un mijloc „să nimicească pe… pe toţi iudeii care se aflau în toată împărăţia lui Ahaşveroş”, nu „numai pe Mardoheu”. Acesta era un caz timpuriu de antisemitism. În această intrigă literară, se ajunge la un punct culminant în tensiune. (Mai târziu se ajunge la al doilea punct culminant atunci când Haman a fost descoperit ca fiind cel care complotează împotriva Evreilor (7:6). Dacă ar fi fost ucişi „toţi iudeii care se aflau în toată împărăţia lui Ahaşveroş”, aceasta ar fi inclus şi pe cei din ţara Palestinei. Aceşti Evrei din urmă erau credincioşi Domnului, închinându-se în templul reconstruit şi trăind în acord cu cerinţele Legii. O execuţie masivă a miilor de Evrei ar fi zădărnici programul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, Dumnezeu nu poate fi împiedicat (Iov 42:2). El poate răsturna eforturile diabolice, uneori prin acţiuni miraculoase şi uneori prin acţiuni aparent întâmplătoare ca şi în secvenţa care urmează. Dumnezeu mereu lucrează spre binele poporului Său.

A. Regele convins de Haman să-i distrugă pe Evrei (3:7-15)

1. Sorţul aruncat de Haman (3:7-9).

3:7 – Autorul a inclus o parte aparent obscură a relatării înregistrând că Haman a folosit un „pur”, un cuvânt babilonian pentru „sorţ”, pentru a decide când ar trebui Evreii să fie omorâţi. Cititorii originali ai acestei cărţi ar fi înţeles că Dumnezeu lucra pentru a proteja pe poporul Său chiar şi prin stabilirea timpului evenimentelor. După cum mergeau lucrurile, Evreii aveau aproape un an pentru a se pregăti pentru conflictul cu inamicii.

Au trecut puţin mai mult de 4 ani de când Estera a devenit împărăteasă, în 487 î.Hr. (2:16). În prima zi a anului, în „Nisan” (Aprilie/Mai) 474 î.Hr., la începutul celui de „al doisprezecelea an al împăratului Ahaşveroş”, a fost aruncat pur „pentru fiecare zi şi pentru fiecare lună”. Pur este baza numelui Sărbătorii Purim (9:26). Se presupune că ziua selectată a fost ziua în care execuţia Evreilor trebuia să înceapă. „Haman” împreună cu mulţi alţi oameni din Imperiul Persan, erau extrem de superstiţioşi (vezi 6:13). Sistemul religios Persan punea accent pe soartă şi şansă. Haman a dat voie soartei, prin aruncarea sorţului, să dicteze mişcarea sa împotriva naţiunii Evreieşti. Puţin şi-a dat el apoi seama, că Dumnezeu care a creat toate lucrurile şi controlează toate evenimentele era în control în această situaţie, a aruncării sorţului. (Proverbe 16:33). Dumnezeu deja pregătise un mijloc de eliberare a poporului Său din complotul lui Haman. Luna aleasă prin sorţ a fost „luna a douăsprezecea” (Februarie-Martie) – aproape un an mai târziu. Ziua, afirmată mai târziu (Estera 3:13), era a 13 a, a lunii (vezi 8:12; 9:1).

3:8-9 – „Haman” a mers la „împărat” pentru a-şi prezenta planul. În mod fals acuzând pe Evrei că „nu ţine legile împăratului”, el a sugerat că ar fi mai bine pentru rege dacă Evreii „un popor” care este „risipit” în „toate ţinuturile împărăţiei”, ar fi exterminaţi. Haman a spus că el însuşi era gata să suporte costurile implicate în ducerea la îndeplinire a acestei „poruncă”. Haman trebuie să fi fost un om cu o mare bogăţie. În calitate de cel mai înalt oficial, el fără îndoială a avut multe oportunităţi să adauge la averea sa personală. „Zece mii de talanţi de argint” era aproximativ o greutate de 750.000 pounds (340.200 kg), o cantitate imensă care ar valora milioane de dolari în moneda curentă. Aceasta era o sumă incredibilă pe care Haman era gata să o plătească. Probabil că această sumă uriaşă l-a făcut pe rege să fie suspicios cu privire la Haman. Cu siguranţă că nu ar fi putut obţine atât de mulţi bani fără să fie necinstit. (Interesant, cu toate acestea, regele nu-i cere să plătească banii; v. 11). În acel moment Persia folosea argintul ca standard monetar.

2. Permisiunea regelui acordată (3:10-11).

3:10-11 – Xerxes, ca şi înainte, a fost uşor influenţat de oficiali (vezi 1:16-22; 2:2-4). El a acceptat sfatul lui Haman şi a consimţit. Dându-i „inelul din deget” lui „Haman”, Xerxes permitea ca „vrăjmaşul iudeilor”, aşa cum era acum numit Haman, să trimită o proclamaţie în imperiu în numele regelui. De cinci ori în cartea Estera, „Haman” este numit vrăjmaşul Evreilor (vezi 7:6; 8:1; 9:10, 24). Inelul din deget atunci când este imprimat în lut, lăsa o urmă specială, care, ca şi o semnătură, reprezenta autoritatea împăratului (vezi 3:12; 8:2, 8; Geneza 41:42; Daniel 6:17; Hagai 2:23). Regele a făcut observaţia că Haman putea face cu „poporul acesta” ce va voi. „Împăratul” nu şi-a dat seama că împărăteasa Estera era o Evreică şi va fi şi ea inclusă în hidosul plan.

3. Proclamaţiile trimise în ţară (3:12-15).

3:12-15 – Proclamaţia lui „Haman”, trimisă în numele „împăratului”, „fiecărui ţinut” şi în diferite limbi (vezi 1:22), cerea moartea pentru „toţi iudeii” inclusiv „prunci şi femei”. Haman a încercat să cureţe lumea de poporul legământului cu Dumnezeu. De asemenea executorilor li se cerea să confişte proprietatea deţinută de „Iudei”. Ziua în care s-a dat decretul a fost în Martie 474 î.Hr[1].

Când a ajuns „porunca… cetatea Susa era îngrozită” (vezi 8:15). Se pare că nu a venit nici odată înainte un asemenea decret de la curtea regală. Setea lui Haman după sânge, alături de aparenta indiferenţă a lui Xerxes faţă de asemenea atrocităţi, a fost incredibilă chiar şi pentru o societate sofisticată care folosea comportamente crude. Poate alte populaţii minoritare s-au întrebat dacă nu cumva ei vor fi următorii care vor fi anihilaţi.

B. Mardoheu jăleşte (4:1-3)

4:1-3 – Indiferent care ar fi fost motivul lui Mardoheu pentru care nu s-a plecat înaintea lui Haman, el acum era într-o mare jălanie. Vrajba sa cu Haman, indiferent că legitimă sau nu, a determinat o mare criză pentru întreaga sa naţiune. El s-a temut că Poporul Ales al lui Dumnezeu va fi distrus şi programul lui Dumnezeu oprit. El ştia suma de bani pe care Haman a fost de acord să o cheltuiască pe acest vast proiect pentru că el avea o copie a edictului (v. 7-8). Purtând „sac şi s-a presărat cu cenuşă” şi plângând în mod public însemna că „plângeau şi se boceau” (vezi Geneza 37:34; Ieremia 49:3; Daniel 9:3; Ioael 1:13; Iona 3:6). „Mardoheu” se identifica în public ca unul care este într-un mare necaz. Probabil că îi părea rău că şi-a descoperit naţionalitatea (Estera 3:4) şi deci a pus în pericol vieţile a miilor din poporul său. Peste tot „iudei” au auzit edictul şi au avut acelaşi răspuns. Cu siguranţă că mulţi din poporul Evreu s-au rugat cu stăruinţă, cu toate că cartea Esterei nu menţionează aceasta. Între timp Dumnezeu lucra din dosul scenei pentru a-şi elibera poporul.

III. Calamitatea înlăturată de Estera (4:4 – 9:19)

Până acum, nu s-a spus nimic, în Cartea lui Estera, care să sugereze că Estera şi Mardoheu erau oameni cu o mare credinţă în Yahweh. Dar aici se descoperă că ei cel puţin credeau că Dumnezeu era preocupat de bunăstarea Poporului Său Ales. În această secţiune culminantă lucrarea împreună a diferitelor evenimente descoperă suveranitatea lui Dumnezeu în lucrarea Sa pentru binele celor ce sunt ai Lui. Cu toate că numele lui Dumnezeu nu este menţionat, abundenţa de „întâmplări” cu siguranţă indică spre controlul lui Dumnezeu.

A. Comunicări între Estera şi Mardoheu (4:4-17)

4:4-8 – Acţiunea din această secţiune se centrează în jurul lui „Hatac, unul din famenii pe care-i pusese împăratul în slujba” Esterei. Cu toate că „Estera” nu „a fost chemată” la împărat de o lună (v. 11), aceasta nu însemna că ea a căzut în dizgraţia Lui. În calitate de regină, ea avea multe luxuri şi era aşteptată de „slujnicele… şi famenii ei” care i-au spus despre jalea lui Mardoheu. Ea l-a trimis pe „Hatac… să se ducă să întrebe” pe Mardoheu de ce se purta aşa într-un loc public. Esterei probabil i-a fost ruşine de el. Sau poate ea era preocupată de bunăstarea lui, pentru că i-a trimis „haine… ca să-l îmbrace”, aşa ca să nu mai fie văzut în „sac” şi cenuşă. Poziţia unică a Esterei în harem se pare că a izolat-o de liniile normale de comunicare. Ea se pare că nu ştia de edictul în legătură cu execuţia „iudeilor”.

Ca răspuns la cercetare lui Hatac la adresa lui Mardoheu „în locul deschis al cetăţii”, Mardoheu „i-a dat şi cuprinsul poruncii… ca s-o arate Esterei”. El de asemenea a spus lui Hatac să-i spună toate detaliile modului în care edictul a apărut şi „a poruncit ca Estera să se ducă la împărat să-l roage şi să stăruie de el pentru poporul său”. Cuvintele „poporul său” i-a descoperit famenului Hatac, dacă el nu a ştiut aceasta dinainte, că Estera era o Evreică. Fără vreo suspendare din partea împăratului, Estera şi Mardoheu şi tot poporul lor vor muri.

4:9-11 - Răspunsul Esterei către „Mardoheu” nu a fost prea încurajator. Monarhii Persani (ca cei din marea partea a naţiunilor antice) erau protejaţi de vizitatorii nedoriţi. „Estera” îi aduce aminte „lui Mardoheu” că ea nu poate pur şi simplu să intre „în curtea dinăuntru” a regelui neanunţată altfel ea ar putea să fie dată la moarte. „Împăratul” avea puterea de executa pe oricine îl tulbura fără o programare. Dacă „întinde împăratul toiagul lui împărătesc de aur” cuiva, arată că el a aprobat vizita şi că persoana era binevenită şi nu era în pericol să moară (vezi 5:2). Pentru că Estera nu a fost „chemată” de el de o lună, ea nu ştia dacă atitudinea lui faţă de ea îi va fi favorabilă.

4:12-14 – Răspunsul lui Mardoheu dat Esterei este deseori luat ca o mare mărturisire de credinţă. De fapt, cu toate acestea, „Mardoheu” se pare că aştepta un ajutor din partea monarhului Persan. Oricum, Mardoheu credea că Dumnezeu într-un fel îşi va proteja poporul: „izbăvirea vor veni din altă parte” dacă Estera nu se va duce la Împăratul Xerxes în legătură cu soarta Evreilor. Cu toate că Mardoheu nu este zugrăvit ca un om pios care era neprihănit în comportamentul său înaintea lui Dumnezeu, el cel puţin a avut un simţ al relaţiei de legământ dintre Dumnezeu şi Israel. El a fost conştient că promisiunile făcute lui Avraam, Moise şi David nu vor fi împlinite dacă întreaga naţiune era ştearsă. Prin urmare, el era încrezător că Dumnezeu va acţiona spre binele lor. El a nădăjduit că Dumnezeu va lucra prin Estera datorită poziţiei sale unice.

Mardoheu i-a adus aminte Esterei că dacă ea nu va încerca să înlăture această teribilă calamitate, ea cu siguranţă va muri, chiar dacă ea era membră a familiei regale. Dacă puterea lui Haman era suficient de mare pentru a ajunge în palatul regal şi a o executa pe regină nu se spune. Mardoheu pur şi simplu a plantat ideea în mintea Esterei că ea va muri dacă nu va acţiona. Prin urmare moartea poruncită de rege pentru intrarea în prezenţa sa nu ar fi mai rea decât a aştepta şi a face faţă morţii de mâna lui Haman.

4:15-17 – „Estera” a înţeles bine situaţia. În încheierea răspunsului său dat lui Mardoheu, ea a spus, „dacă va fi să pier, voi pieri”. Deci ea a decis să împlinească dorinţele lui Mardoheu de a „intra la împărat”, chiar şi dacă aceasta ar fi însemnat moartea ei. În această secţiune, ca şi peste tot în carte, Estera şi Mardoheu sunt văzuţi ca mari patrioţi spre binele naţiunii Evreieşti, dar nu sunt prezentaţi ca oameni religioşi, ca alţii din Vechiul Testament care s-au încrezut total în Domnul. Nu se spune nimic despre rugăciunea Esterei (cu toate că mulţi comentatori spun că postul ei înseamnă că şi ea s-a rugat). Ea pur şi simplu l-a instruit pe Mardoheu să strângă „pe toţi iudeii care se află în Susa şi postiţi pentru mine, fără să mâncaţi, nici să beţi, trei zile”, aşa cum vor face şi ea şi „slujnicele” sale.

---

[1] Despre cât de repede a fost expediat acest decret vezi comentariile pe 1:22

Estera 1:1 – 2:20

COMENTARIUL CĂRŢII ESTERA

I. Estera pusă într-o poziţie de proeminenţă (1:1 – 2:20)

Această primă parte majoră a cărţii descrie nevoia de eliberare a lui Dumnezeu pentru poporul Său şi fundalul eliberării. Fără îndoială mulţi dintre cititorii originali, ca şi cititorii de astăzi, ar fi fost ajutaţi de cunoaşterea fundalului povestirii. Autorul descrie în anumite detalii scena banchetului Persan şi motivele pentru care Estera a ajuns într-o poziţie proeminentă. Dincolo de faptul că comunică cu atenţie adevăruri, autorul a fost şi un bun narator.

A. Vasti pusă de o parte de Xerxes (cap. 1)

1. Sărbătoare de 187 de zile a regelui (1:1-9).

1:1 – Relatarea se deschide cu menţiunea „Era pe vremea lui Ahaşveroş, al acelui Ahaşveroş care domnea de la India până în Etiopia, peste o sută douăzeci şi şapte de ţinuturi” (vezi 8:9). Xerxes, numit Ahaşveroş în tot în tot textul Esterei, a domnit 21 de ani peste Imperiul Persan, din 485-465 î.Hr. El este menţionat în alte părţi în Biblie numai în Ezra 4:6 şi Daniel 9:1. Vasta întindere a Imperiului său a fost confirmată de câteva surse exterioare care afirmă mărimea celui Imperiu în cuvinte similare[1].

Iuda a fost una din provinciile peste care regele a domnit (vezi Neemia 1:2). „India” corespunde cu vestul Pakistanului de astăzi; „Etiopia” era termenul pentru regiunea superioară a Nilului care includea sudul Egiptului, tot Sudanul şi nordul Etiopiei de astăzi.

1:2 – „Împăratul Ahaşveroş” a avut atât un palat lucrat cu grijă în Persepolis, cât şi „scaunul lui împărătesc (citadelă, palat) la Susa” (vezi Neemia 1:1). Persepolis şi Ecbatana (Ezra 6:2) erau alte oraşe majore din Imperiul Persan[2]. O inscripţie din timpul fiului lui Xerxes, Artaxerxes, consemna că palatul a fost distrus de foc cândva în timpul domniei lui Artaxerxes. Referinţa din Estera 1:2 la această citadelă a fost confirmată de o lucrare arheologică de la Susa. Un autor dintr-o perioadă ulterioară nu ar fi ştiut despre palat, deci se poate deduce că autorul acestei cărţi a fost cineva care a fost aproape de evenimente în ordinea cronologică.

1:3-4 – „În al treilea an al domniei lui”, Xerxes „a dat un ospăţ” la care a invitat „domnitorii şi slujitorilor săi” cât şi „căpeteniile oştirii perşilor şi mezilor, mai marii şi capii ţinuturilor”. Menţionarea acestor lideri se potriveşte faptului cunoscut că Imperiul Persan a avut un sistem administrativ mare. Deşi nu este afirmat, acest banchet, probabil, corespunde cu marea sărbătoare pe care Xerxes a dat-o atunci când plănuia să invadeze Greci. Conform lui Herodotus, lui Xerxes i-au trebuit 4 ani pentru a fi gata pentru invazia care a lansat-o în 481 î.Hr.. (Cei patru ani ai lui Herodotus s-ar extinde de la începutul domniei lui Xerxes în 485 î.Hr.). Fără îndoială că cele „o sută optzeci de zile” au implicat sesiuni de planificare în care liderii provinciilor erau pregătiţi pentru efortul de război, dar fiind şi impresionaţi de „bogăţia” şi „slava” lui Xerxes. Campania urma să fie o afacere costisitoare.

Cartea Esterei nu spune nimic despre invazia Greciei de către Xerxes, dar alte surse afirmă că el a vrut să răzbune înfrângerea tatălui său la Marathon, aproape de Atena. Imensa flotă a lui Xerxes a învins pe Greci la Termopile, dar a fost înfrântă la faimoasa Bătălie de la Salamis în 480 î.Hr. şi la Bătălia din Platea în 479 î.Hr. El a trebuit să se retragă acasă. Estera a câştigat favoarea regelui în 479 î.Hr. în al 7 lea an al domniei lui (2:16). Aceasta ar fi fost după ce el a fost înfrânt de Greci. Deci aceste evenimente înregistrate în Estera se potrivesc cu faptele cunoscute din surse seculare.

1:5-9 – La încheierea celor 180 de zile, Xerxes a dat un alt „ospăţ”, pentru „popor care se afla în capitala Susa”, acesta a ţinut „şapte zile”. Atât cei mari cât şi cei mici au fost invitaţi. Descrierile decorului „grădinii casei împărăteşti” (v. 6-7) aduce ceva în plus la sentimentul că scriitorul avea informaţii de prima mână cu privire la situaţie şi ocazie. Poate Mardoheu a fost printre musafirii la banchetul de şapte zile. „Covoare…. argint… marmură… porfir,… sidef… pietre negre” sunt cunoscute ca fiind folosite în Persia şi la „paturi de aur şi de argint” Persiene (vezi 7:89 se face referire la ele în Herodotus. „Albe… şi albastre” erau culorile regale (vezi 8:15). Vasele de băut („cupe”) din material scump erau un lux persan. Sărbătoarea a fost însufleţită de faptul că oricare dintre oaspeţi putea să „după voia” lui, adică, el putea să bea atât de mult sau atât de puţin cât dorea. Cu alte cuvinte regele a fost liberal cu „vinul”. Între timp „împărăteasa Vasti” a dat un „un ospăţ femeilor”, separat. Banchetele separate nu sunt neobişnuite în aceea cultură.

2. Vasti pusă de o parte (1:10-22).

1:10-12 – Xerxes a zis celor „şapte fameni” (vezi 6:14) „să aducă în faţa lui pe împărăteasa Vasti” în sala de banchet aşa încât „frumuseţea ei” să poată fi admirată de musafirii bărbaţi. „Dar împărăteasa Vasti n-a vrut să vină”. La unul din famenii numiţi aici se face referire mai târziu („Harbona” în 7:9). Acest ordin a fost dat în „a şaptea zi”, adică, în ultima zi a sărbătorii care s-a transformat într-o partidă de beţie. Menţionarea celor „şapte fameni” care slujeau împăratului se potriveşte cu era în care relatarea a avut loc. Atunci, era o practică binecunoscută ca tinerii care slujeau pe rege să fie castraţi aşa încât aceştia să nu poată avea iluzia că şi-ar începe propriile lor dinastii.

Refuzul lui Vasti nu este explicat de către autor. Nu există nici o indicaţie că împăratul dorea să facă ceva imoral sau să o expună. Poate ea pur şi simplu nu a vrut să fie într-o companie mixtă în acel moment. S-a sugerat că dacă această regină a fost Amestris, probabil ea a refuzat să meargă la banchet pentru că ea era însărcinată cu Artaxerxes, care s-a născut în 483 î.Hr. Indiferent de motivul refuzului său, acţiunea ei era o violare a etichetei. „Împăratul” era obişnuit să obţină orice cerea, oricând cerea. Prin urmare la răspunsul ei „s-a aprins de mânie” (vezi 7:7).

1:13-15 – „Împăratul” a consultat pe „înţelepţii” cu privire la ce ar trebui el să facă. Aceşti „şapte domnitori…. vedeau faţa împăratului” şi erau cei care cunoşteau bine legea. Herodotus a confirmat faptul că această folosire a oamenilor înţelepţi era o trăsătură a curţilor regale din Orientul Apropiat antic. În tot Orientul Apropiat antic, înţelepţii jucau un rol important în guvernări (vezi poziţia lui Daniel în Imperiile Babilonian şi Persan). Delictul pe care regina l-a făcut a fost să nu asculte „ce i-a poruncit împăratul”. Este evident că „împăratul” şi împărăteasa nu aveau o relaţie sentimentală intimă. Lucrul acesta era adevărat şi cu privire la Xerxes şi femeile din haremul său. Lucrul acesta se vede din nou mai târziu atunci când Estera îi spune lui Mardoheu că ea nici nu a văzut faţa împăratului de o lună şi se teme să îi ceară să îl vadă (4:11).

1:16-22 – „Memucan” unul dintre înţelepţii lui Xerxes i-a sugerat că el ar trebui să o dea afară pe „împărăteasă” (v. 19) pentru ca alte „femei” ale nobililor (v. 18) din imperiu (şi de fapt „tuturor femeilor”, v. 20) să nu urmeze exemplul lui Vasti şi „să-şi nesocotească bărbaţii” (v. 17) şi imperiul să se umple, din partea femeilor, cu „dispreţ şi mânie”, discordie maritală (v. 18). Este greu de înţeles modul în care această pedeapsă ar fi determinat femeile din imperiu în sensul că „vor da cinste bărbaţilor”, dar aceasta a fost ideea din dosul decretului. Lucrul acesta este parţial explicat de faptul că bărbaţii au băut mult (v. 10). (Cuvintele „dacă împăratul găseşte cu cale” apare de 9 ori în Vechiul Testament, 7 dintre ele în Cartea Esterei: Neemia 2:5, 7; Estera 1:19; 3:9; 5:4, 8; 7:3 [„împărate” înseamnă literar „maiestatea voastră”] 8:5; 9:13).

Ideea „a fost primită de împărat şi de domnitori”, deci a fost trimis un edict în tot imperiul în diferite limbi (vezi 3:12), afirmând că „orice bărbat trebuie să fie stăpân în casa lui”. Un vast sistem de relee de comunicaţii, uneori ca un expres pe căluţi, a făcut posibil să se răspândească vestea repede în tot imperiul (vezi 3:13; 8:10). Această bucăţică de informaţie ajută la aşezarea scenei pentru înălţarea Esterei.

B. Estera înălţată ca regină (2:1-20).

Estera, o Evreică, a fost pusă într-o poziţie în care ea ar fi putut să ajute naţiunea lui Israel. Înălţarea as ca regină s-a întâmplat înainte ca Israelul să aibă nevoie de ajutor. Cititorii originali ar fi realizat că aceasta era o altă situaţie în care Dumnezeu îşi proteja poporul din legământ.

1. Soluţia propusă pentru noua regină (2:1-4)

2:1-4 – După ce „mânia” împăratului „s-a potolit”, se pare că ceva mai târziu, el şi-a dat seama că a fost nebun în acţiunile lui. În toată cartea este evident că regele avea alături şi îl călăuzeau oficiali săi. Părea că el a fost într-un fel provincial în modul în care arăta. Ca şi orice oamenii de la putere, el a trebuit să se bazeze pe alţii pentru a fi ochii şi urechile lui în afară şi nu totdeauna primea cele mai bune informaţii.

În acest caz i s-a sugerat „împăratului” ca „nişte fete fecioare şi frumoase” (femei necăsătorite) să fie aduse la „Susa” puse sub autoritatea lui „Hegai” („famenul împăratului şi păzitorul femeilor”, al haremului) şi să le dea „cele trebuincioase pentru gătit” (vezi v. 9) şi „împăratului” să i se permită să ia dintre ele o femeie pentru a o înlocui pe „Vasti”. „Cei ce slujeau împăratului” (probabil „înţelepţii care cunoşteau obiceiurile vremii… şapte domnitori”, 1:13-14) care au sugerat ca Vasti să fie dată afară. Deci acum, cu siguranţă, ei nu au vrut ca Xerxes să o reinstaleze pe ea de frică că ea se va întoarce împotriva lor. Sugestia „a fost primită de împărat, şi aşa a făcut”. Faptul că el a avut un harem în Susa este cunoscut din alte surse. Femei noi sunt, în mod constant, aduse în haremul Persan pentru a înlocui femeile mai în vârstă.

2. Estera este luată în harem (2:5-11)

2:5-7 – „Mardoheu” este un nume Babilonian luat de al dumnezeul Marduk. Numele mrdk este atestat în documentele aramaice din secolul V. Mardoheu era un „iudeu… bărbat din Beniamin”. El a încercat să ascundă faptul că el şi nepoata sa erau Evrei (v. 10, 20). Versetul 6 ar putea însemna că Mardoheu a fost deportat de Nebucadneţar împreună cu Ioiachin (597 î.Hr.). Dar aceasta ar însemna că ar fi avut aproximativ 155 de ani în vremea celui de al 3 lea an al lui Xerxes şi Estera ar fi avut 80 dea ni. Este mai bine să înţelegem că „Chis” străbunicul lui Mardoheu, a fost cel care a fost dus în 597 în deportare.

„Nepoata” lui Mardoheu, Estera, de asemenea o Beniamită, a fost crescută de el, se pare, pentru că părinţii ei au murit atunci când ea era tânără. Tatăl ei a fost „Abihail” (v. 15; 9:29). Numele „Estera” („stea”) este Persan. Numele ei Evreiesc, „Hadasa”, înseamnă mir. Ea era „frumoasă la statură şi plăcută la vedere”.

2:8-11 – „Estera” a fost luată în haremul lui Xerxes pentru a aştepta alegerea „regelui”, împreună cu „mare număr de fete” care erau adunate din împărăţie la „Susa”. Estera a plăcut imediat lui „Hegai”, famenul (v. 3) şi ca urmare i s-a dat o poziţie favorabilă în harem. El s-a asigurat că ea avea „cele de trebuinţă pentru găteală (v. 3) şi hrană”, se pare că era hrană de o calitate mai bună decât cei obişnuiţi. Esterei i s-au dat „şapte slujnice” pentru a o sluji. Aşteptarea din harem trebuie să fi fost de cel puţin 12 luni (v. 12), deci Estera trebuie să fi apreciat poziţia ei favorită.

„Estera” a ţinut secretă naţionalitatea sa Evreiască (vezi v. 20) nespunându-i lui Hegai, slujitoarelor ei şi nimănui „căci Mardoheu o oprise să vorbească despre aceste lucruri”. Din aceasta şi alte afirmaţii din carte este clar că autorul evidenţia gândul că Dumnezeu a protejat şi folosit pe Estera şi Mardoheu în ciuda faptului că ei nu trăiau după Lege aşa cum a poruncit Dumnezeu poporului Israel. După Lege, Estera nu s-ar fi căsătorit cu un păgân (Deuteronom 7:1-4) sau nu ar fi avut relaţii sexuale cu un bărbat care nu era soţul ei (Exodul 20:14), şi totuşi acesta a fost scopul pentru care ea a fost introdusă în harem. „Estera” poate fi pusă în contrast cu Daniel, care a refuzat să mănânce lucrurile de la masa împăratului (Daniel 1:5) pentru că mâncarea ar fi inclus sortimente considerate necurate de Legea Evreiască. Se pare că Estera nu a avut nici o remuşcare cu privire la mâncarea pe care ea o mânca (Estera 2:9). Ea cu siguranţă nu s-a pus pe sine de o parte aşa cum a făcut Daniel.

3. Estera este aleasă să fie regină (2:12-20)

2:12-15 – Estera a devenit extrem de populară în anul său de pregătire pentru noaptea sa cu regele. „Cele de trebuinţă pentru găteală” al fiecărei fete erau destinate să îi îmbunătăţească atractivitatea. „Untdelemn de mirt”, o secreţie răşinoasă a unui pom mic, oferea un miros parfumat.

„Estera” nu era într-un concurs de frumuseţe numai pentru a câştiga afecţiunea regelui; femeile erau pregătite pentru a avea relaţii sexuale cu „împăratul”. Acest lucru este sugerat de cuvintele „Se ducea seara; şi a doua zi dimineaţa trecea în a doua casă a femeilor”. După aceea ele urmau să fie transferate într-un alt harem, sub autoritatea lui „Şaaşgaz”, care era format din „ţiitoarele împăratului” (concubine). Cele mai multe femei erau destinate să-şi trăiască restul vieţilor lor în haremul concubinelor, probabil multe dintre ele nu vor vedea din nou pe „împăratul”. Când „Estera” s-a dus la „împăratul” ea a urmat instrucţiunile lui „Hegai, famenul”.

2:16-20 – „Estera a fost dusă la împăratul Ahaşveroş” în anul 479 î.Hr., „în al şaptelea an al domniei lui”, „în luna a zecea, adică luna Tebet (acesta era numele Babilonian pentru Decembrie-Ianuarie)”. „Împăratul a iubit pe Estera mai mult decât pe toate celelalte femei, şi ea a căpătat trecere şi iubire înaintea lui mai mult decât toate celelalte fete” şi prin urmare „I-a pus cununa împărătească pe cap şi a făcut-o împărăteasă în locul Vastiei” Apoi a fost pregătit „un mare ospăţ” şi el a proclamat o zi de sărbătoare şi a dat multe „daruri”. În toate acestea, Estera tot nu a descoperit că ea aparţine naţiunii Evreieşti (vezi v. 10). Se pare că a existat o adunare a unui alt harem de „fete” în timp ce „Mardoheu şedea la poarta împăratului” (vezi v. 221; 3:2). Faptul că el era la poarta împăratului însemna probabil că Mardoheu deţinea o poziţie oficială în sistemul judiciar al imperiului. Prin urmare, poziţia sa a ajutat la aşezarea scenei pentru evenimentele care au urmat. Acest fapt în legătură cu Mardoheu arată cum a putut el să descopere un complot pentru asasinare şi cum a început o vrajbă care a ameninţat întreaga naţiune Evreiască.

---

[1] Vezi harta „Imperiul Persan”.

[2] Vezi harta „Imperiul Persan”.

Estera – introducere

INTRODUCERE LA CARTEA ESTERA

Situaţia istorică

Cartea lui Estera este unică în câteva feluri. Unul este acela că este o carte cu câteva probleme istorice. Carate conţine relatări interesante şi informative ale martorilor oculari despre Imperiul Persan care erau adevărate pentru viaţa din aceea perioadă istorică, dar care sunt greu de verificat din surse exterioare.

Evenimentele cărţii au loc în perioada Persană (539-331 î.Hr.) după ce mulţi Israeliţi s-au întors din Exil în ţara Palestinei pentru a reconstrui templul şi a aşeza sistemul de jertfe. Cu toate acestea, mulţi captivi au ales să nu se întoarcă în ţara lor de baştină. Ei ar fi trebuit să facă aceasta pentru că Isaia şi Ieremia au îndemnat naţiunea care urma, încă atunci, să fie exilată, să iasă din Babilon (Isaia 48:20; Ieremia 50:8; 51:6) după 70 de ani (Ieremia 20:10) şi să se întoarcă în locul unde Domnul putea să-i binecuvânteze sub promisiunile Legământului (Deuteronom 28). Estera şi Mardoheu nu s-au întors în ţară şi nu păreau să fie interesaţi să se conformeze porunci profetice de a se întoarce. Monarhul Persan menţionat în Cartea Estera este Xerxes (485-465 î.Hr.), cunoscut din alte surse ca Ahaşveroş, un lider puternic şi eficient. Evenimentele din această carte au avut loc între cele relatate în Ezra 6 şi Ezra 7[1]. Evenimentele din Cartea Estera s-au întins pe o perioadă de o decadă – din 483 î.Hr. (al III lea an al lui Xerxes, Estera 1:3) până în 473 (sfârşitul celui de al XII lea an al lui Xerxes, 3:7).

CRONOLOGIA PERIOADEI POST-EXILICĂ
Regii Persani	Datele domniei lor	Evenimente Biblice	Referinţe Scripturale	Date
Cir	559-530 î.Hr.	Edictul lui Cir pentru reîntoarcere	Ezra 1:11-4	538 î.Hr.
		Prima reîntoarcere a celor 49.897 de exilaţi, sub conducerea lui Zorobabel (pentru a construi templul)	Ezra 2	536 î.Hr.
		Altarul şi templul sunt construite	Ezra 3:1-4:5	536 î.Hr.
Cambyses	530-522 î.Hr.
Smerdis	522 î.Hr.
Darius I	521-486 î.Hr.	Hagai a profeţit	Cartea lui Hagai	520 î.Hr.
		Zaharia a profeţit	Cartea lui Zaharia	520-518 î.Hr.
		Templul este terminat	Ezra 5-6	515 î.Hr.
Xerxes (Ahaşveroş)	485-465 î.Hr.	Acuzaţia împotriva lui Iuda	Ezra 4:6	486 î.Hr.
		Estera ajunge împărăteasă	Estera 2:17	479 î.Hr.
Artaxerxes I (Artashasta)	464-424 î.Hr.	Artaxerxes a oprit reconstruirea Ierusalimului	Ezra 4:7-23	cca. 464-458 î.Hr.
		A doua reîntoarcere a celor 4.000-5.000 de exilaţi, sub conducerea lui Ezra (pentru a înfrumuseţa templul şi pentru a reforma poporul).	Ezra 7-10	458 î.Hr.
		A treia reîntoarcere a exilaţilor, sub conducerea lui Neemia (pentru a construi zidurile Ierusalimului)	Cartea lui Neemia	444 î.Hr.
		A doua reîntoarcere a lui Neemia	Neemia 13:6	cca. 430 î.Hr.
		Maleahi a profeţit	Cartea lui Maleahi	450-430 (?)

Caracteristici

Estera este singura carte din Biblie în care numele lui Dumnezeu nu este menţionat. Noul Testament nu citează din Cartea Estera, nici nu sunt copii ale ei găsite în Sulurile de la Marea Moartă. Legea nu este menţionată în carte, nici nu se face referire la jertfe sau daruri. Aceasta se potriveşte părerii că poporul Evreu care locuia în Imperiul Persan nu urmau voia lui Dumnezeu. Ei au evitat responsabilitatea lor de a se întoarce în Palestina şi să fie implicaţi în închinarea la templu.

Rugăciunea nu este nici odată menţionată în carte, cu toate că este menţionat postul. În alte cărţi post-exilice, rugăciunea este importantă pentru caracterele principale (atât Ezra cât şi Neemia sunt exemple bune), dar în Cartea Esterei nu se spune nimic despre faptul că Mardoheu sau Estera s-ar fi rugat. Atât Estera cât şi Mardoheu par să ducă lipsă de sensibilitate spirituală cu excepţia siguranţei lor că Dumnezeu îşi va proteja poporul Său.

Destinatarii

A şti cine erau destinatarii originali ai unei cărţii din Biblie ajută la interpretarea acelei cărţi. Cartea Estera include un număr de date care leagă relatarea de un anume timp din Imperiul Persan, dar nu se dă nici un indiciu despre când a fost scrisă cartea şi nici nu există o dovadă în legătură cu cititorii săi originali.

Unii cercetători sugerează că cartea a fost compusă în Imperiul Persan şi dusă înapoi în Palestina şi adăugată la colecţia cărţilor Biblice (manuscrisele Vechiului Testament considerate canonice). Cu toate acestea, mult mai probabilă este părerea că autorul a trăit în Palestina şi a scris relatarea proprie a evenimentelor care s-au întâmplat în Imperiul Persan, pentru binele celor care împreună cu el s-au întors în ţară. Este puţin probabil ca cartea să fi fost scrisă pentru cititori persani. Fără nici o îndoială ea a fost compusă pentru a încuraja pe Israeliţi că Dumnezeu lucrează spre binele lor, chiar prin unii oameni care au refuzat să vină înapoi în ţară.

La momentul scrierii cărţii, Evreii din Palestina treceau prin vremuri dificile în efortul lor de a-şi reconstrui naţiunea şi de a restabili închinarea la Templu. Le-au trebuit naţiunii 21 de ani să termine construcţia templului (536-515 î.Hr.) şi, aşa cum este evident din a doua jumătate a cărţii Estera, poporul nu era într-o stare spirituală prea bună în timpul domniei lui Artaxerxes (464-424 î.Hr.). Desigur, atât Ezra cât şi Neemia au observat motivul situaţiei inferioare a naţiunii: poporul nu urma Legământul Deuteronomic şi deci erau sub blestemul lui Dumnezeu în loc să fie sub promisiunile binecuvântării Sale promisă. Deci, Cartea Esterei ar fi fost o mare încurajare pentru aceşti Evrei care se luptau. Aceasta i-ar fi ajutat să realizeze că popoarele înconjurătoare care păreau atât de teribile nu ar putea nici odată să cucerească poporul unic al lui Dumnezeu. Israelul era protejat de Dumnezeu, chiar dacă un număr destul de însemnat dintre ei era în afara ţării. Cartea Esterei de asemenea i-ar fi încurajat să se închine Dumnezeului lui Israel, cu toate că El nu este menţionat pe nume în ea.

Autorul şi data

Cartea nu oferă nici un indiciu cu privire la cine a scris-o. Dar indiferent cine a fost, cunoştea bine cultura persană. Relatarea are toate amprentele unei persoane care a fost acolo şi descrie evenimentele ca un martor ocular. Şi el probabil a fost un Evreu. Unii au sugerat că Ezra sau Neemia a scris relatarea, dar nu există dovezi specifice care să susţină această părere. Mulţi critici ai Cărţii Estera pretind că ea a fost scrisă la o dată mult mai târzie, datorită limbajului şi stilului său, dar investigaţii recente au dovedit că ideea aceasta este nefondată. Documentul aşa cum artă el, ar fi putut fi scris undeva între 470 şi 465 î.Hr., în timpul anilor din urmă ai domniei lui Xerxes (vezi 10:2-3) sau în timpul domniei fiului său Artaxerxes (464-424 î.Hr.). Nu este nevoie să presupunem că o persoană binecunoscută a fost autorul.

Istoricitatea

Obiecţiile în legătură cu istoricitatea evenimentelor din Cartea Esterei de obicei apar în jurul a 3 linii:

1. Unul din scopurile cărţii Estera este acela de a descrie originea sărbătorii religioase Purim. Cu toate că cercetătorii dezbat cu privire la ce înseamnă cuvântul „Purim” şi care este semnificaţia lui, Cartea Esteri explică că este o sărbătoare care celebrează eliberarea miraculoasă adusă de Dumnezeu pentru poporul Său faţă de Haman. Ceea ce pare a fi un eveniment „întâmplător” a fost, desigur, intervenţia suverană a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, mulţi critici argumentează că aceasta este o explicaţie prea simplă şi că povestea Sărbătorii Purim apare ca una folclorică. Cu toate acestea, nici o dovadă de oriunde ar veni nu contrazice relatarea Esterei ca o explicaţie demnă de încredere a modului în care a început Purimul. Nu se poate dovedi că ar fi derivat dintr-o altă sursă.

2. Mulţi se îndoiesc că relatarea este istorică pentru că, spun ei, nici o relatare din exterior nu menţionează nici unul din caracterele din carte. Dar înregistrările exteriore fac referire la Xerxes; cu toate acestea, ele nu fac referire la împărăteasa Estera sau la Mardoheu sau la Haman. Ca răspuns, trebuie admis că nu există nici o menţionare a Esterei în afara cărţii. (Mordecai, deşi se face referire la el; vezi comentariul 2:5-7). Dar faptul că Estera nu este menţionată în alte surse nu dovedeşte că ea nu a existat. Herodotus şi Ctesias au înregistrat că o femeie numită Amestris a fost regina lui Xerxes. Ea a fost mama următorului conducător, Artaxerxes. Cu toate acestea Herodotus discută despre Amestris nu în legătură cu domnia lui Xerxes, ci cu următoarea domnie a fiului său, mulţi ani mai târziu. Dacă Amestris este identificată cu femeia Biblică numită Vasti care a fost dată afară în 482 î.Hr. (Artaxerxes s-a născut în 483 î.Hr.) şi apoi nu mai este menţionată din nou până când fiul ei şi-a luat tronul în 464 î.Hr., ar exista timp ca Estera să-şi fi asumat tronul ca regină până la moartea lui Xerxes sau cel puţin până la momentul în care Cartea Esterei se încheie. Chiar şi dacă Vasti a fost dată afară înainte ca cartea să fise scrisă, autorul ar fi putut include acest fapt pentru că el se potrivea scopului cărţii. Ideea că Estera nu ar fi putut exista pentru că nici o înregistrare istorică extinsă nu o menţionează pe nume este un argument din tăcere. De fapt existenţa ei se potriveşte bine în cronologia perioadei Persane.

3. Unii critici presupun că relatarea despre regele Xerxes pare neverosimilă. De ce şi-ar lua un rege o nouă împărăteasă într-o manieră atât de iraţională? Ca răspuns, trebuie să se repete că nu există nici o dovadă, oriunde ar exista, care să arate că relatarea Biblică nu este demnă de încredere. De fapt iraţionalitatea lui Xerxes şi haremul mare pe care l-a adunat în Susa s-a făcut referire la ele în alte surse. Mai multe dovezi susţin istoricitatea faptelor din această carte. Xerxes a fost un rege real al Persiei. Petrecerile sale cu beţie erau binecunoscute. Xerxes avea un temperament iraţional. Ocazional manifestând convulsii de mânie (1.12; 7:10). El avea un palat în Susa şi un harem marea acolo. Diferitele trăsături ale curţii pot de asemenea fi susţinute şi din alte surse.

Scopul

Aşa cum am notat mai devreme, Cartea Esterei a fost scrisă pentru a încuraja exilaţii Evrei prin a le aduce aminte despre credincioşia lui Dumnezeu care îşi va ţine promisiunile Sale faţă de naţiune. Autorul descrie păstrarea consecventă a poporului Său de către Dumnezeu (chiar şi „poporul neascultător”, cum ar fi Estera şi Mardoheu – cei care nu s-au întors în ţară). Autorul de asemenea explică cum a început sărbătoarea Purim. Aceea sărbătoare, de fiecare dată când este sărbătorită, va încuraja rămăşiţa.

SCHIŢA CĂRŢII ESTERA

I. Estera pusă într-o poziţie de proeminenţă (1:1 – 2:20)

A. Vasti pusă de o parte de Xerxes (cap. 1)

1. Sărbătoare de 187 de zile a regelui (1:1-9).

2. Vasti pusă de o parte (1:10-22).

B. Estera înălţată ca regină (2:1-20).

1. Soluţia propusă pentru noua regină (2:1-4)

2. Estera luată în harem (2:5-11)

3. Estera este aleasă să fie regină (2:12-20)

II. Evreii însemnaţi pentru exterminare (2:21 – 4:3)

A. Un complot şi ura lui Haman faţă de Evrei (2:21-3:6).

1. Regele salvat de Mardoheu (2:21-23).

2. Haman promovat (3:1-6).

B. Regele convins de Haman să-i distrugă pe Evrei (3:7-15)

1. Sorţul aruncat de Haman (3:7-9).

2. Permisiunea regelui acordată (3:10-11).

3. Proclamaţiile trimise în ţară (3:12-15).

III. Calamitatea înlăturată de Estera (4:4 – 9:19)

A. Comunicări între Estera şi Mardoheu (4:4-17)

B. Complotul demascat de Estera (cap. 5-7)

1. Pregătirea banchetului (5:1-4).

2. Al doilea banchet pregătit (5:5-8).

3. Haman priveşte cu lăcomie şi construieşte spânzurătoare (5:9-14).

4. Mardoheu onorat de Xerxes (cap. 6).

5. Lui Xerxes i se spune de complot, Haman este spânzurat (cap. 7).

C. Evreii eliberaţi şi se răzbună (8:1 – 9:19)

1. Mardoheu a primit poziţie regală (8:1-2).

2. A doua proclamaţie trimisă în ţară (8:3-14).

3. Evreii se bucură (8:15-17).

4. Evreii se răzbună (9:1-19).

IV. Stabilirea sărbătorii Purim (9:1-19).

V. Descrierea măreţiei lui Mardoheu (cap. 10).

---

[1] Vezi Tabelul, “ CRONOLOGIA PERIOADEI POST-EXILICĂ”

Desavarsit in Hristos – Coloseni cap. 3

7 Aprilie 2008

Capitolul 3

Preocuparea noastră principală

Coloseni 3:1

„Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu.“ (Coloseni 3:1)

Scrisoarea lui Pavel către Coloseni se împarte aproape în două, prima jumătate fiind doctrinară şi a doua practică. Scopul lui Pavel în această scrisoare, aşa cum am văzut în mod repetat, este acela de a arăta că Hristos este pre-eminent – că El este primul şi pe primul loc în toate lucrurile – şi că viaţa fiecărui creştin ar trebui să reflecte acest adevăr. Eugene Peterson parafrazează cuvintele lui Pavel în felul următor: „Deci dacă eşti serios în ceea ce priveşte trăirea acestei noi vieţi înviată cu Hristos, acţionează ca atare. Urmăreşte lucrurile peste care Hristos dirijează”. Pentru că noi suntem înrădăcinaţi în El, vii în El, ascunşi în El şi desăvârşiţi în El, noi trebuie să trăim pentru El.

Trăirea pentru Hristos este tema pe care Pavel o dezvoltă acum când începe acest al treilea capitol şi el discută în termenii relaţiilor. Mai întâi, relaţia noastră cu Hristos, a doua, relaţia cu biserica locală, a treia, relaţia cu familia, a patra, relaţia cu propria noastră muncă zilnică şi a cincea, relaţia cu necredincioşii. S-a spus că „Preocuparea centrală a fiecărui creştin este aceea de a menţine relaţia sa cu Hristos”. Dacă această relaţie nu este păstrată intactă, atunci este imposibil ca alte relaţii să aibă succes.

Învăţătura de a-şi lega inima de lucrurile de sus, unde stă Hristos, este bazată pe faptul că noi am fost înviaţi împreună cu El. Gândeşte-te ce înseamnă aceasta: nouă ni s-a asigurat o relaţie cu Hristos, care este la dreapta lui Dumnezeu. Şi noi ar trebui să urmărim această relaţie rămânând credincioşi lui Hristos, care este centrul şi sursa întregii noastre bucurii. Un creştin este cineva care, într-un sens, locuieşte în două locuri de odată; în rezidenţa pământească şi în Hristos. Întrebarea pe care ar trebui s-o punem este aceasta: Unde ne simţim noi cel mai mult acasă?

8 Aprilie 2008

Acasă în locurile cereşti

Coloseni 2:2-3

„Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.“ (Coloseni 3:3)

Relaţia noastră cu Hristos modelează toate celelalte relaţii – relaţiile noastre cu prietenii şi cunoştinţe, relaţiile noastre de muncă, căsătoria noastră, totul. Este atât de important să prindem acest adevăr încât Pavel îşi continuă tema şi în al doilea verset. Nu treceţi prin viaţă uitându-vă în jos sau uitându-vă numai la lucrurile din faţa voastră, spune el. „Uitaţi-vă în sus şi fiţi atenţi la ceea ce se întâmplă în jurul lui Hristos – acela este locul unde are loc acţiunea. Vedeţi lucrurile din perspectiva Lui” (Eugene Petersen, The Messager).

Spre deosebire de alte lumi religioase, credinţa creştină nu are nici un centru geografic. Iudaismul se focalizează asupra Ierusalimului şi Islamul asupra Meccăi. Cu toate acestea, credinţa creştină se focalizează asupra cerului, unde Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu. Fără a fi „din altă lume” şi fără a ne ignora responsabilităţile aici pe pământ, căutăm lucrurile care sunt dincolo de pământ. Noi am murit în Hristos şi acum ne bucurăm de o nouă viaţă – o viaţă care este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. De ce „ascunsă”? Unirea care există între Hristos şi poporul Său este ascunsă de ochii bărbaţilor şi a femeilor din lumea aceasta. Cu toate că ei ne văd îndeplinindu-ne îndatoririle, ei nu sunt conştienţi că puterea prin care noi trăim şi puterea prin care ne punem în practică credinţa sunt extrase din Dumnezeu. Dar credincioşii pot doar să treacă prin viaţa aceasta în timp ce în mod zilnic privesc în sus prin rugăciune şi fac disponibile pentru ei chiar resursele care sunt ascunse cu Hristos în Dumnezeu.

Un bătrân înţelept a fost întrebat odată de un alt credincios, „Unde trăieşti?” Cu o tragere din ochi el a dat cartea sa de vizită celui care întreba şi a spus, „Acesta este locul unde este rezidenţa mea, dar dacă cu adevărat vrei să ştii unde trăiesc – Eu trăiesc în Hristos”.

9 Aprilie 2008

Ce zi va fi aceea!

Coloseni 3:4

„Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.“ (Coloseni 3:4)

Gândul pe care l-a dezvoltat Pavel în primul verset al acestui capitol este acum complectat. Va răsări ziua în care Hristos, căruia noi ne închinăm deşi nu îl vedem, va fi revelat lumii în toată gloria Sa. Dacă ar fi să parafrazăm versetul, el ar suna cam aşa: „Când Hristos, adevărata voastră viaţă, se va arăta din nou în lume, în mod fizic şi vizibil, voi, care sunteţi poporul Său, veţi fi la fel de glorioşi precum este El”. Ce zi va fi aceea!

Îmi amintesc de când era copil, în ţinuturile native din Wales, cum mergeam prin gurile de puţuri de la minele locale pentru a-i asculta pe mineri cântând, în timp ce ieşeau la suprafaţă după o zi de muncă. În timp ce cuşca îi aduce sus, ei uneori cântau corul imnului cântat de Charles H. Gabriel:

„O, aceea zi va fi slavă pentru mine,

Slavă pentru mine, slavă pentru mine,

Atunci când, prin harul Său eu voi privi la faţa Lui,

Atunci va fi slavă, va fi slavă pentru mine”.

Cu toate că de obicei numai o mână de creştini începeau corul, toţi ceilalţi se alăturau cântări. Bărbaţilor din Wales, după cum ştiţi, le place să cânte. Deseori, în timp ce cântau, începeau să curgă lacrimi pe feţele lor înnegrite de cărbune, lăsând urme albe. Acum, de câte ori ajung la acest verset din Coloseni, gândul meu se duce înapoi la acele coruri şi al acele amintiri din copilărie.

Când Hristos va reveni, nu numai că slava Sa se va revela; va fi şi slavă pentru mine. Şi pentru tine, dacă îi vei aparţine Lui.

10 Aprilie 2008

O fabrică de idoli

Coloseni 3:5-6

„De aceea, omorâţi mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli.“ (Coloseni 3:5)

Odată ce şi-a îndemnat cititorii să îşi lege inimile de lucrurile care sunt sus, unde Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu, acum, Pavel îi invită să-şi cerceteze inimile. Adevărul argumentului său este irezistibil: dacă Hristos este viaţa ta, atunci aceasta înseamnă a da la moarte toate lucrurile care au legătură cu calea morţii – imoralitatea sexuală, necurăţia, poftele, dorinţele rele şi lăcomia. A ne lega inimile de lucrurile de sus şi a ne cerceta inimile în legătură cu acele lucruri care împiedică viaţa lui Hristos să curgă prin noi, merg mână în mână.

Trebuie spus că unii creştini sunt împotriva oricărei forme de auto-examinare. Ei cred că auto-examinarea ar fi o practică negativă. Concentraţi-vă asupra lui Hristos, sfătuiesc ei, şi lucrurile păcătoase vor pleca de bună voie. Dar expresia „omorâţi” sugerează ceva ce trebuie făcut pentru a ne curăţa de răul care locuieşte în inimile noastre, şi lucrul acela este ceva ce trebuie să fie făcut de noi – desigur, folosind puterea care vin de la Isus Hristos.

Chiar şi dacă suntem creştini şi am fost izbăviţi de puterea păcatului, aceasta nu înseamnă, aşa cum am văzut deja, că rădăcinile păcatului au fost îndepărtate din inimile noastre şi că nici odată nu ne vor mai crea din nou necaz. Sunt unii care cred că noi putem avea o asemenea experienţă cu Dumnezeu încât păcatul este complet eradicat şi atingem o stare pe care ei o descriu ca „perfecţiunea fără păcat”. Eu însumi nu împărtăşesc această părere. Chiar după mai multe decade de urmare a lui Hristos şi de a fi conştient de lucrarea Duhului Sfânt în viaţa mea, eu sunt conştient că inima mea are posibilitatea de a deveni o fabrică de idoli. Acesta este motivul pentru care, pe lângă faptul că îmi leg afecţiunile de lucrurile de sus, eu trebuie să-mi cercetez inima. Una decurge din cealaltă.

11 Aprilie 2008

„Eu sunt pentru aceasta, aici acum”

Coloseni 3:6-7

„Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.“ (Coloseni 3:6)

S-a spus că imperativele lui Pavel sunt totdeauna susţinute de stimulente. Cu alte cuvinte, Pavel nu numai că ne prezintă standardele cele mai înalte, dar ne asigură şi stimulente care ne încurajează să ajungem la ele. În v. 4 el ne oferă un stimulent al arătării lui Hristos, şi dacă acela nu este destul, el ataşează imperativului său un alt fel de stimulent, că adică „mânia sfântă a lui Dumnezeu vine peste cei care refuză să-l asculte pe El” (Philips).

Desigur, apostolul vorbeşte aici nu despre cei care păcătuiesc şi îşi mărturisesc păcatele, ci despre cei care continuă în păcat. Cei care păcătuiesc şi strigă la Dumnezeu cu pocăinţă sunt imediat iertaţi şi restauraţi. Mai mult, dovedind că ei sunt deschişi faţă de Dumnezeu, ei vor primi puterea de care au nevoie pentru a merge mai departe şi să nu mai păcătuiască încă odată în acelaşi fel. Dar pentru cei care continuă în lucrurile păcatului este cu totul altfel. Versiunea NIV Study Bible spune în comentariul ei pe acest text, „În mod neschimbător Dumnezeu este împotriva păcatului şi în mod invariabil se va asigura că el este în mod drept pedepsit”. Dar când? Textul nu vorbeşte despre judecata care va veni la sfârşitul vremurilor, ci despre judecata pe care Dumnezeu o împarte atunci când încă noi suntem aici pe pământ.

Hai să recunoaştem, deseori Dumnezeu nu pare să se grăbească să judece. De câte ori credincioşii au comis păcat, nu s-au pocăit şi şi-au zis lor înşişi, „Oh, lucrul acela pe care l-am făcut a fost teribil. Mă simt rău pentru asta” dar se pare că nimic nu s-a întâmplat? Adevărul este că judecăţile lui Dumnezeu sunt deseori în tăcere – ceva moare în interiorul nostru atunci când continuăm în păcat. Noi devenim tot mai puţin o persoană. Creativitatea noastră se ofileşte zelul nostru pentru viaţă este erodat de vinovăţie, abilitatea noastră de a sta în picioare în stres este redusă. Lucrul cel mai rău în legătură cu păcatul este să fii cel care a păcătuit.

12 Aprilie 2008

„Viaţa este decizie”

Coloseni 3:7-10

„Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură.“ (Coloseni 3:8)

Din aceste versete este clar că Pavel merge mai departe pentru a analiza relaţiile creştinilor unul cu celălalt în biserică. Fiecare din cele 6 păcate menţionate aici – mânie, vrăjmăşie, răutate, clevetire, vorbele ruşinoase, minciuna  - au potenţialul de a distruge relaţiile. Această listă de păcate nu este una care a adunat-o din aer; fiecare din aceste păcate fac ca relaţiile armonioase să fie imposibile. Ce grup urât de cuvinte sunt acestea.

Aceste lucruri s-ar putea să fi fost parte din modul nostru de viaţă înainte de convertirea noastră, spune apostolul, dar ele nu ar trebui să fie practicate de cei care aparţin lui Hristos. Într-adevăr, el ne spune în v. 8 să ne curăţim de aceste practici necreştine. Fără îndoială că mulţi creştini vor reacţiona zicând, „Uşor de spus, greu de făcut”. Deci cum să scăpăm de mânie, vrăjmăşie, răutate, clevetire, vorbele ruşinoase, minciună? Ne oprim din a mai avea ceva de a face cu ele.

Dă-mi voie să extind această ultimă afirmaţie pentru că pentru unii ea ar putea suna ca o îndemnare fără explicaţie. „Viaţa”, a spus un filozof, „este decizie”. Noi putem decide să fim mânioşi sau să nu fim mânioşi, să minţim sau să nu minţim, să folosim clevetirea sau să nu o folosim. Este o prostie să credem că aceste lucruri doar curg din noi după propria lor voie. Înainte ca mânia şi clevetirea să iasă din gură, tu ai un moment de alegere – să le spui sau să nu le spui. Momentul alegerii s-ar putea să fie numai o secundă – chiar un frântură de secundă – dar el este acolo oricum.

Dacă vieţile noastre sunt sub domnia lui Hristos atunci şi deciziile vor fi luate sub conducerea Lui. Deci este doar o problemă de putere a voinţei. Tu trebuie să decizi, „Nu o să mai fac asta”. Tu asiguri voinţa – El va asigura puterea.

13 Aprilie 2008

Carta egalităţii

Coloseni 3:11

„Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi.“ (Coloseni 3:11)

În prezent analizăm învăţătura lui Pavel despre relaţii. După ce a vorbit despre relaţia creştinului cu Hristos (3:1-4), acum el vorbeşte despre relaţia pe care creştinii o au unii cu alţii în biserică.

Astăzi trăim într-o eră a căutării după egalitatea de şanse pentru toţi, totuşi versetul pe care l-am citi astăzi, scris cu atâta vreme în urmă, este carta egalităţii. Nimic din ceea ce este astăzi nu se poate compara cu el. Ascultă: „Aici [în noua natură a celor care formează Biserica lui Hristos] nu mai este nici grec, nici Iudeu [nici o distincţie rasială], nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur [nici o distincţie religioasă], nici barbar, nici scit [popoare cunoscute pentru brutalitatea lor], nici rob, nici slobod [nici o distincţie socială, economică sau culturală]…“. Galateni 3:28 adaugă, „nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască [nici o distincţie sexuală]”. Cuvintele „Aici nu mai este nici grec, nici iudeu” ar putea fi traduse, „Aici nu mai poate exista nici un Grec sau un Iudeu”. Aceasta clarifică domeniul. Chiar nu poate exista nici o distincţie în Hristos. Dacă păstrezi distincţiile, atunci tu nu poţi fi în Hristos. Tu eşti guvernat de altceva. Egalitatea în Biserica lui Hristos nu este artificială – o declaraţie scrisă a drepturilor care nu valorează mai mult decât hârtia pe care este scrisă – ea este reală.

Apoi observaţi şi cuvintele „ci Hristos este totul şi în toţi”. Ceea ce Pavel a vrut să spună este aceasta: Hristos este tot ceea ce contează. Dacă Hristos devine totul în toţi pentru noi, noi nu mai putem rămâne oamenii care am fost. Mai mult, fiecare devine totul în toţi şi pentru că noi realizăm că Hristos locuieşte şi în ei. De ce este biserica atât de ezitantă în a arăta lumii cum arată o societate fără clase, fără rase? Eu mă tem că poate exista doar un singur răspuns: Hristos nu este totul în toţi.

14 Aprilie 2008

„Salopete sau îmbrăcăminte de seară”

Coloseni 3:12-14

„Astfel, dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare.“ (Coloseni 3:12)

În mod uimitor, Pavel, aici, ia descrierile caracteristice ale lui Israel şi le aplică la biserică: „ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi”. Dar este ceva mai mult: calităţile pe care el le impune asupra Creştinilor din Colose sunt chiar calităţile pe care Israelul antic a ajuns să le recunoască în modul lui Dumnezeu de lucru cu ei: ”îndurare… bunătate…, smerenie…, blândeţe…, îndelungă răbdare”. Nu există nici timpul şi nici spaţiul pentru a identifica textele din Vechiul Testament care se leagă de aceste adevăruri, dar credeţi-mă, ele sunt în scripturi. Motivul pentru care Dumnezeu a ales poporul lui Israel a fost acela că El a vrut ca ei să reflecte faţă de alte naţiuni modul în care Dumnezeu s-a relaţionat cu ei. Ei trebuiau să fie „vitrina” Sa, ca să zicem aşa, prin care naţiunile Neamurilor puteau privi în interior şi să vadă binecuvântările care vin peste cei care îl slujesc pe Domnul.

Aşa cum ştim, Israel a falimentat într-un mod mizerabil în această privinţă, dar nădejdea şi rugăciunea lui Pavel este că biserica din Colose – parte a noului Israel al lui Dumnezeu – va trata pe alţii aşa cum Dumnezeu în Hristos i-a tratat pe ei. Cum se poate întâmpla aceasta? Mai întâi, prin a fi atenţi unii faţă de alţii – în ciuda tuturor provocărilor – şi iertându-se unul pe altul. „Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi” (v. 13). Acesta este modul în care Domnul acţionează faţă de tine, spune Pavel, şi deci este corect ca tu să-i urmezi exemplul.

Versetul 14 este unul din textele mele cele mai preferate: „Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii”. „Dragostea” s-a spus, „este o culoare care poate fi purtată cu orice – salopete sau îmbrăcăminte de seară”. Sau gândeşte-te ca la un fel de manta, dacă vă place, îmbrăcăminte care acoperă toate virtuţile. Aceasta aduce armonie în orice loc unde lipseşte armonie. Dragostea este îmbrăcămintea pe care lumea o vede. Toate celelalte virtuţi sunt hainele de corp.

15 Aprilie 2008

Fiecare biserică un cer?

Coloseni 3:15

„Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători.“ (Coloseni 3:15)

S-ar putea să-ţi aduci aminte că într-o altă zi am citat afirmaţia „Un text scos din context, repede devine un pretext”. Poate nici un alt verset din Noul Testament nu fost smuls din contextul lui mai frecvent decât a fost acesta. O interpretarea a acestui verset pe care eu am auzit-o este aceasta: dacă nu ai un duh tulburat atunci aceasta este o indicaţie că tu umbli în voia perfectă a lui Dumnezeu. Dar există unii creştini a căror conştiinţe sunt atât de împietrite încât ei sunt aproape insensibili la insistenţele Duhului.

Alţii folosesc versetul pentru a învăţa că atunci când vrei să cunoşti voia lui Dumnezeu, imaginează-te pe tine însuţi trecând prin diferite opţiuni şi ceea care îşi aduce mai multă pace este ceea pe care ar trebui să o alegi. Desigur, există un anumit grad de adevăr în această afirmaţie, dar nu acest lucrul îl indică textul.

Pavel ne spune aici, că atunci când suntem sub domnia lui Hristos, rezultatul inevitabil al acestui fapt este acela că experimentăm pacea în relaţiile noastre. Ascultă din nou cuvintele acestui verset: „Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup…” Fiecare adunare creştină poate fi un cer al păcii. Este trist că multe nu sunt. Am auzit odată un predicator spunând, când asemănăm biserica cu arca lui Noe, ele se aseamănă în aceea că „Dacă ea nu ar fi furtuna de afară, nu am putea să rămânem în picioare din cauza tensiunilor din interior”.

De pe altă parte, nu este puţin nerealist să te aştepţi ca creştini cu păreri diferite, diferite fundaluri şi diferite temperamente care să trăiască în armonie unii cu alţii? Unii cred că este aşa. Dar Pavel nu le-ar împărtăşi părerea. Când Hristos domneşte în inima credincioşilor, pacea va domni în aceea comunitate de credincioşi. Nimic nu poate fi mai simplu şi, totuşi, nimic nu este mai dificil.

16 Aprilie 2008

Recunoştinţă pentru har

Coloseni 3:16

„Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră.“ (Coloseni 3:16)

Un exerciţiu interesant este acela de a examina multele 3:16 din Noul Testament. Fără îndoială, eşti familiar cu Ioan 3:16 (Îmi imaginez că la-i învăţat cu inima), dar eşti familiar cu 1 Ioan 3:16? Uită-te şi vei vedea de ce este un verset pe care creştinii sunt mult mai ezitanţi în a-l memora. Versetul care este înaintea noastră astăzi este unul din cele mai minunate 3:16 din Noul Testament. Suntem învăţaţi să lăsăm Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în noi. Cuvântul „locuiască” (ενοικεω [enoikeo] în Greacă),aici, are înţelesul de rezidenţă permanentă, a fi acasă. Eugene Peterson îl parafrazează după cum urmează: „Fie ca cuvântul lui Hristos să aibă conducerea casei. Oferiţi-i belşug de loc în vieţile voastre”.

Cât este de minunat atunci când creştinii permit Cuvântului lui Dumnezeu să fie acasă în inimile lor, când ei îşi extrag susţinerea spirituală din Cuvântul lui Dumnezeu şi nu din alte lucruri, indiferent cât de încântătoare ar putea fi ele. Aceasta nu înseamnă că noi nu ne putem bucura de experienţele spirituale, ci că noi nu trebuie să le dăm voie să ne distragă de la atenţia care i-o acordăm Cuvântului. Ceea ce se spune aici este următorul lucru: Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să controleze, nu numai pe noi în mod personal, ci întreaga comunitate creştină şi toate lucrările bisericii locale. Aceasta înseamnă să locuiască în noi deplin în timp ce noi învăţăm, îndemnăm, consiliem şi aşa mai departe.

De asemenea Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie acela care ne va călăuzi în timp ce cântăm. Unora le place să facă distincţie între psalmi, cântări de laudă şi cântări duhovniceşti şi s-ar putea foarte bine ca ei să aibă dreptate. Cu toate acestea ceea ce Pavel a avut în minte aici nu este atât de mult diferitele tipuri de laudă şi închinare, ci conţinutul. Toate cântările pe care noi le cântăm în biserică ar trebui să fie consistente cu Cuvântul lui Dumnezeu – acesta este gândul său. O evanghelie a veştii bune trebuie să fie ecoul unor cântări de recunoştinţă – recunoştinţă pentru har.

17 Aprilie 2008

„Omul lui Isus Hristos”

Coloseni 3:17

„Şi orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele Domnului Isus şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl.“ (Coloseni 3:17)

În acest ultim verset al secţiunii care are de-a face cu relaţiile din biserică, Pavel se îndreaptă spre adevărul că tot ceea ce facem prin cuvânt şi faptă trebuie să fie făcut în Numele Domnului Isus. Apostolul a accentuat latura receptivă a faptului de a fi în Hristos, dar receptivitatea trebuie să se manifeste prin activitate. Noi trebuie să facem în aceeaşi măsură în care primim şi suntem. A fi se poate manifesta numai prin a face, şi a face are o caracteristică bine definită: „să faceţi totul în Numele Domnului Isus”. Tu trebuie să faci totul ca şi cum l-ai reprezenta pe El, tu trebuie să faci lucrul acela în Numele Lui, în locul Lui şi în Duhul Lui.

Dr. E. Stanley Jones ne-a povestit despre un moment în care amers cu bicicleta pe un drum de ţară din India şi  a auzit un băiat care era pastor de vaci şi îl anunţa pe altul din câmp, „Omul lui Isus Hristos trece pe alături”. El a spus că, atunci când a auzit acele cuvinte, a simţi că ar fi dorit să se dea jos de pe bicicletă şi să cadă în genunchi, în rugăciune, ca nu cumva să se întâmple ceva care să distrugă aprecierea băiatului din sat despre el ca „Omul lui Isus Hristos”.

Noi toţi ar trebui să fim poporul lui Isus Hristos – să facem totul în Numele Lui. Tot ceea ce facem trebuie să fie făcut pentru Hristos şi într-un mod asemănător cu al lui Hristos. Aşa cum cineva a enunţat lucrul acesta odată, „Noi suntem singura Biblie pe care unii oameni o vor citi”. Aceasta nu înseamnă ca noi să ne trăim vieţile în frică şi tremur că am putea spune sau face ceva care l-ar reprezenta greşit pe El. Noi nu trebuie să fim controlaţi de frică, ci de un duh de recunoştinţă: „…şi mulţumiţi, prin El, lui Dumnezeu Tatăl”.

Cei care trec prin viaţă cu o atitudine de mulţumire faţă de Dumnezeu pentru toate binefacerile Lui, curând vor ajunge să aprecieze ceea ce face El. Cu cât ne concentrăm mai mult asupra a cum este Dumnezeu, cu atât suntem eliberaţi de frică.

18 Aprilie 2008

Un cuvânt către soţii

Coloseni 3:18

„Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri, cum se cuvine în Domnul.“ (Coloseni 3:18)

După ce s-a concentrat asupra relaţiei creştinului cu Hristos şi a relaţiei creştinului cu Biserica, acum Pavel preia tema relaţiei creştinului cu familia. El are un cuvânt pentru fiecare membru al familiei: pentru soţii este spunere, pentru soţi este dragoste şi înţelegere, pentru copii este ascultare. Mulţi creştini se apropie de aceste cuvinte într-un mod precaut şi le vede ca aparţinând mai mult creştinilor din cultura secolului întâi, decât comunităţii creştine contemporane. Hai să înţelegem ce învaţă Pavel aici, înainte de a încerca să o aplicăm la zilele noastre.

Mai întâi, se adresează soţiilor, îndemnându-le să se supună soţilor lor. Ce înseamnă pentru o soţie creştină să se supună? Înseamnă aceasta să facă tot ceea ce soţul ei îi cere? Eu nu cred aşa. Cum e cu situaţia în care un soţ îi cere soţiei sale să se angajeze în ceva cu care ea nu se simte confortabil pentru că ea ştie că lucrul acela este rău? Trebuie ea să asculte? Desigur că nu. Supunerea este o dispoziţie – o dispoziţie de a ceda în toate lucrurile care sunt bune. Ea nu trebuie văzută ca servilism sau ploconire – acelea sunt caracteristici negative. O femeie care practică supunerea Biblică va avea o puternică dorinţă pozitivă de a-şi susţine soţul în timp ce îşi împlineşte rolul său în familie. Unii pretind că învăţătura lui Pavel de aici contrazice ceea ce el spune în Galateni 3:28, unde este celebrată egalitatea bărbatului şi a femeii. Egalitatea şi supunerea, spun ei, nu pot coexista într-o relaţie. Dar ele pot. Hristos este egal cu Dumnezeu şi totuşi este în supunere faţă de El.

Înainte ca femeie să se poată supune soţului ei, ea trebuie mai întâi să fie supusă lui Dumnezeu. Fără supunere faţă de Dumnezeu, supunerea faţă de soţul tău nu se constituie ca un exerciţiu spiritual.

19 Aprilie 2008

Dragostea este…

Coloseni 3:19

„Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele şi nu ţineţi necaz pe ele.“ (Coloseni 3:19)

Tema despre care discutăm, în acest moment este probabil unul din subiectele cel mai contra-cultural pe care l-am atins vreodată – regulile Biblice care guvernează viaţa de familie. Un feminist creştin binecunoscut spune, „Mulţi soţi nu merită o soţie care manifestă un duh de supunere; ei confundă aceasta cu slăbiciunea şi o exploatează în avantajul lor”. Pavel are un cuvânt pentru asemenea soţi: „iubiţi-vă nevestele şi nu ţineţi necaz pe ele”.

Este interesant că aici Pavel porunceşte dragostea ca şi cum el ştie că unul din cele mai uşoare lucruri din lume pentru un soţ să le spună soţiilor lor este, „Te iubesc”, dar apoi falimentează să-şi dovedească dragostea într-un mod practic. O femeie mi-a spus odată, „Cuvintele de despărţire a soţului meu atunci când merge la lucru sunt „Te iubesc”, dar apoi mă duc în baie şi găsesc aparatul de bărbierit aruncat, vana murdară şi prosoapele zăcând peste tot pe podea. Dacă el m-ar iubi cu adevărat, atunci el ara face curat după el”. Sunt de acord. Dragostea nu este numai ceva ce spui, dragostea este ceea ce faci.

Şi iată aici încă un test al dragostei. „nu ţineţi necaz pe ele”. Din nou, îmi place traducerea lui J.B. Philips aici, „Bărbaţilor, asiguraţi-vă că oferiţi soţiilor voastre multă dragoste şi simpatie; nu lăsaţi ca amărăciunea sau resentimentul să vă distrugă căsnicia”. Bărbaţii pot uneori acţiona într-o manieră care este greu de acceptat – chiar într-un fel tiranic. Să luăm următorul scenariu: o soţie falimentează în a satisface aşteptările soţului ei în ceea ce priveşte o soţie supusă, deci el se întoarce spre ea cu duritate şi spune, „Cuvântul lui Dumnezeu îţi spune că trebuie te supui”. Prin aceea acţiune el a violat legea dragostei. El s-a gândit mai mult la sine decât la bunăstarea soţiei lui. Nu problema soţiei lui este ceea de care el trebuie să se preocupe, ci propria lui problemă.

20 Aprilie 2008

Cum să slujim Domnului

Coloseni 3:20

„Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate lucrurile, căci lucrul acesta place Domnului.“ (Coloseni 3:20)

Poate tu ai fi vrut ca Pavel să fi dezvoltat mai complet subiectul relaţiilor din casă. Dick Lucas spune, „Este îndrăzneţ să rezumi relaţiile complexe într-un registru atât de scurt”. Cu toate acestea, Pavel afirmă principiile de bază şi cu toate că ele ar putea să fie scurte, ele sunt cu certitudine la subiect. Acum el ajunge la copii – este evident că copiii care au atins vârsta înţelegerii – şi le spune că şi ei trebuie să vină sub domnia lui Hristos.

Într-o anumită ocazie, o familie cu un fiu tânăr, de 12 ani, au venit la mine. Cu toate că băiatul şi-a dat viaţa lui Isus Hristos, el a fost într-un fel revoltat faţă de părinţii lui. Este evident că el îl iubea pe Domnul şi în timp ce vorbeam despre credinţa creştină şi despre ceea ce el dorea să facă cu viaţa lui, el mi-a spus că lui i-ar plăcea să lucreze în domeniul jurnalismului creştin. Eu l-am întrebat dacă ar fi interesat să ştie care este modul în care el îşi putea exprima dorinţa de a sluji pe Domnul Isus la momentul prezent – şi el a dat din cap în semn de aprobare. Deci i-am citit textul nostru de astăzi din traducerea J.B. Philips: „În ce vă priveşte pe voi copii, datoria voastră este să ascultaţi de părinţii voştri, pentru că la vârsta voastră este unul din cele mai bune lucruri pe care le poţi face pentru a-ţi arăta dragostea faţă de Domnul”. Băiatul a prins gândul acestui verset, şi ne-am rugat împreună. Mai târziu părinţii lui mi-au spus că transformarea ulterioară din el a fost remarcabilă. El lucrează acum peste ocean pentru Domnul, nu ca un jurnalist, ci ca un predicator al evangheliei.

Neascultarea şi lipsa de respect arătată de tineri sunt trăsături înspăimântătoare a acestei perioade. Eu văd puţină nădejde pentru familiile viitorului dacă ele nu vin sub domnia lui Hristos.

21 Aprilie 2008

Probleme taţilor?

Coloseni 3:21

„Părinţilor [Taţilor], nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă nădejdea.“ (Coloseni 3:21)

Aici avem două faţete ale fiecărei relaţii şi în versetul pe care îl avem înainte acum, Pavel arată că nu toate drepturile sunt pe o faţetă şi îndatoririle pe alta. Şi taţii au responsabilităţi faţă de copii – să nu-i „corecteze prea dur, altfel ei vor creşte simţindu-se inferiori şi frustraţi” (Philips).

Cuvintele lui Pavel, din acest verset, ridică întrebarea: De ce nu sunt mamele incluse în această instruire? Am gândit mult şi profund la aceasta şi aceasta este convingerea mea, bazată pe ani de reflecţie şi consiliere, că în general taţii au tendinţa de a fi mai duri cu copii lor decât mamele. Un psiholog creştin spune, „În spatele celor mai multe probleme ale copiilor, vei găsi o problemă a tatălui”. Desigur, el vorbea în termeni generali, pentru că noi toţi, sunt sigur, cunoaştem copii cu cei mai buni părinţi care, în ciuda dragostei, au ajuns să fie rătăciţi. Cu toate acestea, eu cred că statisticile vor susţine afirmaţia că taţii au tendinţa de a se năpusti mult mai dur asupra copiilor lor decât mamele.

Ascultă ceea ce spune Pavel aici încă odată: „Părinţilor [Taţilor], nu întărâtaţi pe copiii voştri, ca să nu-şi piardă nădejdea”. Dând buzna peste copii le striveşti spiritele de sensibilitate. Nu este bine ca un tată să se plângă că copilul său nu este la fel de tare şi încrezător în sine precum el este, dacă el îşi foloseşte puterea pentru strivi egoul fragil al copilului în loc să-l dezvolte. Criticismul neîncetat, pedeapsa aspră, aşteptările nerealiste vor avea efectul lor pe termen lung. Mare parte din motivul pentru care un copil este timid, plin de frică şi afectat de sentimente adânci de inferioritate şi vină este acela că şi-a dezvoltat acele caracteristici nu atât de mult prin natură cât prin educaţie. Domnia lui Hristos se aplică la fel de mult la taţi ca şi la oricine altcineva.

22 Aprilie 2008

Liber – în interior

Coloseni 3:22-24

„Robilor, ascultaţi în toate lucrurile pe stăpânii voştri pământeşti; nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci cu curăţie de inimă, ca unii care vă temeţi de Domnul.“ (Coloseni 3:22)

Ajungem acum la secţiunea unde Pavel vorbeşte despre relaţia creştinului cu munca. Învăţăturii lui Pavel faţă de slavi, de a asculta de stăpânii lor pământeşti în tot ceea ce are, în vremurile mult mai recente, i s-au adus multe critici. Un critic are următorul lucru de spus: „Nu pot să nu mă simt dezamăgit de faptul că Pavel nu şi-a folosit influenţa pentru a chema la o schimbare socială în ceea ce priveşte subiectul dureros al sclaviei”. Un altul comentează, „Învăţătura sa ca sclavii să-şi asculte stăpânii îi pune la nivelul copilăriei pentru totdeauna”.

Trebuie să mărturisesc că în vremea de început a vieţii mele creştine am avut tendinţa de a vedea învăţăturile lui Pavel ca apăsând chiar mai tare jugului robiei peste cei care erau sclavi. Cu toate acestea, curând am ajuns să văd că Pavel scria, nu liderilor societăţii, ci bisericii. Dacă Pavel le-ar fi spus sclavilor să se revolte, aceasta ar fi împiedicat evanghelia, în loc să o ajute. Adevărurile pe care le-a prezentat el în aceste scrisori au dus în final la abolirea sclaviei, chiar dacă cu câteva secole mai târziu.

Din moment ce Pavel nu a putut rezolva problema pe orizontală, el s-a concentrat pe a o rezolva pe verticală. El îi îndeamnă pe sclavi să se concentreze asupra faptului că ei lucrează pentru Domnul şi nu pentru oameni. Această schimbare de perspectivă, a crezut Pavel, îi va ajuta să găsească libertatea interioară. Sclavii păgâni ar putea asculta din frică de stăpânii lor, dar sclavii creştini pot asculta dintr-un alt motiv: să facă aceasta din reverenţă faţă de Domnul. Şi el le-a reamintit despre răsplata pe care o vor primi – moştenirea divină. Pavel nu a putut să dea sclavilor din vremea sa un statut de libertate, dar cu certitudine le-a arătat cum să fie liberi în interior.

23 Aprilie 2008

Un punct de discuţie fierbinte

Coloseni 3:25 – 4:1

„Stăpânilor, daţi robilor voştri ce le datoraţi şi ce li se cuvine, căci ştiţi că şi voi aveţi un Stăpân în cer.“ (Coloseni 4:1)

Diviziunile impuse atunci când Biblia a fost împărţită în capitole sugerează că sfătuirea lui Pavel faţă de stăpânii de sclavi nu începe până la începutul capitolului 4. Dar este dificil să citeşti ultimele versete din capitolul 3 fără să simţi că Pavel a avut în minte nu numai sclavi creştini, ci şi pe stăpânii lor creştini.

Încă odată (4:1), Pavel prezintă cealaltă faţă a problemei şi, odată ce s-a adresat sclavilor, el are un cuvânt pentru stăpânii lor. Cine făceau greşeala cea mai mare, sclavii care nu lucrau aşa cum ar trebui sau stăpânii care nu apreciază şi nu le dă o răsplată corectă? Acesta trebuie să fi fost un gând nou pentru stăpânii de sclavi că ei ar trebui să arate consideraţie faţă de sclavi, şi îmi pot imagina că aceasta a devenit un subiect de discuţie fierbinte din piaţa de sclavi. Aţi observat cât de des este menţionat cuvântul „Domn” (sau „Stăpân”) în versetele care au de a face cu sclavia? De cinci ori. „Ridicaţi-vă privirea şi vedeţi pe Domnul ca stăpânul vostru”, spune Pavel sclavilor. Şi, stăpânilor de sclavi, el le spune acelaşi lucru: „Nu uita nici un moment că şi tu slujeşti pe Stăpânul – Dumnezeu din cer” (Eugene Petersen, The Message). Exact aşa cum Hristos a arătat nepărtinire în modul în care a lucrat cu cei care erau stăpâni, la fel şi ei, ca răspuns, trebuie să manifeste nepărtinire în modul de lucru cu sclavii lor.

Acum, că am trecut în revistă învăţătura lui Pavel despre subiectul sclaviei (deşi foarte scurt), sunteţi de acord că Pavel a făcut lucrul corect atunci când nu a chemat la abolirea sclaviei? Cu toate acestea, el a aşezat principiile de bază care mai târziu au condus pe bărbaţi ca William Wilberforce la cruciade care să facă pe bărbaţi, femei şi copii liberi. Armele pe care Pavel le-a confecţionat cu sute de ani în urmă, au ajutat la dobândirea victoriei.

Desavarsit in Hristos – Coloseni cap. 2

20 Martie 2008

Capitolul 2

O inimă şi un gând

Coloseni 2:1-2

„pentru ca să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste, şi să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere, ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos,“ (Coloseni 2:2)

Aici Pavel, cu adevărat, îşi deschide inima faţă de Coloseni şi în acelaşi fel faţă de credincioşii din Laodicea, cărora urma ca scrisoarea lui să le fie citită (vezi 4:16). El vorbeşte de marea sa preocupare pentru ei – o preocupare care, fără îndoială, a crescut atunci când a auzit veştile aduse la el de Epafras, conform cărora circula printre ei o serioasă eroare. Apostolul tânjeşte ca „să li se îmbărbăteze inimile, să fie uniţi în dragoste”. Biblia amplificată foloseşte cuvintele: „pentru ca inimile voastre să fie încurajate în măsura în care ele sunt legate împreună în dragoste”. Cât de încurajator este pentru credincioşi atunci când inimile lor sunt unite în dragoste. Cu toate acestea, şi opusul este adevărat: descurajarea este consecinţa faptului că credincioşii realizează că inimile lor nu sunt unite în dragoste.

Dar dragostea nu ajunge. Pavel este conştient că unitatea durabilă depinde atât de adevăr cât şi de dragoste. Credincioşii din Colose trebuie să fie atât un gând cât şi o inimă; de aici preocuparea lui ca ei „să capete toate bogăţiile plinătăţii de pricepere” pentru a cunoaşte taina lui Dumnezeu, adică pe Isus Hristos Însuşi. Învăţătorii falşi din Colose au crezut că revelaţia ar putea fi primită în afara Mântuitorului, dar aici, Pavel stabileşte faptul că orice adevăr esenţial se găseşte în Hristos, şi ei nu trebuie să mai caute, pentru înţelegere spirituală, nici un altul decât El.

Exact ca şi în vremurile Noului Testament, tot aşa şi astăzi eroarea se strecoară în Biserică dacă bărbaţii şi femeile pretind să aibă înţelegeri şi revelaţii care sunt dincolo de ceea ce Scriptura descoperă. Unitatea credincioşilor este în pericol atunci când poporul lui Dumnezeu nu sunt un gând în lucrurile care sunt esenţiale. Un gând comun în legătură cu adevărurile Bibliei şi a supremaţiei lui Hristos este singura bază posibilă pentru unitate creştină. Dacă nu există un singur gând, nu poate exista o singură inimă.

24 martie 2008

O încântătoare vânătoare de comori

Coloseni 2:3

„în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.“ (Coloseni 2:3)

Există destul adevăr în aceste cuvinte fierbinţi pentru a hrăni minţile şi inimile noastre pentru un an întreg! Gândul pe care Pavel îl accentuează este că nici un adevăr care este esenţial nu este ascuns de nimeni care aparţine lui Isus Hristos. „Toate” – observaţi „toate” – „toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” sunt ascunse în El. Dar observă că şi adevărul este ascuns. Aceasta înseamnă că Domnul ascunde exact aşa cum revelează. Tu ştii şi nu ştii; tu vezi şi nu vezi. Dar ceea ce nu ştii şi ceea ce nu vezi te îmboldeşte la mai multă descoperire.

Pentru mine această descoperire perpetuă a fost cel mai încântător lucru din viaţa mea. Simţământul că în fiecare zi există noi surprize de descoperit m-a ţinut pe vârfuri. De-a lungul întregii mele vieţi creştine am făcut un obicei din a citi Biblia zilnic şi există vremuri în care sunt copleşit de încântare atunci când văd ceva ce nu am văzut înainte. Creştinii care merg de la o săptămână la alta fără a-şi deschide vreodată Bibliile şi fără a se focaliza asupra unor aspecte ale mesajului lui Dumnezeu pentru ei, trăiesc vieţi posomorâte. Nu pot înţelege cum pot ei exista fără a explora comorile de înţelepciune şi cunoaştere care sunt în Hristos şi sunt revelate pentru noi în Scripturi.

„Această continuă revelare a lui Hristos” spune un scriitor, „aşează surpriza în fiecare colţ, face ca viaţa să abunde cu noutăţi şi descoperiri, face viaţa cu adevărat vrednică de trăit”. Viaţa creştină este dinamică, nu statică. Cu cât cunoşti mai mult, cu cât cunoşti mai mult, nu cunoşti şi ceea ce cunoşti te umple de o tânjire de a cunoaşte mai mult. Cu cât îl cunoaştem mai mult pe Hristos, cu atât dorim mai mult să îl cunoaştem şi această descoperire va continua veşnic. Noi nici odată nu vom trece dincolo de El. Nici odată.

25 Martie 2008

„În bună rânduială”

Coloseni 2:4-5

„Spun lucrul acesta, pentru ca nimeni să nu vă înşele prin vorbiri amăgitoare.“ (Coloseni 2:4)

Motivul pentru care Pavel a spus credincioşilor din Colose şi Laodicea că toate comorile înţelepciunii şi cunoaşterii sunt ascunse în Hristos şi nu în altă parte, este acela că, aşa cum spune Eugene Peterson în The Mesager, el a vrut ca „nimeni să nu înceapă [cu ei] vreo vânătoare de gâşte sălbatice, după aşa numitele taine” sau „Secrete””. Ei nu trebuie să se lase înşelaţi.

Vă amintiţi că păcatul a intrat în lume, după ce Eva s-a lăsat să fie înşelată (vezi Geneza 3). Dacă ea ar fi verificat cuvintele lui Satan prin cuvintele date de Dumnezeu (Geneze 2:16-17), şi s-ar fi ţinut de acestea, atunci ea nu ar fi cedat în faţa ispitei. Dacă toţi creştini ar examina cu atenţie ceea ce citesc în cărţi sau aud – chiar şi de al amvon – şi ar verifica prin Scripturile infailibile, atunci eroarea ar avea puţină libertate de circulaţie. Există mulţi vorbitori convingători în biserica de astăzi, şi cu toate că nu mai unii predică erori, noi am face bine să examinăm, tot ceea ce auzim, în legătură cu caracterul demn de încredere al conţinutului şi să nu ne lăsăm să fim prinşi prin atractivitatea predicii lui.

Cu toate că eroarea ameninţă Bisericile din Colose şi Laudicea, este evident din următoarele cuvinte a le lui Pavel că nu totul era rău. „Privesc cu bucurie la buna rânduială care domneşte între voi şi la tăria credinţei voastre în Hristos”. Acestea două merg împreună – rânduiala şi credinţa fermă în Hristos. Ea lucrează şi invers: unde nu există fermitatea credinţei în Hristos nu există rânduială; în schimb există dezordine. Fermitatea credinţei în Hristos şi buna rânduială sunt rădăcină şi rod. Pierderea credinţei în Hristos şi dezordinea sunt şi ele rădăcină şi rod. În El noi suntem într-o bună rânduială; în afara Lui noi suntem în dezordine.

26 Martie 2008

Dă, ia, zideşte

Coloseni 2:6-7

„Astfel dar, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El,“ (Coloseni 2:6)

Nu există nici o îndoială că aceste două versete rezumă învăţătura întregii scrisori. Nu există o definiţie mai bună, care ar putea fi dată esenţei vieţii creştine, decât aceasta: ”după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El”. Aceste două cerinţe – primirea şi continuarea – ar trebui făcute clare pentru fiecare nou creştin. Şi cei care au fost pe Cale, de o vreme, au nevoie să li se amintească şi lor. Unii cred că a-l primi pe Hristos este sfârşitul, dar este numai începutul. Temelia este acolo pentru a se clădi deasupra.

Cum l-am primit noi pe Hristos? Prin supunere şi receptivitate. Noi îi dăm Lui şi luăm de la El. Dăm şi luăm – aceasta este relaţia redusă la termenii ei cei mai simpli. Dărnicia noastră implică să dăm un lucru şi singurul lucru pe care îl deţinem – pe noi înşine. Când El are aceasta, El are totul. O parte a scopului dăruirii este ca noi să putem primi. Dumnezeu ne cere ca noi să dăm tot ceea ce este al nostru pentru ca El să ne poată da nouă tot ceea ce este a Lui. Observaţi cuvintele pe care Pavel le foloseşte: „după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul”. Tine minte, El este „Domnul”, nu numai un Exemplu sau un Învăţător. Domnul! Şi tu nu poţi cu adevărat să-l chemi pe Isus Mântuitor, până când nu îl chemi ca Domn. El mântuie pe cei care se supun Lui – nu pe alţii.

Atunci când continuăm să depindem de Hristos şi îl facem pe El centrul vieţilor noastre, atunci noi suntem înrădăcinaţi în El, zidiţi în El şi noi sporim în mulţumiri. Acestea ar putea fi diferite metafore, dar cu toate acestea ele spun următoarele. Înrădăcinaţi în Hristos, noi creştem în El. Noi tocmai de aceea îngropăm o sămânţă pentru a o vedea cum creşte. Stabiliţi în El, noi suntem zidiţi în El. Şi testul final este, cât suntem noi de mulţumitori. Dacă nu aduci mulţumiri în mod regulat pentru tot ceea ce Dumnezeu a făcut şi ţi-a dat, atunci trebuie să-ţi pui întrebarea dacă eşti sau nu cu adevărat creştin.

27 Martie 2008

Filozofii atee

Coloseni 2:8

„Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure cu filozofia şi cu o amăgire deşartă, după datina oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos.“ (Coloseni 2:8)

Acum Pavel provoacă pe Coloseni cu o avertizare tăioasă şi clară: nu acordaţi atenţie învăţătorilor falşi – cei care mixează adevărul cu eroarea şi împrăştie filozofii false şi înşelătoare; ei te vor face rob. J.B. Philips pune cuvintele de avertizare a lui Pavel în felul următor: „Fiţi atenţi ca nimeni să nu vă strice credinţa prin intelectualism sau non-sensuri răsunătoare. Un asemenea material este în cel mai bun caz fundamentat pe ideile oamenilor despre natura lumii şi nu ţine seama de Hristos!”

Filozofia este definită în dicţionar ca „căutarea după înţelepciune sau cunoaştere, în special aceea care are de a face cu realitatea finală”. Totuşi orice filozofie care nu este clădită pe revelaţia lui Dumnezeu din Scripturi nu duce nicăieri. Raţionamentul filozofic ar putea părea fascinant, dar el nu conţine nici un răspuns real la tainele universului. Adevărul se găseşte numai în Hristos.

Când Pavel foloseşte cuvintele „filozofia şi cu o amăgire deşartă”, el avea în minte filozofia învăţătorilor falşi, care îşi bazau raţionamentul pe teorii umane, în loc să şi le bazeze pe Hristos. Această învăţătură pare să fi fost o formă elementară de Gnosticism. Din accentele lui Pavel pe pre-eminenţa lui Hristos (1:18) şi pe nevoia unei adevărate cunoaşteri a noastre a lui Hristos care este sursa înţelepciunii (2:2-3), s-ar părea că învăţătorii falşi încercau să convingă pe credincioşi că Hristos nu era revelaţia finală a lui Dumnezeu şi că ei pot obţine o experienţă mai adâncă a mântuirii prin iluminare. Desigur, acesta era un non-sens, dar mulţi simt că acest tip de erezie a fost în zilele Bisericii Primare. Marchează cuvintele mele, dacă ceva nu este Hristo-centric va ajunge să fie excentric – deplasat de la centru. Domnul nostru este atât adevărul, cât şi calea şi viaţa.

28 Martie 2008

„Muzica mai vastă ca înainte”

Coloseni 2:9

„Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii.“ (Coloseni 2:9)

Versetele precedente asigură fundalul acestui verset. Învăţătura falsă era, aşa cum am spus ieri, probabil o formă timpurie de gnosticism, care de asemenea învăţa că materia este rea şi duhul este bun. Pentru a ataca idei ca acestea, Pavel declară, „Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”. Dumnezeu, la încarnare, a intrat în materie şi a făcut din aceasta vehiculul revelaţiei divine. Nimic nu poate fi mai important pentru existenţa noastră pe pământ, în situaţia în care noi suntem înconjuraţi de materie. Materialul nu este ceva alienat; el este un aliat.

Lumea spirituală se manifestă prin ceea materială, în formă materială şi în relaţii materiale. Ascultă aceste cuvinte: „…Mi-ai pregătit un trup…  vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:5,7). Voia lui Dumnezeu pentru Hristos trebuie să fie făcută în şi printr-un trup. Gnosticismul din secolul II, învăţau că materia era rea. Hinduşi cred că materia este o iluzie. Cu toate acestea, creştinii spun că materia este făcută de Dumnezeu („Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun”, Geneza 1) şi poate fi folosită pentru scopuri bune. Ţine minte, Împărăţia lui Dumnezeu este în voi, aici pe pământ (Luca 17:21).

Şi în caz că cineva ar fi putut pretinde că Dumnezeu a venit în materie în mod temporar şi în mod parţial, Pavel spune că „în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”. Nu este nimic în Dumnezeu care nu este în Isus – cel puţin în caracter şi în esenţă. Isus este Dumnezeu găzduit de o formă umană, nu pentru o scurtă vreme, ci acum şi totdeauna. Trupul lui Hristos a fost luat în cer şi probabil va purta semnele urmelor cuielor în toată eternitatea. Umanitatea Sa nu este ceva ce el pune jos ca pe o mantie. Hristos este atât uman, cât şi divin – pentru totdeauna. În Domnul nostru, trupul şi spiritul au fost reconciliate si, datorită acestui fapt, aşa cum o spune un poet, „Acolo se aude muzica mult mai vast ca înainte”.

29 Martie 2008

„Plinătatea vieţii în Hristos”

Coloseni 2:10

„Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.“ (Coloseni 2:10)

Acum ajungem la aplicaţia versetelor anterioare: şi nouă înşine ne-a fost dată plinătate în Hristos. Învăţătorii falşi, care priveau trupul material ca ceva rău, au ocolit încarnarea, spunând că era sub demnitatea lui Dumnezeu să atingă materia, ca să nu mai vorbim de a intra în ea. În schimb ei învăţau că tu ai putea atinge plinătatea vieţii prin cunoaşterea directă a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, în realitate noi ajungem al plinătatea vieţii în Isus Hristos sau nu ajungem la ea de fel. Dă-mi voie să preiau faimoasa afirmaţie a lui Isus încă odată: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.“ (Ioan 14:6). El este viaţa şi numai El ne oferă plinătatea vieţii – când suntem uniţi cu El noi suntem părtaşi la chiar natura lui Dumnezeu.

Unii creştini contemporani, cu scopul de a se adapta la alte religii şi filozofii, îl iau pe Hristos şi pe altcineva: Hristos şi Mahomed, Hristos şi Buda, Hristos şi Jung. Ei fac aceasta, spun ei, în interesul universalităţii. Dar o asemenea gândire este îndrumată total greşit, pentru că Hristos este universal. A fi în El înseamnă a fi în tot ceea ce aparţine realităţii din univers.

Dar există ceva mai mult: credinciosul este părtaş şi la victoria Sa – El este Cap peste orice putere şi autoritate. Noi nu trebuie să ne mai temem de prinţul întunericului sau orice altă putere şi autoritate. Hristos este Cel care este în controlul tuturor lucrurilor şi a fiecărei persoane. Dick Lucas spune că acest verset dezvoltă două teme: prima, faptul că, deoarece noi avem plinătatea prezenţei lui Dumnezeu cu noi aici, atunci noi avem tot ceea ce putem avea de această parte a cerului, şi a doua, în legătură cu victoria cerului asupra puterilor şi stăpânirilor, noi suntem părtaşi cu Hristos tot ceea ce El a câştigat. La aceasta eu zic un, din toată inima, „Amin”.

30 Martie 2008

Desăvârşit în El

Coloseni 2:11-12

„În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti,“ (Coloseni 2:11)

Exact aşa cum s-a întâmplat în bisericile Galatiei, învăţătorii falşi pare să fi făcut din tăierea împrejur o condiţie a mântuirii. Cu toate acestea, în Colose, învăţătura falsă era sincretistă, combinând atât elemente Iudaice cât şi gândirea Neamurilor. Deci, la ideea Neamurilor de mântuire prin iluminare, a fost adăugată tradiţia Ebraică a tăierii împrejur, regulile legate de dietă şi ţinerea festivalurilor religioase.

Învăţătorii falşi de asemenea i-ar fi convins pe credincioşii din Colose să accepte ideea că tăierea împrejur era un act al dedicări şi consacrării, o a doua iniţiere, ulterioară botezului. Dacă aşa stau lucrurile, atunci Pavel răspunde argumentului prin a spune că tăierea împrejur este ne-necesară pentru că ei deja posedă o purificare a cărei sursă este Hristos. La convertirea voastră, explică el, are loc o tăiere împrejur, nu făcută cu mâna – aceea de a fi iertaţi de păcatele voastre şi curăţit de nelegiuiri.

„Fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez” continuă el să le spună. Ei deja au murit cu Hristos, deci acum urma ca, dacă El a fost înviat din moarte, la fel, şi ei să fi fost înviaţi împreună cu El. Gândul care se prezintă este acela că noi nu trebuie să adăugăm la ceea ce Hristos deja a făcut. Dumnezeu nu poate face nimic mai mult pentru noi decât ceea ce El a făcut în Hristos.

Pavel, în v. 10, a reliefat gândul că creştinii sunt compleţi din punct de vedere spiritual în Hristos. Aici el adaugă gândul că noi suntem desăvârşiţi în Hristos numai atunci când recunoaştem desăvârşirea Sa – atunci când ne demonstrăm credinţa în El. „Este nevoie de un Hristos desăvârşit” spune D.L. Moody, „pentru a face un creştin desăvârşit”. Nu este nimic bun în a spunem că Hristos este desăvârşit şi apoi să încercăm să adăugăm ceva le El. El este fie desăvârşit fie incomplect. Punct.

31 Martie 2008

Chitanţa noastră anulată

Coloseni 2:13-14

„…ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui… şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce.“ (Coloseni 2:13-14)

Tema continuă: Dumnezeu nu poate face pentru noi nimic mai mult decât ceea ce El deja a făcut în Hristos. Când am fost morţi în păcatele noastre, Duhul Său s-a mişcat în vieţile noastre, a tăiat în natura noastră păcătoasă şi acum în mod continu caută să facă ineficientă energia păcatului. Înseamnă aceasta că nu este posibil să păcătuiască din nou? Nu, dar este posibil să nu păcătuiască. Dumnezeu ne-a făcut vii cu Hristos şi când viaţa Lui pulsează prin sufletul nostru, atunci libertatea faţă de păcat este posibilă. Din acest punct înainte, Pavel se lansează într-o descriere grafică a mântuirii. Dumnezeu nu numai că ne-a făcut vii cu Hristos, dar El a şi şters zapisul scris care era împotriva noastră, pironindu-l pe cruce. Ce minunate cuvinte-imagini.

Să luăm mai întâi: „a şters zapisul”. „Zapisul” înseamnă o notă scrisă de mână. Este termenul grec pentru o chitanţă – o recunoaştere a datoriei şi recunoaşterea plăţii care este obligatorie, cu anumite penalităţi care se cer dacă nu se face plata. Cuvântul tradus ca „şters” (εξαλειφω [exaleipho] în Greacă) înseamnă a şterge cu buretele sau a elimina prin ştergere. Acest lucru l-a făcut Hristos cu păcatele noastre. Zapisul care ne condamna a fost şters cu buretele de sângele lui Hristos. Este ca şi cum acesta nu ar fi existat nici odată.

Dar Pavel mai foloseşte o imagine: „l-a nimicit, pironindu-l pe cruce”. În vremurile antice, înregistrarea unei datorii, după ce ea a fost plătită, uneori era bătută în cuie pe un panou public aşa încât fiecare să poată vedea că disputa a fost rezolvată. Domnul nostru a luat datoria pe care o datoram noi şi a bătut-o în cuie în locul cel mai public din univers – crucea. Când Hristos a strigat „S-a sfârşit” (Ioan 19:30), El a vrut să spună că lucrarea răscumpărării noastre a fost terminată. Zapisul şters atârnă pe cruce pentru ca toţi să-l poată vedea.

1 Aprilie 2008

Autoritatea dezbrăcată de fals

Coloseni 2:15

„A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.“ (Coloseni 2:15)

Acesta este un material încântător. Pentru a te face să simţi impactul cuvintelor lui Pavel, voi cita acest text din două versiuni diferite. Prima, ceea a lui J.B. Philips: „Şi apoi, după ce a rupt boldul tuturor puterilor care erau îndreptate împotriva noastră, el le-a expus, le-a zdrobit, le-a golit de putere şi le-a înfrânt, în gloriosul Său act final de triumf!” Şi acum formularea lui Eugene Peterson: „La cruce, El a dezbrăcat de autoritate lor falsă pe toţi tiranii spirituali din univers şi a mărşăluit cu ei goi pe străzi” (The Mesager).

Este foarte probabil că imaginea pe care Pavel a avut-o în minte a fost aceea a unei procesiuni triumfale care de obicei avea loc, în vremurile Romane, după o mare cucerire. Sute de prizonieri de război obosiţi erau legaţi de care şi traşi pe străzi aşa încât toată lumea să poată fi martoră a mizeriei şi ruşinii lor. Pentru cetăţenii ţării, de care aparţinea armata cuceritoare, acesta era un semn minunat, dar o experienţă teribilă şi umilitoare pentru aceia care au fost cuceriţi.

Ce ilustrată izbitoare este aceasta pentru cucerirea pe care Domnul nostru a realizat-o pentru noi la Calvar. Exact aşa cum cetăţenii Romani puteau vedea că nu aveau nici un motiv să se teamă de mândrii lor soldaţi care acum sunt înfrânţi şi defilau înaintea lor, tot aşa noi nu trebuie să ne mai temem de Satan şi de misiunile sale, care au încercat să pună capăt vieţii şi lucrării lui Isus la cruce. Dacă Satan şi forţele lui mai au vreo putere peste noi, lucrul acesta este aşa numai pentru că noi le dăm voie. Ei încearcă să se mascheze ca cuceritori, dar totul este o ruşine. Ei au fost în mod ruşinos înfrânţi. Satan a crezut că el va avea o mare victorie la cruce, dar mesele au fost întoarse. Victoria lui Hristos este ceea pe care crucea o proclamă. Şi încă cum!

2 Aprilie 2008

Ţinuturile umbrelor

Coloseni 2:16-17

„Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat,“ (Coloseni 2:16)

Ieri ne-am concentrat asupra triumfului lui Isus Hristos peste orice putere şi autoritate care se îndrepta împotriva Lui. În lumina acestui adevăr, acum, Pavel îi încurajează pe credincioşii din Colose să sărbătorească victoria lui Hristos asupra lor, printr-o viaţă liberă de ritualuri şi ceremonii ne-necesare.

Este clar că, în biserica din Colose, s-a făcut o încercare de a-i convinge pe credincioşi să fie preocupaţi cu lucruri ca mâncăruri tabu şi ţinerea festivalurilor religioase. Această abordare eronată a fost calculată să-i facă pe oameni să creadă că jertfa lui Hristos şi prezenţa Sa în viaţa credinciosului, nu erau destule pentru a atinge sfinţenia; alte lucruri, cum ar fi ritualurile şi ceremoniile erau esenţiale. Desigur, Pavel nu era de acord cu nici una dintre acestea şi dezaprobă ideea în termeni fără echivoc. Acum, aceasta este parafrazarea lui Eugene Peterson a afirmaţiei de deschidere a versetului 16: „Deci nu acceptaţi ca cineva să facă presiuni asupra voastră în ceea ce priveşte dieta, serviciile de închinare sau zilele sfinte”. Cuvinte tari – şi cu siguranţă cuvinte necesare dacă ei doreau să-şi păstreze libertatea vieţii în Hristos şi să susţină că El era tot ceea ce conta pentru ei.

Pavel continuă prin a spune, „care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos”. Ţinutul umbrelor, la care se face referire aici, este ţinutul pe care îl găsim în Vechiul Testament. Ritualurile prescrise trebuiau să fie ţinute, dar ele erau numai umbre a ceea ce urma să vină. Adevăratele lor valori nu stăteau în ceea ce erau ele, ci în lucrul spre care arătau ele. Hristos este împlinirea a tot ceea ce Vechiul Testament a prefigurat şi în El se găseşte întreaga realitate spirituală. Cei care depind de ritualuri şi ceremonii pentru mântuire, trăiesc în umbre. Hristos este tot ceea ce avem nevoie. Totul.

3 Aprilie 2008

Mândria trebuie să moară…

Coloseni 2:18

„Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti,“ (Coloseni 2:18)

În acest capitol, Pavel le-a dat celor din Colose câteva avertizări şi, aici, în versetul 18, este încă una. J.B. Philips îl traduce în felul următor: „Nu îngăduiţi ca vreun om să vă răpească bucuria voastră în Hristos convingându-vă să vă faceţi „smeriţi” şi să cădeţi în faţa şi să vă închinaţi îngerilor. Un asemenea om, umflat de o imaginaţie nespirituală îşi impune propria sa cale în lucruri despre care el nu ştie nimic şi în isteţimea sa uită de Capul”

Unii comentatori cred că un aspect al ereziei care ameninţa biserica din Colose era venerarea îngerilor – ideea era de a mai căuta un mediator, pe lângă Hristos. Dacă este aşa, atunci aceasta este o altă indicaţie a existenţei unor credinţe similare cu cele din Gnosticismul secolului II.

Pavel nu avea nici o intenţie să permită învăţăturii false să lipsească de premiu pe cei care sunt „în Hristos” şi caracterizează indivizii preocupaţi de aceasta în felul următor: „O asemenea persoană intră în detalii amănunţite cu privire la ceea ce el a văzut [în viziune] şi mintea sa nespirituală se îngânfă cu noţiuni nefolositoare”. Aici vedem rădăcina problemei: aceşti apărători ai închinării la îngeri erau umflaţi de mândrie. Ei pretind să aibă o cunoaştere interioară, dar în realitate ei au descoperit un mod „spiritual” (ca să zicem aşa) de a atrage atenţia spre ei înşişi.

Când vorbesc cu creştini care au idei stranii despre credinţă, am descoperit că deseori motivaţia din dos este aceea de a fi observaţi. Ei au puţin sau chiar nici un sens al identităţii, şi faptul că sunt puşi alături de alţii nu este o înălţare destul pentru ei, ei merg în cu totul altă direcţie. Deci ei sunt diferiţi. Rădăcina tuturor acestor lucruri, este, aşa cum Pavel discerne, mândria. William Law formulează aceasta bine atunci când zice, „Mândria trebuie să moară în noi sau altfel Hristos nu poate trăi în noi”.

4 Aprilie 2008

Rămâi conectat

Coloseni 2:19

„şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.“ (Coloseni 2:19)

Ieri am analizat mândria – unul din factorii care motivau pe aceia care ameninţau biserica din Colose cu o eroare serioasă. În versetul pe care îl avem înainte astăzi, Pavel ne oferă un alt motiv al problemei: tipul de persoane care fac necazuri au pierdut legătura cu Capul. Aparent ei sunt încă parte a bisericii, dar nu au rămas strâns legaţi de Hristos, Capul Bisericii.

Vă amintiţi, o situaţie similară a apărut atunci când un grup de creştini din biserica din Pergam au urmat învăţăturile eronate ale lui Balaam şi ale Nicolaiţilor (vezi Apocalipsa 2:12-17). Şi se pare că ei erau încă parte din biserică. Motivul pentru care Hristos îi îndeamnă să se pocăiască este acela că este imposibil să rămâi credincios faţă de El şi în acelaşi timp să te joci cu eroarea care îl jefuieşte pe El de supremaţia şi suficienţa Sa.

Pavel ne arată în acest verset – poate mult mai clar decât oriunde în altă parte în Noul Testament – că atunci când ne îndepărtăm de Hristos, atunci noi ne îndepărtăm şi unii de alţii. Arată-mi o biserică unde membrii şi-au pierdut legătura cu Capul şi eu îţi voi arăta o biserică a cărui membri au pierdut legătura unii cu alţii. Aceea biserică ar putea avea proiecte strălucite pentru comunitate, un program muzical minunat şi o dezbatere inteligentă, dar dacă membrii ei nu sunt uniţi cu Hristos, atunci ea nu mai funcţionează ca o biserică; ea devine un club. Capul este sursa vieţii şi sănătăţii spirituale a unei biserici. Lucrătorii, învăţătorii, muzicienii săi, desigur toţi au un loc dar, aşa cum Pavel explică, „tot trupul… îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu”. Creşterea nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu. Metodele agresive şi apelurile puternice pot adăuga la numărul bisericii, dar numai Dumnezeu poate face o biserică să crească.

5 Aprilie 2008

Regulile împotriva relaţiilor

Coloseni 2:20-22

„Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea:“ (Coloseni 2:20)

Aceste versete implică că unii dintre convertiţii din Colose au cedat deja în faţa învăţăturii false care circula în biserică. Dacă este aşa, cum putem reconcilia acest fapt cu lauda pe care Pavel o aduce credinţei lor în capitolul 1? Răspunsul, cred eu, trebuie să fie acela că un mic număr erau în pericolul de a fi influenţaţi de această eroare şi faţă de aceştia îşi exprimă el acum preocuparea. În aceste versete finale ale capitolului 2, Pavel este în punctul său cel mai tăios. De ce trăiţi, întreabă el, ca şi cum încă aţi aparţine lumii acesteia? De ce vă supuneţi la regulile ei? Punând aceste întrebări el pune un egal între ideile propagate de învăţătorii falşi şi religia lumii.

Este evident că lumea nu poate trăi fără religie pentru că umanitatea, fiind creată după chipul lui Dumnezeu, are o dorinţă încorporată de a se închina. Pentru că ea respinge pe Hristos ca singura cale spre Dumnezeu, ea trebuie să-şi găsească elementele structurii sale religioase în altă parte. Satan, prinţul acestei lumi, se delectează în a asigura oamenilor o religie care le satisface nevoia lor de închinare, dar nu le cere să-şi plece genunchiul în faţa lui Hristos. Un comentator pune aceasta în felul următor: „Religia [lui Stana], cu cât poate fi mai aproape de adevăr în limbaj, în timp ce totuşi este diferită, cu atât mai mult acest prinţ şiret este mai satisfăcut”. Reguli ca „Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” sunt elemente ale religiei lumii şi într-o zi vor trece.

Din moment ce tu ai murit cu Hristos, spune Pavel, tu nu eşti guvernat de reguli, ci de relaţia ta cu El. Tu eşti mântuit nu prin ceea ce tu faci, ci prin ceea ce Hristos a făcut. Dumnezeu a pus biserica în lume, dar noi trebuie să ne asigurăm că lumea nu intră în biserică.

6 Aprilie 2008

Problema sinelui

Coloseni 2:23

„au, în adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de nici un preţ împotriva gâdilării firii pământeşti.“ (Coloseni 2:23)

Mă întreb, cum au răspuns la condamnarea dură şi incisivă a lui Pavel la dresa teoriilor lor, cei din Colose care propagau eroarea. Învăţătorii falşi au avut argumente convingătoare, au trăi o viaţă de auto-disciplină şi au arăta o mare dedicare faţă de ceea ce ei credeau, dar motivaţia din dosul tuturor acestora era mândria lumească. În exterior părea că aceşti oameni au un mare grad de înţelepciune, dar, spune Pavel, aceasta era numai o aparenţă de înţelepciune. Închinarea lor auto-impusă, falsa lor umilinţă şi tratamentul lor dur la adresa trupului nu făcea nici o impresie asupra minţii marelui apostol. El vedea aceste lucruri exact ca un alt mod de a se da în spectacol, un mod de a se face pe ei înşişi să pară importanţi.

Trebuie să ne oprim pentru un moment pentru a face clar ce se înţelege prin „închinare voită”. J.B. Philips traduce această expresie ca „eforturile de la închinare, inspirate de sine însuşi”. Oamenii pe care Pavel îi denunţă se închinau lui Dumnezeu nu în modul în care El doreşte să i se aducă închinare, ci în modul în care ei gândeau că Lui ar trebui să i se aducă închinare. Făcând referire din nou la traducerea lui Philips, el traduce expresia din NIV „falsă umilinţă” ca „politica lor de auto-smerire” şi „tratamentul lor dur faţă de trup” ca „neglijarea studiată a trupului lor”. Aceste expresii grafice ne duc chiar în inima motivaţiilor lor – ei foloseau presupusele practici spirituale ca un mijloc de a-şi stimula centrarea în sine şi mândria prin propriile lor eforturi.

Este opinia mea că centrarea în sine stă la rădăcina celor mai multe dintre problemele spirituale. Dacă am putea elimina centrarea în sine din inima umană, am avea puţine dificultăţi. De lucrul acesta eu sunt sigur. Şi centrarea în sine nu este nici odată mai mortală decât atunci când ea este îmbrăcată în spiritualitate.

Meditatie de Pastele Catolic

21 Martie 2008

MEDITAŢII DE PAŞTI

O meditaţie cu privire la cruce

Matei 27:35-56

„Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”“ (Matei 27:46)

Acum când, încă odată, suntem în Vinerea Mare, ne oprim din meditaţiile noastre pentru a reflecta asupra misterului crucii şi minunea gropii deschise. Trei gânduri formează mereu baza meditaţiei noastre din Vinerea Mare. Îngăduiţi-mi să le împărtăşesc cu voi.

Primul, fără cruce, eu nu aş fi realizat nici odată enormitatea păcatului meu. Este tragic faptul că noi nu realizăm răutate păcatului. Noi numim păcatele noastre „greşeli” sau „scăpări” şi chiar şi atunci când folosim cuvântul – „păcat” – noi îl folosim cu uşurătate. Cât de teribile trebuie să fi fost păcatele mele pentru un Dumnezeu Sfânt dacă singura cale pe care El a putut să le şteargă a fost să îngăduie ca Fiul Său să moară pe o cruce.

Al doilea, fără cruce, eu nu aş fi avut o focalizare clară a credinţei mele. Oswald Chambers a fost cel care a spus, „Viaţa este mai mult tragică decât obişnuită”. În fiecare zi auzim despre lucruri teribile care se întâmplă – despre accidente oribile şi dezastre care ucid oameni nevinovaţi şi multe alte forme de suferinţă. Poate Dumnezeu să fie Dragoste şi să îngăduie tragediile să continue? Aceasta este o întrebare pe care mulţi oameni o pun. Ori de câte ori apare în mintea mea o îndoială în legătură cu dragostea lui Dumnezeu, eu stau la piciorul crucii unde repede găsesc odihnă. Un Dumnezeu care m-a iubit suficient de mult pentru a-şi trimite Fiul Său să moară pentru mine, s-a dovedit a fi Dragoste.

Al treilea, fără cruce, eu nu aş avea un Mântuitor, Eu am nevoie de un Mântuitor. Eu am nevoie şi de un Exemplu şi de un Învăţător şi de un Prieten. Dar mai presus de toate eu am nevoie de un Mântuitor. Crucea îmi arată că Isus Hristos a făcut tot ceea ce era cerut pentru mântuirea mea. Tot ce trebuie eu să fac este să-mi recunosc păcatul meu, să mă pocăiesc de el, să întind mâna pentru a primi darul mântuirii şi acesta este al meu. Al meu doar dacă îl cer. Ce îndurare minunată. Fără cruce, eu nu aş avea nimic.

22 Martie 2008

În Duhul El aşteaptă

Luca 23:44-56

„Femeile, care veniseră cu Isus din Galilea, au însoţit pe Iosif; au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Isus în el,“ (Luca 23:55)

Cât de liniştită şi privată a fost groapa după spectacolul public ruşinos al crucificării. Cât de tăcută şi liniştită! Este dificil de stabilit timpul exact dintre arestarea Domnului nostru şi moartea Sa pe cruce, dar din ceea ce noi putem spune, au fost vreo 8-9 ore. Între 8 şi 9 ore îngrozitoare. În răstimpul scurt de 6 ore, el a fost judecat de 5 ori de 4 tribunale diferite. El a fost dus în grabă de la Ana la Caiafa, de la Caiafa la Pilat, de la Pilat la Irod, de la Irod înapoi la Pilat. El a fost vândut şi batjocorit. Şi apoi pus pe cruce.

Nu ar fi putut muri Isus în linişte în compania celor iubiţi lui? Nu, paharul suferinţei trebuia să fie băut până la fund, şi expunerea teribilă sub privirile publice era o parte a amărăciunii crucii. Era amestecul de gălăgie, praf, sete, batjocuri şi suspine în timp ce El atârna în agonie între cer şi pământ. Nu la multă vreme după strigătul, „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” (v.46), el şi-a plecat capul şi a murit.

Şi apoi mormântul. Te gândeşti la un mormânt ca fiind rece şi sinistru? Nu acesta. El a fost umplut cu destin. Calcă împreună cu mine în interior pentru un moment. Mântuitorul nostru crucificat zace acolo într-un par rece de piatră. În duhul El aşteaptă. Ce aşteaptă el? Să împlinească profeţia, să inverseze verdictul uman dat asupra Lui, să dovedească că El cu adevărat a murit pe cruce şi nu numai a leşinat, să valideze victoria pe care a câştigat-o pe cruce. Există multe motive. El aşteaptă şi aşteaptă şi aşteaptă. Şi apoi, citându-o pe Alice Meynell:

„Singur, singur, singurel

El a înviat din dosul pietrelor”.

23 Martie 2008

„Ziua Noului An”

Ioan 20:1-18

„Simon Petru, care venea după el, a ajuns şi el, a intrat în mormânt, şi a văzut fâşiile de pânză jos. Iar ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus, nu era cu fâşiile de pânză, ci făcut sul şi pus într-un alt loc singur.“ (Ioan 20:6-7)

Astăzi, în această Duminică de Paşti, hai să mai stăm încă odată în faţa gropii deschise şi să reflectăm la ceea ce s-a întâmplat acolo. Maria Magdalena a venit la mormânt în timp ce încă era întuneric şi vede că piatra a fost dată la o parte. Ea se grăbeşte să îi spună vestea lui Petru şi lui Ioan şi cei doi fug la mormânt. Ioan îl întrece pe Petru, se pleacă să se uite în mormânt, priveşte la hainele de pânză, totuşi ezită să intre în interior. Petru nu este prea departe în urmă, şi când el ajunge, el nu ezită. Dând buzna în mormânt, el priveşte cu uimire la făşiile de pânză care zăceau aproape de intrare, unde au fost aşezate picioarele lui Isus. Când se uită mai atent în mormânt, el observă ştergarul care a fost înfăşurat în jurul capului lui Isus. Câteva momente mai târziu îl urmează şi Ioan şi crede că Isus a fost înviat din morţi.

Aceste versete sunt pline de cele mai interesante detalii şi sunt, cu siguranţă, relatarea unor martori oculari. Şi asta te face aproape să simţi că şi tu însuţi eşti un martor ocular. Uită-te din nou la hainele de pânză căzute, care zac acolo. Ce sugerează toate acestea?

Când Isus a revenit din moarte, El nu a desfăcut în linişte şi cu migală făşiile de pânză folosite ca îmbrăcăminte pentru mormântare. Aceasta nu a fost o desfacere, aceasta a fost o ridicare glorioasă! Însăşi conceptul de înviere este supranatural. Procesul natural al descompunerii fizice nu a fost arestat sau inversat, ci dat la o parte. Petru şi Ioan erau primii care vedeau dovada lucrului celui mai senzaţional care s-a întâmplat vreodată pe planeta aceasta. Aşa cum spune John Stott, „Noi trăim şi murim; Hristos moare şi trăieşte”. Şi pentru că El trăieşte şi noi trăim. Nu este de mirare că A.B. Simpson a descris Paştele ca „Ziua Noului An al sufletului”.